„Oameni care au fost”. Ionel Fernic, boemul zărilor albastre…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „O personalitate care a întrunit prin valențele talentului său multilateral, inspirația poetului, harul cântărețului-interpret al propriilor romanțe și tangouri, curajul și pasiunea zburătorului îndrăzneț, afirmându-se ca pilot și parașutist sportiv, acesta a fost, în câteva cuvinte, Ionel Fernic.” – Ștefan Soverth în „Parașutiștii în luptă”

Stimați amici, ca de obicei, aici, la „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre. Astăzi, încerc să vă aduc aminte despre un om care, prin puternica sa personalitate, a rămas în conștiința perioadei României interbelice, atât prin creațiile sale, cât și prin pasiunile sale pentru aviație și parașutism și pentru exuberanța cu care a trăit puțina sa viață, de doar 37 de ani. Cum spuneam, azi vă propun să ne aducem aminte de cel care a fost Ionel Fernic; compozitor şi autor de texte şi de cuplete de muzică uşoară. „Trubadurul zărilor albastre“, Ionel Fernic, a fost un veritabil personaj care a marcat începutul de secol al XX-lea din spațiul românesc de cultură, muzică și nu numai. Multe dintre romanţele şi tangourile care au intrat demult în mentalul colectiv și ne încântă de câteva generaţii încoace, piese de mare succes şi astăzi, îi aparţin lui Ionel Fernic. Pentru o scurtă exemplificare,„Iubesc femeia“, „Minciuna“, „La umbra nucului bătrân“, „De ce mi-ai spus că mă iubeşti“ sau „Îţi mai aduci aminte, doamnă“, cântate de Cristian Vasile, Zavaidoc, Jean Moscopol, Ioana Radu ori Gică Petrescu, reprezintă doar câteva titluri dintre cele peste 400 de melodii compuse de Ionel Fernic, fiind veritabile şlagăre ale timpului său, dar și ale zilelor noastre. Cu o viață scurtă şi spectaculoasă, Ionel Fernic a fost o mare „figură“ a primei părți a secolului al XX-lea din România. Compozitor de mare succes, aviator priceput, medaliat de către regele Carol al II-lea, scriitor şi jurnalist, excentric şi boem, a „umplut” viața publică românească de atunci prin „efervescența” sa.

Ionel Fernic este un nume care, în mod normal, pentru orice iubitor de muzică „aleasă” (fie aceasta romanţă, tango, vals sau chiar populară) n-ar mai avea nevoie de vreo prezentare specială. Multe generații au ascultat și încă ascultă celebrele romanţe „Balada crucii de mesteacăn”, „Barcarola”, „Îţi mai aduci aminte, doamnă?” ori „La umbra nucului bătrân”. La fel precum au dansat ori încă dansează în acordurile frumoaselor tangouri „Iubesc femeia”, „Adio doamnă”, „Nunuţa”, „Pe boltă când apare luna”, „Pentru tine am făcut nebunii” ori ale valsurilor „Margaritta” şi „Plâns de ţigan”… Iar de ascultat „la un pahar”, câți nu și-or fi lăsat gândurile să se bucure pe acordurile melodiilor numite „Mă dusei la Maglavit, să mă vindec de iubit”, „Bea naşu’ cu fină-sa” ori „Suflecată pân’ la brâu”? Sunt convins c-au fost mulți! La fel cum sunt convins că este la fel de adevărat şi faptul că, în prezent, sunt tot mai puţini  aceia care-şi mai amintesc că numele părintelui acestor veritabile bijuterii muzicale este Ionel Fernic. Cum din ce în ce mai puțini sunt şi cei care mai știu că Ionel Fernic a fost, în același timp, un talentat actor şi poet, un  tenace și priceput jurnalist, un temut pamfletar, un pianist frenetic și „spumos”, un priceput cupletist, un subtil prozator, regizor şi director de teatru de amatori, un abil organizator de spectacole, un foarte bun paraşutist şi aviator sportiv…Tocmai de aceea, am spus că a „umplut” viața publică românească de atunci prin „efervescența” sa. Ionel Fernic s-a născut la 29 mai 1901, la Târgovişte, într-o familie de condiţie medie, nici bogată, nici săracă și și-a petrecut copilăria şi adolescenţa la Galaţi. Fernic mărturisea mai târziu despre acea perioadă a vieții sale că: „eram spaima mahalalei, ca bătăuş fără pereche, şi aveam mare pasiune pentru păsărele: scatii şi sticleţi”. A absolvit cursurile școlii primare la „Şcoala Evanghelică Lutherană”, unde ajunsese din voia și dorința mamei sale, în Bucureşti, apoi a absolvit, cu foarte mare conştiinciozitate în studiu, liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi, perioadă în care a fost elevul profesorului de pian Theodor Fuchs. Acest profesor de pian, invitat în ţară de marele compozitor George Enescu şi stabilit la Galaţi, a fost acela care a descoperit talentul pentru muzică şi pentru compoziţie al lui Ionel Fernic. Acesta a urmat lecţii de pian, chitară, armonie şi compoziţie în casa profesorului Fuchs și se pare că aici a cântat şi prima sa piesă (în 1919), romanţa „Cruce albă de mesteacăn” („Balada crucii de mesteacăn”, pe versuri de Arthur Enăşescu. Tot din această perioadă, a început să se manifeste şi dragostea sa pentru aviaţie, stimulată chiar de vărul său George Fernic, cel care avea să dispară în mod tragic, în timpul unui miting aviatic desfăşurat la Chicago, în anul 1930. Despre aceasta, Fernic și-a amintit și a scris că: „De mic copil, visul meu a fost să zbor şi, împreună cu regretatul meu văr George Gh. Fernic – căzut eroic la marele Miting Internaţional de aviaţie de la Chicago, la 22 octombrie 1930 – construiam din cutii goale de portocale, avioane. Moartea vărului meu nu a făcut decât să aţâţe şi mai rău flacăra ce îmi ardea sufletul şi nu aşteptam decât ziua să purced pe glorioasele urme lăsate de el”. George Fernic (1900-1930) era cunoscut și ca un inventator de avioane, fondator, în 1927, al „Fernic Aircraft Corporation of Staten Island” din New York, SUA.

