„Oameni care au fost”. Arhitectul Ion Mincu, inginer, profesor şi deputat…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Ca moral, o stăpânire de sine, o demnitate sufletească, o mândrie imperturbabilă. În viața lui nu a măgulit pe nimeni și mai puțin încă pe cei de care avea interese. O judecată dreaptă și pe față, spunând oricui adevărul, fără a se gândi la urmări.” – Publicistul Nicolae Petrașcu

Stimați amici, ca de obicei, joia, la Jurnal FM și „Jurnal de Brașov”, la rubrica „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim una-alta despre personalități care au marcat istoria nației noastre. Astăzi, vă propun o scurtă trecere în revistă a memoriei celui ce a fost marele arhitect român Ion Mincu. Arhitectul Ion Mincu, născut la Focşani pe 20 decembrie 1852, este o figură marcantă a arhitecturii româneşti, promotor al stilului românesc în arhitectură, stil care a fost și a rămas cunoscut şi ca arhitectură neo-românească. Ion Mincu a fost un adevărat întemeietor al şcolii naţionale de arhitectură, cel care a valorificat elemente de construcţie şi decoraţie ale arhitecturii feudale şi populare româneşti.Toți cei care se pricep la această artă (și știință deopotrivă) afirmă că Ion Mincu a integrat în operele sale arhitectonice specificul arhitecturii tradiţionale din România. Ca profesii și activități, Ion Mincu a fost arhitect, inginer, profesor şi deputat român. Promotor al unui stil românesc în arhitectură, Mincu a integrat în operele sale specificul arhitecturii tradiţionale din România. Ion Mincu a fost profesor la Școala Superioară de Arhitectură, azi Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. S-a implicat și în politică, fiind deputat in Parlamentul României. Deasemenea, a contribuit esențial la afirmarea statutului profesional al arhitecților din România, ca membru și apoi președinte al Societății Arhitecților Români, între 1903 și 1912, când se stinge din viață.Ca o recunoaştere a importanţei sale în evoluţia şcolii româneşti de arhitectură, începând cu anul 1953, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism din Bucureşti îi poartă numele. La doar o scurtă enumerare, se poate spune că cele mai reprezentative clădiri care poartă amprenta marelui arhitect ion Mincu sunt veritabilele bijuterii arhitecturale: Casa Vernescu, Şcoala Centrală, Bufetul din Şoseaua Kiseleff (1882-1892), actualmente restaurantul Doina din Bucureşti, vila Robescu din Sinaia, Casa Lahovari (1886,azi Spitalul dr. I. Cantacuzino) şi Casa Petraşcu din Piaţa Romană din Bucureşti (1904). Firește, sunt doar câteva exemple semnificative, dar acestea pot continua cu multe altele.Ion Mincu s-a născut la data de 20 decembrie 1852 la Focșani și a fost cel de-al doilea fiul al negustorului Pavel Mincu și al Mariei Mincu, familia având patru copii: Ștefan, Nicolai, Sultana (mama scriitorului Duiliu Zamfirescu) și Ecaterina. A urmat Şcoala de Poduri şi Şosele, dar ingineria nu i-a oferit mulțumirea pe care o căuta. Ion Mincu spunea mai târziu că: „O şosea, un pod în România sau aiurea este acelaşi lucru. Eu urmăream altceva”. Ion Mincu și-a făcut studiile elementare la Focșani, după care a urmat studiile liceale și cele superioare la Bucureşti. Astfel, în anul 1875, a absolvit „Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele”, obținând diploma de inginer. În paralel, Ion Mincu urmase şi studii la Şcoala de Belle-Arte, precum şi unele studii de pictură. Ulterior, în anul 1877, pleacă la Paris, pentru a urma cursurile Şcolii de Arte Frumoase, pe care a absolvit-o cu titlul de arhitect în anul 1884. Odată întors acasă în România, desfășoară atât o activitate culturală şi didactică, cât şi una politică. Astfel, devine profesor al Şcolii Superioare de Arhitectură din Bucureşti, între anii 1903-1912 este preşedintele Societăţii Arhitecţilor Români, iar între anii 1895-1899 a fost deputat în Parlamentul României.

Existau atunci în România două curente culturale: împrumuturile din alte culturi și promovarea și afirmarea valorilor naționale. Către cel din urmă curent cultural înclina și Ion Mincu, care se hotărăște să revină în țară, pentru a promova un nou stil arhitectonic, inspirat de elemente specific romanești. Stilul pe care îl va crea și promova arhitectul Ion Mincu poartă denumirea de stil neoromânesc și include elemente din: arhitectură rurală, de unde preia elemente ca foișorul și cerdacul; arhitectura veche românească, de unde preia elemente ca ornamentație exterioară bogată și coloanele scurte; arhitectura bisericească, de unde preia elemente ca planimetria curții interioare și folosirea stucaturii.

