„Oameni care au fost”. Nicolaus Olahus, umanist, istoric, cleric și om de stat…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii; se deosebesc întrucâtva numai prin îmbrăcăminte. Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sunt colonii de romani (…)În ea (Transilvania) sunt patru naţiuni: unguri, secui, saxoni şi valahi. Valahii se socotesc a fi colonii romane. Dovadă de acest lucru e faptul că au multe cuvinte comune cu limba romană. Monede romane se găsesc multe pe acest loc şi ele constituie un neîndoielnic semn al vechimii stăpânirii romane prin părţile acestea.”– Nicolaus Olahus

Stimați amici, ca de obicei, aici, la „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre. În cazul omului de azi, și a altei nații…În opinia mea, unul dintre înaintaşii despre care se ştie mai mai puţin în rândul marelui public este Nicolaus Olahus, un mare cărturar al vremii sale și mai mult decât atât. Un mare merit al său, printre multe altele, este că, în opera sa istorică, este cel care oferă o primă argumentare pertinentă a originii latine a limbii tuturor românilor din  toate cele trei țări române. Prin familia sa descendentă direct din domnitori valahi, a fost legat de Ținutul Orăștiei, tatăl său Ștefan și fratele său Matia ocupând pe o perioadă de mai multee decenii, cea mai înaltă demnitate din Scaunul Orăștiei, adică cea de jude regal. Astăzi, Nicolaus Olahus este considerat primul umanist medieval de origine română cunoscut de istoriografia românească, un mare cărturar care, realmente, a marcat istoria Europei şi a civilizaţiei noastre din acestă parte de lume, primul care a vorbit despre unitatea naţională din principatele Moldovei şi Munteniei şi un precursor al marilor noştri cărturari.

Nicolaus Olahus s-a născut la 10 ianuarie 1493, la Sibiu, în familia lui Stoian (Stefanus) şi Barbara. Tatăl său era de origine română, pribeag din Muntenia, fiind chiar „os de domn” din familia domnitoare a Ţării Româneşti, ofiţer în oastea lui Matia Corvin şi jude regal la Orăştie. Mama lui Stoian, bunica lui Nicolaus Olahus, fusese sora lui Iancu de Hunedoara, iar prin bunica sa, Nicolaus era nepot de văr al lui Matia Corvin, regele Ungariei.  Erudiţia sa recunoscută pe plan european l-a făcut să ajungă la cele mai mari demnităţi în statul maghiar al acelor timpuri: secretar al regelui, până la dezastrul de la Mohacs (1526), chiar regent al Ungariei şi apoi guvernator al ţării pentru teritoriile neocupate de turci, cardinal şi arhiepiscop de Esztergom. Au fost niște demnități publice pe care acesta le-a îndeplinit cu mare cinste. Trebuie să menționăm că, de la începutul secolului al XX-lea, când istoriografia românească l-a redescoperit, practic, pe Nicolaus Olahus şi scrierile sale, se poate observa „din satelit” că s-a născut o competiţie cu istoriografia maghiară în privinţa apartenenţei etnice a acestuia, chiar dacă pe atunci , aceasta conta mai puțin în comparație cu apartenența nobiliară. Clasa socială și averile la dispoziție. Astfel, în anul 1915, Nicolae Iorga îl descria pe Nicolaus Olahus drept un mare umanist al regatului Ungariei secolului al XVI-lea și cam atât. Iorga a revenit asupra „descrierii ” sale despre Nicolaus Olahus în mai multe lucrări ulterioare şi este semnificativă ezitarea sa în faţa necesităţii cercetării sau prezentării detaliate a acestui descendent al unei familii domnitoare româneşti. În viziunea lui Nicolae Iorga, deşi „strălucitul episcop ungar Nicolae Olahus” avea origini româneşti, pe care acesta nu ezitase să le afișeze public, fiind recunoscute de contemporanii săi, a reprezentat „mai strălucit spiritul Renaşterii