„Oameni care au fost”. Emil Cioran, gânditor al lumii…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele”- Emil Cioran

Ca de obicei, aici, la „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre. Astăzi, vă aduc în atenție câteva gânduri în câteva rânduri despre cel care a fost marele filosof Emil Cioran, care, înainte de a se stabili definitiv în Franța, și-a petrecut un an de zile în urbea „de la poalele Tâmpei” ca profesor de filosofie la Liceul Andrei Șaguna din Brașov. Marele filosof român şi scriitor de limbă franceză, Emil Cioran, unul dintre cei mai importanți gânditori ai lumii din secolul trecut, a fost descris de foarte mulți ca fiind un „aristocrat al dubiului, dandy al metafizicii, sau stilist al disperării şi încadrat în generaţia interbelică a mentorilor, alături de Noica, Eliade şi Ţuţea”. Emil Cioran a fost cel care a cultivat darul conversaţiei cu numeroşii săi prieteni celebri printre care s-au numărat: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu, Samuel Beckett, Henri Michaux.

După cum zic sursele pe care le-am inserat la finele rândurilor de față, Emil Cioran s-a născut la Răşinari, aflat pe atunci în comitatul Sibiu, la data de 8 aprilie 1911. Pe linie maternă, se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană. Mama sa, Elvira Cioran, născută Comaniciu, era originară din localitatea Veneția de Jos, o comună situată în apropiere de orașul Făgăraș. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autoritățile monarhiei austro-ungare la rangul nobiliar de baron. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu. Apropo de originile sale rășinărene, în 1990, Cioran îi dezvăluia lui Gabriel Liiceanu, într-un interviu, că „peisajul e o chestie capitală. Când ai apucat să trăieşti la munte, tot restul pare de o mediocritate fără pereche. Pentru că acolo este o poezie primitivă. Trebuie să mărturisesc că, pentru mine, Coasta Boacii a fost capitală“. Ai mei, mama şi tata: cu greu se pot imagina două fiinţe mai diferite. N-am reuşit să împac în mine caracterele lor ireductibile. (…) Recunosc în mine caracterele tatei şi mamei, mai ales pe al mamei, orgolioasă, capricioasă, melancolică“. Școala primară a făcut-o în localitatea natală. Ulterior, după studii liceale la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, începe, la vârsta de șaptesprezece ani, studiul filosofiei la Universitatea din Bucureşti. Aici, a fost coleg cu Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, pe care a învățat-o de mic, Emil Cioran i-a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, şi mai ales pe Friedrich Nietzsche. A devenit absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti în anul 1932, cu o teză despre intuiţionismul bergsonian, Cu acest subiect, Emil Cioran îşi face intrarea în lumea literelor şi a reflecţiilor filosofice şi socio-politice într-o Românie ce tocmai lupta din greu cu criza economică interbelică, într-o ţară în care se manifestau dezechilibre sociale şi morale, în care antisemitismul exista și se manifesta. În  anul1933, în perioada de ascensiune a nazismului după instalarea lui Adolf Hitler în funcţia de cancelar german, Cioran a obţinut o bursă a Fundaţiei Alexander von Humboldt, care îi va mijloci să continue studiile de filosofie la Berlin. Contactul cu Germania „ordinii şi disciplinei” i-a stimulat reflecţiile ce se vor regăsi la finele acestui stagiu în lucrarea sa, devenită de notorietate, „Pe culmile disperării”, apărută în anul1934. La acel moment, Cioran se definea, într-un articol, ca un admirator al lui Hitler dar va încerca să alunge ulterior, rușinat de aceste impulsuri ale tinereții, această  „rătăcire”. Ca bursier al Fundaţiei Alexander von Humboldt a avut posibilitatea materială să petreacă, în primăvara anului 1934, aproape o lună la Paris.

