Oameni care au fost. Alexandru Proca, marele savant aproape necunoscut în România
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Ce oameni excepţionali trec pe lângă noi, anonimi, şi noi admirăm prosteşte atâţia neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa şi „opinia publică”… –  Mircea Eliade

Stimați cititori, așa cum știți deja, în fiecare miercuri, aici, la „Jurnal de Brașov”, sub titlul „Oameni care au fost”, vă invit să mai aflăm câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre, fie ei din Brașov și împrejurimi, fie de pe tot cuprinsul țării și din toate timpurile. Astăzi vă propun să citiți câteva rânduri despre fizicianul Alexandru Proca, membru al Academiei Române, cel care a elaborat teoria mezonică a forţelor nucleare şi ecuaţiile Proca. Ca să fim cinstiți, nu cred că un mare procent dintre românii de azi ar fi în stare măcar să spună cine a fost acest mare om și mare român. Tocmai de aceea am ales să păstrez motto-ul de săptămâna trecută și pentru rândurile de astăzi…

Așa cum am mai menționat în cele scrise prin revista „Jurnal Spiritual” și în articolele din „Jurnal FM”, dar și în alți vectori media, cred că una dintre crizele cele mai profunde, pe lângă cele materiale de tot felul, tributare conducerii țării cu oiștea-n gardul incompetenței politichiei de Dâmbovița, constă în lipsa acută a unor criterii de valoare socială. Din păcate, un foarte mare procent dintre români, fie ei absolvenţi de liceu sau chiar de facultate( ca să nu mai zicem de cei cu studii de până în opt clase ori către deloc), nu sunt în stare să spună cine sunt principalele personalităţi culturale şi ştiinţifice române, care s-au făcut cunoscute în ţară şi străinătate prin opera lor, din orice domeniu ar fi acestea. Dacă nu mă credeți,  vă sugerez să aveți curajul și să încercați să faceți propriul sondaj pe stradă, aleatoriu, și vă veți convinge destul de repede! Diin păcate! Dacă în cazul scriitorilor, programele şcolare ale elevilor sunt destul de elocvente, la limita genunchiului broaștei, totuși, în opinia mea, nu se poate spune acelaşi lucru despre oamenii de ştiinţă, din orice domeniu ar fi aceștia, fie ei matematicieni, ingineri, medici, arhitecți, biologi, fizicieni etc. Ca să fim cinstiți, unul dintre „rezultatele” acestei stări de fapt, extrem de dăunătoare dezvoltării societății noastre în arealul carpato-danubiano-pontic, este plecarea tinerilor deștepți și pricepuți către zări străine şi probabilitatea mică, către deloc, de a mai reveni acasă. Poate doar pentru vizite la cei dragi…

Acum să revenim la personalitatea de astăzi, Alexandru Proca. Acesta s-a născut la Bucureşti în ziua de 16 octombrie 1897. Tatăl său era inginer constructor, fost elev al Şcolii Centrale de Arte şi Meserii din Paris, unul dintre constructorii Gării de Sud din Ploieşti. Ca elev al secţiei reale a liceului „Gheorghe Lazăr”, pe care l-a absolvit în 1915 şi apoi student (în perioada 1915- 1916) la secţia de matematică a Facultăţii de Ştiinţe, Alexandru Proca a corespondat constant la „Gazeta Matematică”, revistă fondată în 1895. Avea și abilități longvistice extraordinare, astfel că, la şaptesprezece ani cunoştea, la perfecţie, limbile franceză, engleză şi germană. În timpul primului război mondial, la mobilizarea generală din 1917, Proca urmează cursurile unei şcoli militare de ofiţeri de rezervă din Iaşi şi este trimis pe front ca genist,participând la operațiile militare ale armatei române contra Puterilor Centrale. În luna iunie 1918, este trecut în rezervă cu gradul de sublocotenent. Alexandru Proca a fost și un mare român, pe lângă calitatea sa de savant. În „Scrisoare către tineri”, articol publicat în revista „Dacia”, la 20 decembrie 1918, Alexandru Proca face un apel patetic la mobilizarea tuturor energiilor creatoare ale oricărui tânăr român: „de a-şi închina viaţa lui de aici înainte unei munci necurmate, cinstite şi pururea însufletită de o aprigă dorinţă de a ridica şi întări cât mai mult iubita noastră ţară, atât de umilită şi batjocorită până ieri…”