Pentru continuarea studiilor, cu toate că părinţii săi l-au îndrumat către muzică, văzându-i talentul pentru aceasta, deşi, se zice că tatăl său şi-ar fi dorit să-l vadă inginer, Ionel Fernic se înscrie la secţia de artă dramatică a Conservatorului din Bucureşti, la clasa de actorie a maeştrilor Ion Soreanu şi Aristide Demetriad. Fire „spumoasă”, nu-l atrag prea tare aceste cursuri, pe care le absolvă în 1924, cu toate că intrase primul şi devenise, doar după trei luni, bursier al Teatrului Naţional, având parteneri nume mari ale scenei: Ion Manolescu, Mişu Fotino, Nicolae Bălţăţeanu, Aristide Demetriad etc. Scria în aducerile-i aminte, că: „mi-am dat seama că n-am talent nici de doi bani. Aplauze furtunoase? Succesul? Rezultatul mascalţoneriilor la care mă pretam”. În ceea ce privește muzica, compusese până atunci doar două romanţe („Cruce albă de mesteacăn” şi „Ţiganca”) pentru care primise modesta sumă de 150 de lei ca drepturi de autor.

Era anul 1925 când şi-a început stagiul militar la Şcoala de ofiţeri de rezervă de infanterie din Ploieşti, unde va rămâne un an şi jumătate, ca elev-ofiţer T.T.R.-ist, adică absolvind ca ofițer în rezervă, perioadă în care, ca „pasager” însă, avea să zboare pentru prima oară. La puţin timp după terminarea stagiului militar, revine la Ploieşti fără vreun ban în buzunar. Îşi „face veacul” la plăcintăria-bodegă a grecului Kalderimis, nu pentru „calităţile” vocale ale stăpânului, ci pentru că putea mânca şi bea aproape pe gratis. Stătea cu chirie în Ploiești la „coana Miţa Treimustăţi, o femeie aparţinând sexului gras, de profesiune ghicitoare în palmă, cărţi, cafea, ghioc şi alte obiecte”, pe strada Ulierului, la numărul 5.” A fost angajat pe post de „dirijor de orchestră” (adică niște lăutari mai răsăriți…) la „Modern”, singurul cinematograf de atunci din Ploiești. În această perioadă „ploieșteană” a vieții sale, a editat și a tipărit un periodic satiric intitulat „Să nu te superi că te-njur”, un „capriciu” jurnalistic a cărui redacţie se afla în singura cameră în care locuia. „Trebușoara” cu periodicul său satiric a mers vreo doi ani, timp în care revista s-a bucurat de un real succes (Fernic zicea: „banii curgeau şi crâşmarii se bucurau”), după care tirajul a scăzut, iar revista, într-un final, și-a încetat apariția. Fără a avea „bani puşi deoparte”, Ionel Fernic riscă tot ce „n-avea” şi îşi tipăreşte „pe datorie” un volum de schiţe („Misterele de la Mizil”, 1927), apoi unul de versuri („Prăpăstii”, 1928), de pe urma cărora scoate bani buni ca drepturi de autor și își „clarifică” financiar traiul de zi cu zi, cel puțin la început.