A fost marea sa revelaţie, după cum mărturiseşte în dialogul lui cu Gabriel Liiceanu: „După ce am văzut Parisul, Berlinul a devenit zero, nu m-a mai interesat (…). Parisul a ajuns obsesia mea”. Cioran începuse să scrie și i-au apărut, succesiv, volumele „Cartea amăgirilor” (1935), „Schimbarea la faţă a României” (1936), „Lacrimi şi Sfinţi” (1937). Cât despre „Schimbarea la faţă a României”, acest volum a fost autocenzurat în ediţia a doua, apărută, din nou, la începutul anilor ’90, autorul însuşi eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, „pretenţioase şi stupide”. Revenit pe meleaguri românești, a ocupat, pentru un an de zile, în 1936, postul de profesor de filosofie la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. După cum spun cei de la Muzeul Casa Mureșenilor din Brașov, într-o postare de pe Facebook: „Iată cum și-l amintește tânărul student, Ștefan Baciu, pe profesorul lui: „Cioran, care pe vremea aceea avea 26 de ani, m-a impresionat din prima clipă prin delicatețe, felul discret de a fi, dar mai ales prin limbajul exploziv și paradoxal. Îmbrăcat sobru, dar elegant, avea obrazul palid, iar părul abundent, blond-roșcat, forma un ciuf rebel care încorona o frunte înaltă și nobilă.(…)Când, câte un elev punea o întrebare, de cele mai multe ori idioată doar ca să pară mai deștept, Cioran se uita la el ca la un fenomen examinându-l minuțios de sus în jos, ca și cum l-ar pune sub lupă și apoi îi spunea cu un surâs amabil:- „Stai jos! Ești adorabil! Ești o minerală!”. Lecțiile nu se desfășurau nici pe departe în sensul didactic al cuvântului pentru că Cioran nu folosea vreun manual, ci era un vizionar, care preda unor studenți dintr-un „colegiu confesional”. Asistam la adevărate ore de cultură unde Ortega y Gasset, Max Stirner, Soren Kierkegaard, sau Friedrich Nietzsche erau invocați mereu. Cioran avea un dispreț proverbial pentru note, pretextând că „e o rușine să fii premiant”, așa încât noi, am format Liga contra premianților cu deviza: JOS cu PREMIANȚI! Profesorul Cioran a devenit în timp un prieten și un dascăl stimat și iubit de elevii pe care-i trata de la egal la egal, neavând aere și aspirații profesorale. Avea mare oroare de „tocilari”, dar multă simpatie față de „proști”.”  În același timp, a început să frecventeze Institutul Francez din Bucureşti, care era condus, din anul 1932, de un nou director, Alphonse Dupront pe numele său, cu doar doi ani mai în vârstă decât Cioran. Întâlnirea lor a fost oarecum providenţială, pentru că viitorul istoric francez şi fondator al Centrului de antropologie religioasă europeană de pe lângă École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris i-a oferit lui Cioran o bursă pentru a merge la Paris şi a-şi pregăti un doctorat la Sorbona. Ajuns la Paris pe la finalul anului 1937, tânărul Cioran s-a instalat la Hotel Marignan (13, Rue de Sommerard, Arondismentul V) şi, în loc să se participe conștiincios la cursuri, îşi cumpără o bicicletă cu care  străbate întregul Paris şi împrejurimile marelui oraș. Firește, urmările unui asemenea comportament „studios” au fost că Emil Cioran şi-a risipit anul în diverse „căutări” fără a da pe la sălile de cursuri de la Sorbona şi fără a lua legătura cu vreun profesor de aici care să-i coordoneze doctoratul pentru care venise la Paris. Cel mai probabil, credea că amiciția lui Dupront îi va salva „chiuleala”, director care, în generozitatea lui şi, poate, fascinat de „sclipirile” lui Cioran, a tot reuşit să-i prelungească finanțarea bursei cu aproape doi ani, până la sfârşitul mandatului său la Institutul Francez din România, în anul 1940.