în clerul regatului unguresc”. Deoarece, după spusele lui Iorga, „tot cugetul lui, tot scrisul lui, toată activitatea lui s-a cheltuit în afară de dezvoltarea vieţii noastre”, povestirea carierei lui Olahus nu l-a preocupat, preferând să se aplece asupra „factorilor adânci şi principali ai vieţii noastre naţionale” . Această „rezervă” a lui Nicolae Iorga faţă de menționarea şi introducerea lui Nicolaus Olahus în istoria noastră naţională este reprezentativă pentru grila de valori care a guvernat direcţionarea interesului istoriografiei româneşti în cazul acelor personaje sau subiecte relativ „incomode” ori dificile de asimilat parametrilor istoriografiei naţionale de la începutul secolului trecut. Ulterior, lucrurile s-au mai schimbat puțin în cazul unor istorici afirmaţi mai ales în perioada interbelică, grup căruia i-au aparţinut istoricul Ioan Lupaş ori  Ştefan Bezdechi, şi care sunt exponenţii unei atitudini noi şi diferite. Astfel, Ioan Lupaş a argumentat şi asumat sarcina de recuperare a istoriei românilor referindu-se la românii care „în urma unor vicisitudini ale trecutului […] au ajuns în legături strânse cu alte neamuri identificându-şi personalitatea şi închinându-şi întreagă munca vieţii lor în serviciul unor interese literare şi culturale adeseori străine de ale neamului nostru”. Totodată, Lupaș afirma că „avem deci nu numai dreptul, dar şi datoria de a revendica doi umanişti români, pe Nicolaus Olahul şi pe Mihail Valahul”, care au ajuns să realizeze cariere importante în ierarhia ecleziastică a Ungariei ori pe scena politică a Transilvaniei secolului al XVI-lea. În continuare, vă propun doar câteva repere ale vieții acestuia, rămânând ca dumneavoastră, dacă veți considera necesar, să v-adânciți cunoașterea despre acest mare om, să citiți mai în detaliu din alte surse despre el. Nicolaus Olahus, fiul unui „emigrant” din familia domnitoare a Țării Românești, pe nume Stoian (apare în surse și Ștefan sau Stefanus, după ortografia din documente ardelenești) și al mamei sale Barbara Huszár, s-a născut la Sibiu în anul 1493. Foarte pe scurt despre viața sa în repere temporale, ar suna cam așa:, în 1505 a ajuns la școala episcopală de la Oradea și a intrat ca paj la curtea regală de la Buda din anul 1510. A ales o carieră ecleziastică și a fost canonic la Esztergom (1518) și arhidiacon de Komarom. În 16 martie 1526, a fost numit secretar și consilier al regelui Ludovic al II-lea, iar după dezastrul armatei regale ungare de la Mohács a însoțit-o ca secretar și duhovnic pe regina văduvă Maria în exil. Din 1531 până în 1539, a locuit, în principal, la Bruxelles, locul unde a și scris lucrarea „Hungaria”. Din 1539, a venit la curtea lui Ferdinand I de Habsburg, iar în 1542, a fost numit cancelar regal și episcop de Zagreb. În 1548, a devenit episcop de Eger, în 1553 era episcop de Esztergom iar din 1562 a primit funcția de regent al Ungariei.

Trebuie reamintit că Nicolaus Olahus nu s-a dezis niciodată de originea sa română, dovadă şi numele cu care semna. Principalele sale lucrări, „Hungaria” şi „Attila”, redactate în limba latină, aduc mărturii însemnate și despre romanitatea, continuitatea şi unitatea românilor. Originea românească a lui Olahus (olah „român”) trezeşte în epocă reacţii diferite la prieteni şi adversari. Tatăl său, Stoian (în unele surse, Stefanus) Olahus, era de origine română, pribeag sosit în Ardeal din Muntenia, „os de domn” din familia domnitoare a Ţării Româneşti. Nu se ştie cu exactitate cărei spiţe domnitoare muntene aparţinea Stoian: Drăculeştilor sau Dăneştilor. Posibil să fie dintr-un amestec al amândurora. Mama lui Stoian, adică