După terminarea războiului, Alexandru Proca îşi reia studiile, intrând prin concurs la Şcoala de Poduri şi Şosele, care devine, în 1920, Şcoala Politehnică. În anul 1920, studentul secţiei de Electromecanică prezintă colegilor şi profesorilor o serie de conferinţe asupra teoriei relativităţii restrânse a lui Einstein. Probabil printre primii pe aici pe plaiurile mioritice…Tot în acel an, se pare, guvernul român a cumpărat maşini electrice după o vizită de lucru de două luni a lui Alexandru Proca la uzinele de locomotive Baldwin din Philadelphia, SUA. Împreună cu E. Abason şi T. Tănăsescu, A. Proca devine redactor al unei reviste, care s-a numit peste câţiva ani, „Buletinul de matematică şi fizică pură şi aplicată al Şcolii Politehnice din Bucureşti”. Prof. St. G. Andonie, care a fost student la Politehnică în aceeaşi perioadă, îl descrie cu multă simpatie: „Proca se desprinde ca idealul în care s-ar putea înfăţişa un coleg. Nu putea să supere pe nimeni niciodată. Era înţelegător şi gata să dea un ajutor sau o lămurire. Şi cât de mult îşi iubea patria şi poporul!…” „La examenele universitare, Alexandru Proca se prezenta de parcă ar fi fost, ştiinţific, situat egal cu profesorii săi, fără însă a apărea cea mai mică umbră de lipsă de condescendenţă. Era sclipitor ca inteligenţă. Prin pregătire şi preocupări, era totdeauna cu mult înaintea seriei sale. Era extrem de ordonat şi muncitor. Avea o vedere de ansamblu şi o intuiţie a fenomenelor cu totul speciale. Şi era de o modestie rară, naturală, neafectată.” În primul an după absolvire (1922-1923) ca şef de promoţie, se angajează la Societatea „Electrica” din Câmpina, preconizând introducerea utilajelor electrotehnice în exploatări petroliere şi miniere. Totodată este numit şi asistent universitar la catedra de Electricitate şi Electrotehnică din Politehnică, sub conducerea lui N. Vasilescu Karpen.

În anul 1924, i-a apărut lucrarea „Întrebuinţarea electricităţii în industria de petrol”. Varianta în limba franceză a acestui articol a fost publicată în Revue Generale de l’Electricité, 16, 861 (1924). În toamna anului 1923, se decide să se dedice fizicii şi pleacă la Paris. Deoarece la Sorbona nu-i sunt recunoscute diplomele obţinute în România, urmează cursurile, pe care le termină într-un timp record cu note excepţionale la examene, nicio notă sub 17,50 în sistemul cu nota maximă 20. Marie Curie îl invită în anul 1925 să lucreze la celebrul Institut al Radiului. Cu prilejul vizitei unui român, doamna Curie îi declară: „Sunt fericită să cunosc un compatriot şi prieten al domnului Proca, fiindcă pot să transmit acestui prieten, cât de mulţumită sunt de aportul domnului Proca în Institutul nostru…De fiecare dată când am o problemă ştiinţifică dificilă, care necesită multă răbdare, competenţă, abilitate experimentală şi meticulozitate, mă adresez domnului Proca. Iar el, de fiecare dată, răspunde cu soluţii care îmi convin, mă satisfac, şi totdeauna furnizează rezultate precise. Voi românii puteţi fi mândri de a avea un cercetător ştiinţific de valoarea domnului Proca.” În colaborare cu D. K. Yovanovitch publică în anul 1926 lucrarea experimentală „Asupra razelor beta lente ale Mezothoriului”. Calităţile de experimentator, remarcate de Marie Curie, au provocat invidia unor colegi, care trec la acţiune, defectându-i montajele care trebuiau să funcţioneze continuu şi când nu era de faţă. Oameni răi se află peste tot pe Pământ…