Ulterior, mai publică un basm în versuri („Gruia cel voinic şi Moş Novac, tatăl său”), o reuşită piesă de teatru, „Pui de lei”, de inspiraţie folclorică şi traducerea din limba franceză a volumului „Catrene” de Omar Khayyam (1930). O operă destul de laborioasă, de altfel! Dar, cu toate bunele câștiguri, fire boemă fiind și „cheltuitor peste măsură”, își achită datoriile din drepturile de autor şi, apoi, se distrează! Vorba sa: „trai pe vătrai!” Iar după vreo lună, rămâne „oltean”! Așa a zis el, așa că amicii mei olteni să nu creadă că am ceva cu ei!

Ca jurnalist implicat în fenomenul politicii vremii sale, Ionel Fernic nu este scutit nici de „aventuri neplăcute”. Episodul ce urmează este menţionat în volumul „Pluviografii“ al profesorului ploieştean Dan Gulea. Fiind opozant al partidului lui Nicolae Iorga, Ionel Fernic este desemnat, la un moment dat, ca observator la alegeri tocmai la Vălenii de Munte, în plin fief electoral al marelui istoric, de unde, în urma unor altercații verbale cu susținătorii lui Iorga, este nevoit să fugă pe jos la Ploieşti (sunt treizeci de kilometri, totuși, între cele două oraşe) pentru a scăpa de „un numeros grup de mustăţi răsucite şi nuiele noduroase“. Obosit după alergătură, la vreo șase kilometri de Ploieşti, a adăstat și a aţipit pe o pajişte. Spre sfârşitul zilei, îl găsesc, venind cu o maşină, şi colegii săi observatori, cărora ţine să le spună imediat, cu umorul său specific: „Aţi văzut, stimabililor, ce frică au ăia de mine! Ia uitaţi-vă la ce distanţă îi ţin de mine! Unde-s eu şi unde-s ei!“. Văzând, totuși, că nu-i de glumit cu partea asta financiară a vieții, se apucă serios de compus şi, cum romanţa pierduse „cursa” în faţa tangoului, în anul 1931 scrie „Minciuna”, primul său tango, o „prostie muzicală care a cunoscut un succes fără precedent”, după spusele sale ulterioare. De principiu, textele compozițiilor sale şi le scria singur, cu unele notabile și foarte puține excepții. A excelat, apoi, cu compozițiile muzicale și a scos, „pe bandă rulantă”, o întreagă pleiadă de melodii care, în scurt timp, l-au făcut cel mai bine plătit compozitor al vremii din România de către editorii de muzică. În acest context,„Adio doamnă”, „Beau”, „Iubesc femeia”, „Minte-mă”, „Scrisoare de amor” reprezintă unele dintre cele mai cunoscute piese ale sale. Interesant este faptul că el se juca” cu aceste melodii, neprețuindu-le prea mult. Drept urmare, deseori, le spunea apropiaţilor săi că: „Pe toate aceste fleacuri muzicale, cu excepţia a două-trei romanţe, eu, personal, nu dau doi bani. Că au plăcut marelui public, asta e cu totul altceva.”

Ajunsese-n momentul vieții sale în care era în culmea gloriei, iar Ionel Fernic avea tot ce-şi putea dori un boem ca el: bani, vin, femei, celebritate etc. Chiar devenise un om celebru, fiind recunoscut pe stradă de „marele public”. În perioada anilor 1934-1935, se mutase în Bucureşti. Pe atunci, melodiile sale erau cântate de orchestre importante și celebre (cum au fost cele ale lui Grigoraş Dinicu, Petrică Moţoi, Ionescu-Găină, fraţii Victor şi Nicuşor Predescu) şi de interpreţi notorii (cum au fost Cristian Vasile, Titi Botez, Zavaidoc, Ion Luican, Dorina Drăghici, Ioana Radu, Gică Petrescu etc) în marile localuri bucureștene ale acelui timp („Trocadero”, „Mon Jardin”, „Lido”, „Gambrinus”, „Carul cu bere”, „Roata lumii”, „Grand” etc). Pe atunci, Cincinat Pavelescu îi încredinţează versurile pentru „Îţi mai aduci aminte, doamnă?” iar Ion Minulescu pentru „Romanţa celei care minte”. Colaborări de succes!