bunica lui Nicolaus Olahus, era sora lui Iancu de Hunedoara. Bunicul patern al lui Nicolaus Olahus a fost boierul muntean Mânzilă (ortografiat uneori Manzilla în unele documente). Prin bunica sa, Nicolaus era, fără tăgadă, nepot de văr al lui Matia Corvin, regele Un gariei.Mama lui Nicolaus, Barbara, era de origine presupus maghiară. Numele de familie al Barbarei era Huszar, alteori ortografiat Hunzar.După moartea Barbarei, tatăl lui Nicolaus se va recăsători cu o femeie (numită în unele surse Jodgici), dar nu se ştie să mai fi avut copii din această a doua căsătorie. Se știe că Barbara şi Stoian au avut împreună patru copiii: pe Nicolae (Olahus), pe Matei, Ursula şi Ileana. Matei a ajuns mai târziu jude regesc la Orăştie. Trebuie amintit, totodată, că Nicolaus Olahus nu a fost căsătorit niciodată şi nu a avut copii.În copilărie, Nicolaus a învăţat româneşte, cel mai probabil în primii ani de şcoală la Sibiu, acolo unde a învăţat limba germană şi limba latină (pentru care a arătat deosebită înclinare). A urmat ulterior Şcoala Capitulară din Oradea, cea mai vestită şcoală din Transilvania, loc unde se pregăteau viitorii diplomaţi ai curţii. La această școală, limba de predare era cea latină, iar programul umanistic prevedea materii de studiu precum: elocvenţa, poezia, muzica, astronomia şi teologia. După absolvirea şcolii, Nicolaus a fost recomandat de episcopul Sigismund Turzo ca paj la curtea regelui Vladislav, apoi a fost angajat ca secretar pe lângă episcopia de Pècs, dar prin cunoştinţele temeinice de latină și nu numai, s-a impus şi a urcat  rapid treptele ierarhice. În anul 1518, a fost hirotonit şi numit canonic al episcopului, iar în anul 1522, a devenit arhidiacon de Komarom şi canonic al Episcopiei de Strigoniu (Esztergom). Deşi Nicolaus prefera cariera de cleric, calităţile sale excepţionale îi determină pe episcopii de Oradea şi pe cel de la Pècs să-l recomande regelui Ludovic al II-lea ca secretar şi consilier regal. Timpurile devin tulburi pentru Ungaria și, în urma bătăliei de la Mohacs dintre turci şi unguri și pierdută de cei din urmă, o treime din Ungaria devine paşalâc turcesc, iar Olahus rămâne secretar al reginei pe care o însoţeşte în peregrinările sale prin Europa până în anul 1542. Din vasta sa corespondenţă cu prietenii săi de pe la curțile europene pe unde se perindase în decursul anilor, reiese faptul că statutul de curtean îi displăcea, în fond, şi dorise, de fapt, a deveni cleric, iar dorul de locurile natale nu-l va ascunde în nicio împrejurare ori corespondență cu amicii săi umaniști ai vremii euopene în care a trăit. Nicolaus Olahus a legat o strânsă prietenie cu umaniştii importanți ai vremii, oameni care-i influenţează pozitiv spiritul creator precum şi manifestările sale de scriitor şi poet. Prietenia sa cu Erasmus din Rotterdam este de notorietate şi de mare efect în legătură cu formația sa umanistă. De exemplu, merită menționat faptul că Erasmus îi recomandase profesori cu care să înveţe temeinic elina. Nicolaus a scris versuri în elină, versuri care-l fac repede cunoscut în lumea literelor, întrunind sufragiile contemporanilor săi într-ale slovei scrise. Nicolaus a făcut apoi încercări de succes în domeniul istoriei, dar, în ciuda răsunătoarelor sale succese într-ale scrisului, dorul de ţară îl copleşeşte după cum mărturiseşte în corespondența către un prieten. „Nu sunt un om ambiţios, mă mulţumesc cu puţin. Nu-mi vor lipsi acolo (în patrie) nici oameni învăţaţi, chiar dacă nu vor fi atât de mulţi ca aici, nici cărţile care, chiar dacă nu vor fi aşa de multe, mă vor face totuşi să cred a fi în mijlocul Italiei.”