Pentru promovarea fizicii teoretice în Franţa, în această perioadă, se decidea înfiinţarea Institutului Henri Poincare, din iniţiativa Prof. Birkhoff de la Harvard şi cu ajutorul Fundaţiei Rockefeller şi a baronului Rothschild. A. Proca sesizează mutaţiile care se produc în fizică, iar M. Curie îi favorizeză orientarea, cu toată energia, spre teorie. În 1929, la câteva zile după o conferinţă a lui A. Einstein la sediul noului institut, lui Proca i se face cinstea de a fi printre puţinii invitaţi să participe la discuţii cu marele savant. În primele sale lucrări de mecanică cuantică, el arată că, deşi lumina are un caracter discontinuu, fiind constituită din fotoni, ea rămâne coerentă, condiţia de coerență fiind o condiţie cuantică. Până atunci, se obiecta teoriei lui Einstein faptul că fotonii ar fi incompatibili cu coerenţa, necesară explicării fenomenelor de interferenţă. Într-o perioadă când în Franţa domina teoria ondulatorie a lui Louis de Broglie şi când trebuia să ai mult curaj pentru a declara că nu împărtăşeşti chiar otova acest punct de vedere, Proca dă dovadă de non-conformism, demarcându-se de aceste teze, fără să-şi pună vreo problemă de „diplomaţie”, cel mai important mobil al său fiind progresul ştiinţei. Din păcate, această atitudine îi va crea multe neplăceri. În teoriile lui L. de Broglie şi E. Schroedinger, se considera că particula materială este asociată unei unde şi i se aplicau legi analoage celor valabile pentru lumină. Proca a procedat invers: a considerat fotonul ca pe un punct material (cu masa nulă) şi i-a aplicat legile mecanicii cuantice, întregind, astfel, sensul conceptului de dualitate corpuscul-undă, fundamental în mecanica cuantică.

Permanent animat de bune intenţii în interesul dezvoltării ştiinţei, a acceptat şi sarcini fără legătură directă cu munca sa, de exemplu, cele de redactor al revistelor „Revue d’Acoustique” şi, mai ales, „Annales de l’Institut Henri Poincaré”, colaborator pentru mecanica ondulatorie al revistei „Zentralblatt fuer Mathematik und ihre Grenzgebiete” etc. În această calitate, Alexandru Proca l-a invitat pe Acad. S. Stoilow să-i prezinte, în rezumat, textul celor şase lecţii privind proprietăţile topologice ale funcţiilor analitice de o variabilă complexă, pe care acesta le-a ţinut în anul 1931 la Sorbona. Referitor la publicarea acestor lucrări de matematică într-o revistă de fizică, Acad. S. Stoilow declara în anul 1956: „Ca şi acum un sfert de veac, am rămas cu convingerea că gestul amical al lui Proca nu era străin de sentimentele profunde ce-l legau de patria sa de origine.” În anul 1930, sub conducerea lui L. de Broglie, începe activitatea de doctorand, orientându-se către teoria relativistă a electronului, elaborată de Dirac, pentru câmpuri exterioare nule. Proca studiază invarianţii biliniari şi algebra completă a matricilor Dirac, examinează forma generalizată a ecuaţiei Klein-Gordon şi tratează complet cazul unui electron descris de o undă plană, precum şi al unui electron distribuit pe mai multe stări (pachet de unde). Ecuaţia mişcării electronului, dată de Proca, este nu numai simetrică, ci şi invariantă la transformările Lorentz. În mai 1933, având 18 publicaţii originale, îşi susţine teza. Din comisie făceau parte marii fizicieni Jean Perrin (preşedinte), L. Brillouin şi L. de Broglie. Teza este reprodusă integral în Annales de Physique. Sub presiunea multor sugestii, Proca cere naturalizarea; în ianuarie 1931, primeşte cetățenia franceză. În octombrie 1931, se căsătoreşte cu românca Maria Bertha Manolescu, cu care va avea un fiu, George Proca. Ulterior, se transferă la Institutul Henri Poincaré şi traduce în franceză (cu Jean Ullmo) cartea lui P. A. M. Dirac „Principiile Mecanicii Cuantice”, la care adaugă apendicele „Parantezele Poisson în mecanica clasică”. La acest institut a colaborat cu Louis de Broglie, Marcel Brillouin şi Leon Brillouin. Casa Naţională a Ştiinţelor (actualul C.N.R.S.), fondată de Jean Perrin, i-a acordat o bursă de cercetare.

În perioada 1920-1940, în Franţa nu se obişnuia ca tinerii fizicieni să fie trimişi în străinătate. Totuşi, cu Proca se face o excepţie: Ministerul Afacerilor Externe îi finanţează un stagiu de un an la Berlin, pe lângă Schroedinger, unde el traduce în franceză cartea acestuia „Memorii asupra mecanicii ondulatorii”. De asemenea, traduce şi teza lui H. A. Lorentz. Apoi, cu o bursă de la Fundaţia Rockefeller, în 1934 lucrează câteva luni la Copenhaga sub conducerea lui Niels Bohr. Printre alţii, aici îi întâlneşte pe Heisenberg şi pe Gamow. La Paris, între 1933 şi 1939 a avut funcţia „chargé de recherches”. Noua direcţie de cercetare pe care şi-o alege se referă la foton şi ecuaţiile lui Maxwell. Stabileşte o legătură între teoria electromagnetică şi cea cuantică a fotonului. Ca o încununare a cunoştinţelor sale asupra electronului şi fotonului, generalizând ecuaţiile lui Maxwell în vid, ajunge să elaboreze, în perioada 1936-1941, teoria care i-a adus consacrarea definitivă, „ECUAŢIILE PROCA” (ecuaţiile relativiste ale câmpului vectorial bozonic (particule cu spin unitate şi masă finită)). „Ecuaţiile Proca” figurează printre principalele ecuaţii ale câmpurilor cuantice relativiste.