Prima sa lucrare importantă o constituie „Casa Lahovari” din Bucureşti, realizată în anul 1886. Aceasta reprezintă o prelucrare inovatoare a unor elemente specifice vechii arhitecturi româneşti. Faţada acesteia este asimetrică şi este dominată de un pridvor acoperit, care funcţioneaza ca un peron de acces în interiorul casei, inspirat de pridvoarele vechilor case boiereşti. Alte elemente ale arhitecturii populare româneşti prezente în faţada acestei construcţii sunt coloanele din lemn, arcadele în formă de acoladă, decoraţiile realizate din ceramică smălţuită, colorată, precum şi butonii smălţuiţi, caracteristici arhitecturii neo-româneşti. Ulterior, cea de-a doua lucrare importantă a lui Ion Mincu este reprezentată de „Bufetul de la Şoseaua Kiseleff”, realizată în anul 1892. Faţada construcţiei este asimetrică, din punctul de vedere al volumetriei, o parte a clădirii fiind formată din subsol, parter şi etaj, iar cealaltă doar din parter. Este oarecum asemănătoare cu cea a „Casei Lahovari”, fiind compusă din elemente tradiţionale ale caselor populare şi ale locuinţelor boiereşti. Faţada este dominată de foişorul de la etaj, spre care este realizat accesul printr-o scară monumentală. Elementul dominant al părţii opuse celei cu foişorul este reprezentat de o loggie.

Faţada este bogat decorată, cu elemente din ceramică colorată cu motive florale, arcade în acoladă şi coloane din lemn, în formă de funie răsucită. Sursele bibliografice ne spun că, totuși, cea mai amplă lucrare a lui Ion Mincu este reprezentată de clădirea de la „Şcoala Centrală de fete” din Bucureşti, construcţie realizată în anul 1890. Această construcţie aminteşte de vechile ansambluri mănăstireşti, prin concepţia sa regulată şi simetrică. Planul clădirii este rectangular, dispus în jurul unei curţi interioare asemănătoare vechilor incinte mănăstireşti, înconjurată de o suită de arcade trilobate în formă de acoladă, sprijinite de un şir de colonete din piatră. Clădirea este constituită din parter şi etaj. Faţada este împărţită în două registre, între care trecerea este realizată de un brâu plasat între parter şi etaj. In mod orizontal, faţada este împărţită în trei registre, constituite dintr-un corp central, şi două pavilioane laterale, de colţ. Şi aici, decoraţia este realizată din motive de inspiraţie populară, precum butonii smălţuiţi, brâul din ceramică policromă, colonada în formă de spirală. Ion Mincu a mai realizat, pe lângă aceste trei lucrări principale amintite anterior, Palatul administrativ din Galaţi, Casa Vernescu, Banca Comerţului din Craiova, Vila Robescu din Sinaia, precum și numeroase clădiri private şi cavouri, dar şi restaurarea Bisericii Stavropoleos din Bucureşti. Arhitectura neo-românească sau arhitectura neo-brâncovenească s-a concretizat în România în contextul istorismului european de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi a continuat până către cel de-al doilea război mondial. Reprezentanţii de seamă ai acestei mişcări, precum Ion Mincu, au receptat formele stilului brâncovenesc, pe care l-au folosit în operele lor.

„Oameni care au fost”. Arhitectul Ion Mincu, inginer, profesor şi deputat…

Stilul neobrâncovenesc reprezintă un amestec de elemente răsăritene bizantine (de exemplu, arcada scurtă, coloanele mici şi groase etc) şi motive arhitecturale şi etnografice ţărăneşti locale, precum şi de anumite modele de artă otomană, la care se adaugă şi teme de renaştere italiană târzie, preluate din arhitectura palatelor construite pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) de către arhitecţi italieni, într-o manieră care a împrumutat mult din vilele de Renaştere târzie din nordul Italiei. Ion Mincu a realizat și proiectele pentru Palatul Primăriei şi pentru Şcoala de Război din Bucureşti, proiectul de restaurare a Casei Monteoru (1887-1888), a decorat interiorul Palatului de Justiţie din Bucureşti (1890-1895). Către sfârşitul vieţii, s-a dedicat restaurării Bisericii Stavropoleos din Bucureşti şi completări ansamblului cu un mic muzeu-lapidarium, cu o casă parohială şi clopotniţă (1904-1910).Ion Mincu a construit puţin, planurile sale au fost îndrăznețe, dar cele mai importante proiecte au rămas nerealizate. Aşa este, de exemplu, proiectul pentru Palatul Comunal din Bucureşti, proiectul pentru Ministerul de Război şi un proiect pentru un cartier de locuinţe în stil românesc. Reiterez faptul că, cele mai cunoscute lucrări realizate de arhitect sunt Bufetul de la Şosea, casa construită pentru generalul Lahovary, Școala de fete (Școala Centrală) din Bucureşti, Palatul Administrativ din Galaţi, Banca Comerţului din Craiova, Casa Monteoru de pe Calea Victoriei, Casa Vernescu, decoraţia interioară a Palatului Justiţiei din Bucureşti, mai multe cavouri lа Focşani şi în Cimitirul Bellu din București.