Ca viață personală, firea-i de boem nu l-a ajutat prea mult în căsnicie. De fapt, în căsnicii…S-a căsătorit prima dată cu Nunuţa Morţun, fiica celebrului actor Ion Morţun, de care, apoi, divorţează destul de iute. Vor rămâne după această scurtă căsnicie, două romanţe deosebite și de succes, marcând momentele căsniciei și cel al despărțirii: „Nunuţa, numai tu” şi „Adio, doamnă”. „Romantic” incorigibil și atras de sexul frumos, se va mai căsători de încă două ori. Şi va divorţa „iremediabil” tot de atâtea ori…

Își urmează visul de a zbura și, pe lângă viața-i de compozitor, gazetar, scriitor etc, urmează cursurile şcolii de pilotaj de la Băneasa, pe care le finalizează în anul 1935, primind brevetul de „pilot de turism şi sport”, fiind foarte conştiincios și priceput, având o seriozitate remarcată de instructori şi colegi, una contrară firii sale boeme. Va spune ulterior că: „de data aceasta, aleasa inimii mele avea în loc de braţe, două aripi, în loc de sâni, două roţi, în loc de trup un fuselaj, în loc de gură, un motor de o sută de cai putere”. După ce a luat brevetul de pilot, între anii 1935 şi 1938, și-a dedicat, practic, viaţa de zi cu zi, aviaţiei şi paraşutismului, fiind unul dintre primii sportivi români în domeniu. A scris despre salturile sale cu parașuta că:„nu simt niciun fel de rău sau gol la stomac. Sunt perfect conștient, simt cum alunec în aer și aștept deschiderea parașutei. E o senzație de neînchipuit! Nici un zgomot, cât de mic, nu tulbură imensa și maiestuoasa tăcere a oceanului de azur. Ar trebui pana unui d’Anunzzio ca să poată descrie întreaga frumusețe și poezie a acestei fantastice călătorii pe undele nevăzute ale eterului.”. Devine o prezență constantă la cele mai importante mitinguri aviatice, chiar dacă la ultimul la care a participat („Meetingul ARPA” – Ismail, 4 octombrie 1936) s-a accidentat grav, în urma unui salt cu paraşuta fracturându-şi un picior. Fapt care nu l-a împiedicat să piloteze în continuare…

Ca o recunoaştere a întregii sale activităţi sportive, este numit directorul şcolii de pilotaj de la Cernăuţi, ceea ce nu era puțin lucru în acele timpuri. În urma uneia dintre performanţele sale aviatice în care a traversat munţii, în anumite condiții dificile, pe ruta Bucureşti Băneasa – Braşov şi retur, a fost decorat cu una dintre cele mai importante distincţii ale vremii, „Virtutea Aeronautică de Aur”, conferită chiar de regele Carol al II-lea. În cele din urmă, destinul nu i-a mai surâs și a venit fatidica zi de 22 iulie 1938, atunci când avionul de pasageri al companiei poloneze LOT, venind dinspre Varşovia, a făcut escală la Cernăuţi, în drum spre Bucureşti. Cum toate locurile erau ocupate şi cum Ionel Fernic trebuia să ajungă neapărat în București, unde urma să participe la funeraliile Reginei Maria, un bun prieten al său, Lelius Popescu, avocat al Direcţiei Aviaţiei Civile, îi cedează, după multe rugăminți, locul său din avion. Destinul a făcut ca, la puțin timp după decolare, între Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc, avionul cade și se zdrobeşte de pământ în pădurea Negrileasa din apropierea satului bucovinean Stulpicani. Din catastrofa aviatică nu a supraviețuit nimeni. În epocă, au circulat mai multe ipoteze legate de acest inexplicabil şi tragic accident, inclusiv şi aceea a unui posibil atentat, fiind menționată, în acest sens, prezenţa la bordul avionului de linie a ataşatului militar al Japoniei la Varşovia și care ar fi putut fi ținta acestui atentat. Sunt și au rămas doar speculații!

Astfel, la 37 de ani de-abia împliniţi, sfârşea tragic cel care, paradoxal, în ciuda celor peste 400 de cântece scrise, a considerat întotdeauna zborul ca fiind adevăratul său destin. Ionel Fernic spusese despre el, cu puțin timp înainte de apleca spre altă lume, că: „Am trecut prin toate meseriile în viaţă. Am fost, pe rând: actor prost, compozitor bunicel, ziarist ‘revolver’, şef de orchestră prost, cântăreţ bisericesc, profesor de vioară, funcţionar la primărie etc, etc. Acum sunt aviator. Visuri? Ce visuri poate avea un aviator civil? Unul singur: să-şi poată cumpăra un avion cu care să străbată lumea în lung şi-n lat (…)”.