După ocuprea Franței de către Germania, prăbuşirea celei de-a treia republici şi instaurarea regimului de la Vichy, bursierii străini au fost nevoiţi să se întoarcă în ţară. Drept urmare, Emil Cioran a revenit în România, încercând să-şi caute un post de profesor la Liceul „Ghe. Lazăr” din Sibiu, dar a rămas pentru scurt timp (circa patru luni), având noroc din nou la începutul anului 1941. Așa se face că, de la 1 februarie 1941, Cioran este numit consilier cultural pe lângă Legaţia română de la Paris, care, oficial, funcţiona la Vichy. Numirea sa în această funcție a fost făcută de către Nichifor Crainic, ministrul Propagandei Naţionale de atunci, instituţie de care aparţineau oficial consilierii culturali în această perioadă. Se pare că, totuși, după rebeliunea legionară din ianuarie 1941, Emil Cioran devenise deja un personaj indezirabil regimului antonescian, fapt ce va duce rapid la pierderea postului de consilier cultural de-abia ocupat. De altfel, în luna mai 1941, un raport „strict confidenţial” al Direcţiei Afacerilor Consulare din cadrul ministerului nostru de Externe includea numele lui Cioran printre „elementele primejdioase care fac parte din gruparea legionarilor rebeli aflaţi la Paris”, având următoarea caracterizare: „Fost bursier al guvernului francez; agitator, calomniator. În prezent, consilier cultural la Vichy, fără nici o activitate”. În plus, alături de alţi câţiva, „sunt ostili domnului general Antonescu. Fac corp aparte defăimând pe ceilalţi studenţi ce nu fac politică şi pe reprezentanţii autorităţilor româneşti la Paris.” Deşi încadrat în această categorie de indezirabili, Emil Cioran devine, din toamna anului 1942, bursier al Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses, la solicitarea sa, la insistenţele directorului de atunci al instituţiei şi, evident, prin bunăvoinţa ministrului român al educaţiei, profesorul universitar Ion Petrovici.

Emil Cioran a început a se manifesta în scris prin a fi un gânditor torturat de sentimente şi senzaţii violente. Tema alienării omului, temă existenţialistă prin excelenţă, prezentă la Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, este formulată astfel, în 1932, de tânărul Cioran: „Să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?”. Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingenţa fiinţei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârşitul civilizaţiei, ameninţarea Răului, refuzul consolidării prin credinţă, obsesia absolutului, viaţa ca expresie a exilului metafizic al omului. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaştea bine din vastele sale lecturi şi mai ales din autorii şi memorialiştii perioadelor de decadenţă. Epuizând devreme, încă din tinereţe, interesul pentru predat filosofia la catedră, Emil Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică şi speculaţiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale. „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele”, va spune el mai târziu. Din eseurile apărute în limba română, se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influenţat de mişcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existenţialistă (sub varianta ei românească, cu accente creştine şi mistice, „trăirismul”). Ar fi de menționat și faptul de excepție că, în anul academic 1943/1944, Emil Cioran a fost singurul român aflat la Paris care a primit o bursă la această şcoală (în Italia, de exemplu, în şcoala-pereche, se aflau șapte bursieri), în iulie şi septembrie 1943 primind câte 5000 franci francezi, iar de la 1 octombrie 1943 până la 1 martie 1944, încă 30.000 franci. Din anul1945, Cioran a părăsit pentru totdeauna România. După retragerea cetăţeniei române de către autorităţile comuniste a trăit la Paris ca apatrid, în Cartierul Latin din capitala franceză, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea și viața „cu sclipici”. În cle scrise de el, Emil Cioran povestea adeseori despre nopţile sale de insomnie şi despre lungile lui plimbări nocturne prin capitala franceză. După ce operele sale au fost interzise de regimul comunist, Emil Cioran a renunţat să mai scrie în limba română în 1947 şi a hotărât să scrie doar în limba franceză. A scris, printre altele: „Précis de décomposition” (Tratat de descompunere), publicată în 1949, „Syllogismes de l’amertume” (Silogismele amărăciunii), „De l’inconvénient d’être né” (Despre neajunsul de a te fi născut) și „La tentation d’exister” (Ispita de a exista). Ultimul său roman, intitulat „Aveux et anathèmes”, a fost publicat în anul1987.