În 1949, Hideki Yukawa a primit premiul Nobel pentru ipoteza sa relativă la câmpurile cuantice relativiste, în timp ce opera care a dat sens ipoteze – ecuaţiile Proca – nu a fost asociată…Oameni răi pe tot Pământul… Din anul 1929, când lui de Broglie i se decernase premiul Nobel, până după 1950, niciun alt fizician francez nu l-a mai primit, ori se ştie că eventualii candidaţi sunt prezentaţi juriului, în primul rând, de către un fost laureat de aceeaşi naţionalitate. În 1938, Proca cere Ministerului Educaţiei Naţionale să fie promovat în funcţia „Maitre de Recherche”. Devine secretar al Societăţii Franceze a Electricienilor şi secretar al Conferinţei Internaţionale a Marilor Reţele Electrice. Ca dovadă a celebrităţii sale, este invitat, în 1939, să participe la Congresul Solvay, cel mai închis dintre cercurile ştiinţifice, unde nu se pătrundea decât cu invitaţie nominalizată. Din păcate, acest congres nu a mai avut loc datorită războiului. Proca traduce „Fundamentele Matematice ale Mecanicii Cuantice” de Von Neumann. Când începe cel de-al doilea război mondial, Proca este trimis la Clermont Ferrand ca simplu soldat, deşi în primul război mondial avusese grad de sublocotenent în armata română. Nu a contat…După scurt timp, i se încredinţează, totuși, funcţia de inginer şef al Radiodifuziunii Franceze. La anunţarea armistiţiului, Proca se afla la Toulouse în zona ocupată de nazişti. Fizicienii portughezi au făcut repetate intervenţii până au reuşit să-l aducă la Lisabona, în vara anului 1943. Pentru prima dată în viaţă, Proca predă cursuri la Universitatea din Porto, ca membru al unei facultăţi, alături de profesorii portughezi. El deschide seminarul de fizică teoretică. În memorandumul din aprilie 1944, este prezentată concepţia sa asupra predării fizicii teoretice. Amiralitatea Britanică şi Societatea Regală din Londra îl invită să contribuie, pe cale ştiinţifică, la efortul de război al aliaţilor. În timpul lucrului în Anglia, din când în când, putea să-şi permită plăcerea de a-l vizita pe Dirac în apropiere de Oxford.

După război, revine la Paris. În sfârşit, este promovat „Directeur de Recherche” (o funcţie de cercetare, nu una administrativă). Pentru a ridica nivelul tinerilor fizicieni din Franţa, inaugurează la Institutul Henri Poincaré,  „Seminarul Proca”, seminar de fizică teoretică foarte activ în perioada 1946-1955 în formarea unor noi generaţii de teoreticieni. La acest seminar au fost invitaţi să facă expuneri mari personalităţi străine. De asemenea, uzând de creditul său ştiinţific, a reuşit să trimită mulţi tineri pentru stagii în străinătate. Marile succese ale lui Proca au dat naştere la invidii active pe măsură. De două ori a candidat, fără succes, la concursuri pentru ocuparea unor posturi de profesor universitar. Se pare că la aceste insuccese a contribuit şi faptul că el nu era francez de origine. Ce dacă-și luase cetățenia? În 1949, exista o catedră de fizică vacantă la Sorbona. Proca îşi depune candidatura, dar la intervenţia lui L. de Broglie este numit discipolul acestuia J. L. Destouches, fapt care a produs stupoare în străinătate. Oameni răi, din nou! Un an mai târziu, devine vacantă catedra lui Leon Brillouin la College de France. Nu fără eforturi, se reuşeşte să se menţină denumirea catedrei de „Teorii Fizice”, toată lumea nevăzând vreun candidat care să se poată compara cu Proca, dar, din nou, la intervenţia lui de Broglie, este numit altcineva – experimentatorul J. Laval! L. Brillouin, aflat în SUA, scrie: „Istoria Colegiului este scandaloasă. Aceste intrigi personale şi politice din Franţa, după război, mă revoltă şi mă indignează”.