Despre acea catastrofă aviatică, ziarul „Unirea Poporului” scria, în ediţia din data de 31 iulie 1938: „O mare nenorocire în munţii Bucovinei. O groaznică nenorocire s’a întâmplat săptămâna trecută în munţii Bucovinei, din apropierea comunei Stulpicani. Avionul Lot (Polskie Linie Lotnicze – Polish Airlines) care făcea regulat drumul Varşovia – Cernăuţi – Bucureşti s’a ciocnit din cauza ceţei şi a furtunei de un vârf de munte şi s’a prăbuşit, sfărâmându-se complect. Martor al căderii a fost un cioban, care-şi păştea oile în munte. Îngrozit de prăbuşirea uriaşei <păsări> el a vestit jandarmii din sat, povestindu-le ceea ce văzuse. Toţi cei 14 călători, cari se aflau pe avion, erau morţi. În vreme ce erau aşteptaţi să sosească la Bucureşti, trupurile lor atârnau prin vârfurile brazilor, sau zăceau frânte în bucăţi printre pietri şi sfărâmâturi de avion”. Rămăşiţele lui Ionel Fernic au fost incinerate la Crematoriul din Bucureşti. Mii de oameni au luat parte la tristul eveniment, prietenii din lumea muzicală cântându-i piesele, în timp ce amicii săi aviatori au făcut o demonstraţie de zbor deasupra Bucureştiului.

Ioan Crăciun, pilot-aviator al vremii spunea despre Ionel Fernic: „L-am cunoscut într-o zi a anului 1937 pe un aerodrom din București, unde a aterizat cu avionul său pentru o mică revizie. În carlinga din față avea legată în chingi o chitară. Când l-am întrebat ce-i cu chitara acolo, mi-a răspuns că «nu-i chitară, ci este iubita lui, care îl însoțește pretutindeni.» Socotindu-i zisele o mică și nevinovată nebunie, am râs și i-am acceptat ca bun răspunsul, deoarece noi, aviatorii acelor vremuri, aveam fiecare nebuniile noastre. Altfel n-am fi putut zbura cu aripile legate cu sârmă și proptite cu bandaje și atele din scânduri de gard atunci când o întâmplare nefericită făcea să ne ciobim la câte o aterizare forțată de vreun teren necunoscut.” În încheierea aducerilor aminte de azi despre Fernic, vă propun ca, de câte ori auziți melodiile sale pe undeva, să închinați un gând amintirii tânărului ce a pășit la ceruri prea devreme, purtat de pasiunile unei vieți pline de exuberanța trăirii la maximă intensitate. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Și astăzi vă mulțumesc pentru c-ați avut răbdarea de a citi rândurile de față și că ați putut afla sau v-ați reamintit despre acest mare om! Stimate amice și stimați amici, ne întâlnim miercurea viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Camelia Toporaş, Rocsana Irimia, Otilia Badea, Mihaela Bute,„Oameni în memoria Galaţiului: aniversări 2008”, Galaţi, Axis Libri, 2009.

https://radioromaniacultural.ro/greii-muzicii-usoare-4-ionel-fernic/

http://www.formula-as.ro/2011/984/galeria-celebritatilor-91/vanatorul-de-vise-ionel-fernic-14157

https://biblioteca-judeteana-nicolae-iorga-ph.webnode.ro/ionel-fernic/

https://adevarul.ro/locale/ploiesti/viata-furtunoasa-trubadurului-compus-400-slagare-printre-iubesc-femeia-boem-excentric-s-a-fotografiat-gol-ceas-brau-1_56546c637d919ed50e890754/index.html

Ionel Fernic

https://www.bvau.ro/manifestari/2008/0700/ionel_fernic.pdf

https://www.bvau.ro/infoghid/index.php/Ionel_Fernic

https://dosaresecrete.ro/moartea-lui-ionel-fernic-autorul-nemuritoarei-romante-iubesc-femeia/

https://adevarul.ro/stiri-locale/suceava/accidentul-aviatic-in-urma-caruia-a-murit-ionel-1787693.html

https://historia.ro/sectiune/portret/viata-furtunoasa-a-celui-care-a-compus-400-de-2266355.html

https://bjastrasibiu.ro/ionel-fernic-120-de-ani-de-la-nastere/

https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/muzica-dans-arte/greii-muzicii-usoare-4-ionel-fernic-id7434.html

http://galeriaportretelor.ro/item/ionel-fernic-sotia-lui-si-cristian-vasile/

https://www.ziaruldevrancea.ro/timp-liber/astazi-despre-ionel-fernic–autor-a-peste-patru-sute-de-slagare-scriitor-gazetar-aviator-si-unul-dintre-primii-parasutisti-romani–a-murit-la-doar-37-de-ani