Emil Cioran a dus-o destul de greu din punct de vedere financiar și, rămas sărac, a continuat să frecventeze restaurantul universitar din Paris până la vârsta de patruzeci de ani, înainte ca oficialii francezi de la acest stabiliment să-i interzică accesul, acesta fiind un episod de viață pe care l-a trăit cu durere în suflet. A locuit în Cartierul Latin parizian timp de multe decenii într-o mansardă despre care spunea că era turnul său de fildeş şi a primit numeroase premii literare, precum „Prix Morand”, premiu care i-a fost decernat în 1988 de către Academia franceză. Trebuie menționat, totuși, că Emil Cioran a refuzat toate premiile care i-au fost acordate. Apropo de femeile din viața sa, Cioran n-a fost chiar „un călugăr”. Simone Boué a fost partenera de viaţă a marelui gânditor, cu care a împărţit aceeaşi mansardă mai bine de cinci decenii. Au avut o relaţie timidă şi discretă, care le-a scăpat, decenii la rând, multor biografi de-ai săi. Într-un interviu acordat la Paris în anul1996, Simone Boué declara: „În viaţa de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A şi zis-o cândva: „Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap”. Deşi a trăit în Franţa până la moarte, Emil Cioran nu a cerut niciodată cetăţenia franceză.În 1990, la vârsta de 79 de ani, Emil Cioran era considerat cel mai important stilist francez al secolului. În ultimii ani ai vieţii, Cioran suferă de boala Alzheimer şi este internat la Spitalul Broca, unul renumit din Paris, unde Simone Boué, partenera sa de viaţă, îl vizitează zilnic, îl îngrijeşte şi îi este alături până în ultima clipă. Emil Cioran a trecut la cele veşnice la 20 iunie 1995, la vârsta de 84 de ani, şi este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris. Partenera sa de viață, Simone Boué, a murit în 1997, la doi ani după Emil Cioran. Casa filosofului din comuna natală Rășinari este azi proprietate privată, pe care se găsește un bust al filosofului. Anual, aici au loc colocviile „Emil Cioran“, iar oamenii din sat încă îi cunosc viaţa şi păstrează despre el cele mai frumoase amintiri și povești.

Lada cu manuscrise şi documente lăsate de Emil Cioran în grija părinţilor la plecarea sa la Paris în anul 1937, a ajuns, peste ani mulți, în strada Dealului din Sibiu, pentru ca mai apoi să fie adjudecată, pentru suma de 36.000 de euro, de Laurence Tacou, directoarea Editurii L’ Herne, şi fiica lui Constantin Tacou, unul dintre bunii prieteni ai lui Cioran. Ulterior, colecţia a fost cumpărată, cu suma de 507.500 de euro cu tot cu taxe, la licitaţie, de omul de afaceri de origine română, George Brăiloiu, care a donat-o Academiei Române. Mai mult, mai există 37 de manuscrise semnate de Emil Cioran, evaluate la suma de peste un milion de euro, care au fost în dispută în justiţie între Universitatea din Paris şi o firmă de curăţenie care le-a descoperit în urmă cu câţiva ani în pivniţa apartamentului lui Simone Boue, după decesul acesteia. Emil Cioran a reușit cel mai bine să își îşi sintetizeze propria viaţă şi operă: „Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii. Dacă sunt nemulţumit de ce am făcut, genul de viaţă pe care am dus-o, în schimb, nu mă nemulţumeşte. Şi asta înseamnă enorm […] Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.” Pentru astăzi, vă mulțumesc c-ați avut răbdarea de a citi rândurile de față și că ați putut afla sau v-ați reamintit despre acest mare om! Stimate amice și stimați amici, ne întâlnim miercurea viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse și surse foto:

https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/istorie-filozofie-psihologie/portret-emil-cioran-artistul-seductiei-si-al-paradoxului-om-de-o-rarisima-finete-si-inteligenta-id5265.html

http://www.humanitas.ro/emil-cioran

https://primaria-rasinari.ro/despre/personalitati/emil-cioran/

https://www.icr.ro/pagini/emil-cioran

https://radioromaniacultural.ro/portret-emil-cioran-artistul-seductiei-si-al-paradoxului-om-de-o-rarisima-finete-si-inteligenta/

http://www.istorie-pe-scurt.ro/moartea-lui-emil-cioran/

http://matricea.ro/emil-cioran-filosof-viata-moarte/

https://www.ziarulmetropolis.ro/emil-cioran-un-filosof-la-paris/

https://adevarul.ro/stiri-locale/sibiu/romani-de-geniu-emil-cioran-eternul-student-1582454.html

https://www.facebook.com/CasaMuresenilorMuzeulImnuluiNational/posts/2020523471415259/

http://cultural-opposition.eu/registry/?uri=http://courage.btk.mta.hu/courage/individual/n2930

https://www.contributors.ro/emil-cioran-trecerea-meteorica-a-unui-filosof-prin-diplomatie/

https://identitatea.ro/emil-cioran/

https://dilemaveche.ro/tag/cioran

https://www.edusoft.ro/emil-cioran/