„Oameni care au fost”. Arhitectul Ion Mincu, inginer, profesor şi deputat…

Cucerit de arta populară, Ion Mincu spunea: „Eu nu sunt un om cu iluzii despre mine şi n-am fost niciodată. Ceea ce am făcut e un lucru mic şi simplu: am văzut în ţara asta semănată cu lucruri vechi, frumoase, o biserică, o casă, un acoperiş, o uşă, o rozetă, un chenar care aveau ceva original cum nu mai văzusem în altă parte şi mi-am zis că, adunând pe una de ici, pe alta de dincolo, s-ar putea începe cu ele un stil în ţara noastră. Iată ce am făcut eu”. Spre sfârșitul vieții, la un banchet oferit de elevii săi, Ion Mincu mărturisea: „Eu m-am crezut totdeauna singur şi mi-am zis: fie şi singur, dacă soarta vrea aşa…Când m-am întors în ţară, singur cum mă simţeam, m-am răscolit şi am cercetat: o bisericuţă, o casă veche şi alte vechituri, fleacuri de astea… şi am crezut că se poate face ceva cu ele… nu parale. Ele în ochii mei erau ca nişte rădăcini sănătoase ale unui arbore rupt de furtuni și am încercat să pun altoiul meu pe ele. Azi, spre bătrâneţe, văd ca altoiul s-a prins, că a dat lăstare şi cred că ele vor ajunge departe”. Arhitectul Mincu este considerat unul din pionierii arhitecturii moderne din România, creator şi susţinător al școlii naţionale de arhitectură şi, în general, al învăţământului românesc de specialitate.

Ion Mincu a dezvoltat și arhitectura bisericească, el realizând, între 1890 şi 1895, decoraţiunile interioare ale Catedralei din Constanţa, unele cavouri din Cimitirul Belu din Bucureşti (1900-1904) şi restaurarea bisericii Stavropoleos din Bucureşti (1904-1910), completată cu o galerie-muzeu în aer liber cu rol de Lapidarium.Cu aport de elemente clasice și romantice românești, Mincu a realizat, ca o sinteză a acestora, mai multe imobile: Casa Monteoru (1887-1888, astăzi sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti); Casa Vernescu (1887-1889), pe Calea Victoriei din Bucureşti; precum şi decoraţiunile interioare ale Palatului de Justiţie din Capitală (1890-1895, conceput de arhitect A. Ballu). Se adaugă și alte clădiri, cu o arhitectură distinctă, plină de personalitate. Pot fi enumerate: fostul Palat Administrativ din Galaţi (1905-1906), fostul Palat al Băncii Comerţului din Craiova, început în 1906 şi finalizat în 1916, proiectele Palatului Primăriei şi ale Şcolii de Război din Bucureşti. Știu, unele creații ale sale le-am repetat de câteva ori, dar acestea chiar merită a fi amintite de mai multe ori!

 „Oameni care au fost”. Arhitectul Ion Mincu, inginer, profesor şi deputat…

Ion Mincu, promotorul arhitecturii neo-românești, creatorul Bufetului de la Șosea, al Școlii Centrale și al Vilei Robescu din Sinaia, a încetat din viață pe 6 decembrie 1912 la București. Doar câteva gazete au consemnat atunci în scurte notițe știrea morții lui. De-abia după șapte ani revista „Convorbiri literare” i-a dedicat un articol omagial semnat de arhitectul Al. M. Zagoritz, cel care a continuat lucrările de restaurare la Biserica Stavropoleos după moartea lui Mincu. Majoritatea tinerilor arhitecţi români de valoare din generaţiile ce s-au afirmat la începutul secolului al XX-lea îi sunt direct sau indirect discipoli: P. Antonescu, N. Ghica-Budeşti, Şt. Iotzu, C. Cerchez, A. Culina și mulți alții. Desprinsă din cadrul Politehnicii în urma reformei învăţământului din 1948, Facultatea de Arhitectură a devenit instituţie independentă de învăţământ superior, cu titulatura „Institutul de Arhitectură”, cu sediul în strada Biserica Enei nr. 3-5. Prin Decretul nr. 147/1953, Institutului i s-a conferit numele arhitectului Ion Mincu (1852-1912), promotorul unui stil românesc în arhitectură. Sub această titulatură, instituţia a funcţionat până în 2000 când, în urma hotărârii Senatului universitar, denumirea a fost modificată în Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”.

Pentru astăzi, am terminat de povestit și ne întâlnim joia viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

http://romaniaistorica.ro/2012/03/01/ion-mincu-arhitect-1852-1912/