Proca a fost puternic afectat de aceste nedreptăţi. Omul modest, care şi-a dedicat viaţa unor idealuri înalte, n-a reuşit să înţeleagă aceste micimi şi răutăţi ale unui geniu ştiinţific. A tăcut şi s-a închis în sine, dar nu numai entuziasmul i-a scăzut, ci şi rezistenţa fizică. Se îmbolnăveşte, în 1953, i se pune diagnosticul de neoplasm al laringelui (cancer la gât), boala necruţătoare care l-a răpus la 13 decembrie 1955. Deşi era grav bolnav, a continuat să muncească până în ultima clipă. Ultimul său articol este datat 18 octombrie 1955. În încercarea de a se salva, a suferit o operaţie de extirpare a corzilor vocale, în urma căreia nu putea să comunice decât prin scris. La deschiderea din noembrie 1955 a Seminarului Proca, a participat, ca oaspete invitat, celebrul fizician Heitler. Alocuţiunea scrisă cu acest prilej de Proca a fost citită de către colegul său Edmond Arnous. Şi, totuşi, s-a bucurat şi în timpul vieţii de multe dovezi ale recunoaşterii valorii sale. În 1950, împreună cu P. Auger, răspunde de organizarea Colocviului Internaţional de Fizică Teoretică al C.N.R.S., la care au participat 150 fizicieni, dintre care 82 străini. In perioada 10-14 iulie 1951, a fost unul dintre reprezentanţii Franţei la Adunarea Generală a Uniunii Internaţionale de Fizică Pură şi Aplicată, care a avut loc la Copenhaga. În 1952, a asistat la ceremoniile prilejuite de centenarul laboratorului Kamerlingh Onnes din Leyda şi a făcut un turneu de conferinţe în Anglia (Manchester, Cambridge, Birmingham).

Proca a fost invitat în Japonia, unde avea numeroşi admiratori şi emuli, în anul care a precedat sfârşitul său prematur. Când s-au demarat discuţiile pentru înfiinţarea CERN-ului de la Geneva, a asistat ca observator la Consiliul reprezentanţilor. Este interesant de observat că singurii teoreticieni francezi angajaţi la CERN, în 1954, proveneau dintre tinerii care frecventaseră seminarul lui Proca. Fiul său, G. A. Proca, fost informatician la un centru de cercetări spaţiale cu sediul în Italia, s-a îngrijit de editarea, în anul 1988, a unui volum cuprinzând operele publicate ale tatălui său. Acest volum include şi texte originale în limba română (însoţite de o traducere în limba franceză). Anii trec, dar operele ştiinţifice ale lui Alexandru Proca şi mai ales ecuaţiile care-i poartă numele nu numai că nu sunt uitate, ci câştigă o nouă strălucire prin strădaniile multor fizicieni teoreticieni care le dezvoltă şi le aprofundează sensurile.Deşi a primit multe dovezi de recunoaştere a valorii sale, a fost afectat de nedreptăţile care i s-au făcut. Nu a putut să înţeleagă micimile şi răutăţile venite din partea confraţilor. A tăcut. A suferit. I-a scăzut entuziasmul, rezistenţa fizică şi s-a îmbolnăvit. A murit la doar 58 de ani. În 1990 a fost ales, post mortem, membru de onoare al Academiei Române.

Stimate amice și stimați amici, ne întâlnim miercurea viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”.Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră,

Nicolae Uszkai

Surse și credit foto:

1. Mihalache și A. I. Nicolin: „Fizica din România la Centenarul Marii Uniri. Părinții Fizicii Moderne”, Curierul de Fizică, Nr. 83, 2018
2. N. Poenaru, „Alexandru Proca, un mare savant francez de origine română”, Curierul de Fizică Nr. 58 (April) (2007)

„Revista de politica științei și scientometrie”, serie nouă,vol.4,Nr.3, Sept. 2015

https://www.agir.ro/univers-ingineresc/numar-23-2009/despre-alexandru-proca_2703.html

https://www.scientia.ro/biografii/6187-alexandru-proca-contributii-la-fizica-teoretica.html

https://viitorulromaniei.ro/tag/alexandru-proca/

http://www.mandrusafiiroman.ro/alexandru-proca/

https://www.descopera.ro/cultura/14845674-romanul-care-a-adus-cele-mai-mari-contributii-in-fizica-apreciat-in-strainatate-si-nedreptatit-in-tara-natala

https://www.ro.biography.name/fizicieni/17-romania/188-alexandru-proca-1897-1955