În anul 1536, a murit fratele său Matei (ortografiat în epocă Matheus), jude regal de Orăştie, fapt care l-a îndurerat profund. Drept urmare, a scris mai multe elegii de valoare artistică memorabilă, iar prietenii săi l-au compătimit pentru suferinţa sa și l-au apreciat pentru valoarea poetică a celor scrise. După circa zece ani petrecuţi pe alte meleaguri europene ca diplomat la Bruxelles, Nicolaus a ocupat alte funcţii în Ungaria, devenind, pe rând, episcop de Agria şi Zagreb, arhiepiscop de Strigoniu şi apoi „baron al imperiului”, titlu acordat lui de regele Ferdinand. Este de subliniat faptul că aceste multe demnităţi politice şi ecleziastice au făcut din Nicolaus Olahus unul din marii oameni de stat ai epocii sale. Opera scrisă a lui Nicolaus Olahus cuprinde o sumă importantă de lucrări teologice, istorice, poezii și corespondență cu umaniștii vremii sale. Pentru cultura şi literatura română importante sunt, în primul rând, scrierile sale istorice între care: „Hungaria”, „Attila, Biciul lui Dumnezeu” şi un „Chronicon” în care a însemnat evenimentele de la încoronarea lui Matia Corvin (1464) până la încoronarea lui Ferdinand. Suma scrisorilor sale găsite în biblioteca prinţului Esterhazi de la Kismarton este în număr de 631, reprezentând o vastă corespondenţă pe măsura talentului şi a întinselor sale relaţii cu învățații vremii sale. Merită să amintim, în acest context, că, dintre acestea, un număr de șaisprezece au fost trimise lui Erasmus, umanist european de la care a primit treisprezece scrisori ca răspuns la ale sale. Nu puţine pagini din scrisori se constituie într-o autentică frescă la adresa societăţii vremii sale în care trăieşte, aspecte posibil actuale şi în vremurile moderne. „Niciodată sau rareori găseşti la curte o adevărată societate, toate sunt minciună şi prefăcătorie…Ai impresia că toate se simulează şi se disimulează, multe se făgăduiesc din gură, puţine se îndeplinesc în fapte…Se ţine seama mai degrabă de folosul personal decât de …mila faţă de aproapele”.

Tulburat de mersul societății vremii sale, marele umanist Nicolaus Olahus scria că societatea întunecă orice perspectivă a talentelor şi a oamenilor de bună credinţă. Textual, spunea, la un moment dat: „se pare că pentru un om bun, înzestrat cu talente şi cu virtuţi excelente, toate drumurile sunt atât de închise, încât nu şti cu ce talent şi cu ce virtute poţi s-o scoţi la cale”. Cum menționam anterior, dintre lucrările sale istorice mai importante sunt „Attila, Biciul lui Dumnezeu” şi mai cu seamă „Hungaria”, lucrare unde, pentru prima dată, condeiul unui învățat român afirmă în acelaşi timp unitatea de neam, de origine şi de limbă a românilor din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. „Moldovenii au aceeași limbă, obiceiuri și religie ca și muntenii…, limba lor și a celorlalți valahi a fost cândva romană…”. Referitor la Transilvania, care aparținea atunci de Ungaria „de dincolo de Tisa numită Dacia”, după Ptolemeu, afirmă faptul că  „valahii reprezintă cea mai veche populație a Transilvaniei”, pământ pe care Nicolaus Olahus îl evoca întotdeauna plin de nostalgie, ca pe o mirifică țară de basm: „..regiune alcătuită alternativ din șesuri și păduri, întretăiată de ape cotite, plină de pământ roditor. Bogată în vin, aur, argint, fier și alte metale și sare…” . În cele opt din cele 19 capitole ale „Hungariei”, Nicolaus Olahus menționează constant și repetat despre poporul român şi teritoriile locuite de acesta: Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Banat, Maramureş, Crişana. Referitor la lirica lui Olahus, poeziile lui Olahus, după cum observă Ştefan Bezdechi, au toate o adresă clar definită: epitafuri, epistole, felicitări, urări, condoleanţe, epigrame, o satiră, complimente şi adeseori emoţionante priviri în trecut, elogierea vieţii rurale şi informaţii de natură autobiografică. În acest context, preferinţele lui Nicolaus Olahus pentru distihul elegiac, precum şi faptul că poeziile au fost scrise în perioada exilului său petrecut în Ţările de Jos, au avut drept urmare compararea de către cercetătorii operei acestuia cu „Tristele” şi „Ponticele” marelui poet renegat latin, Ovidiu, exilat la Pontul Euxin. Ca om de aleasă cultură şi întinse relaţii în epocă, Nicolaus Olahus a militat activ prin idei nobile referitoare la originea latină a poporului român.

Pentru  eliberarea de sub jugul otoman, prin unirea eforturilor întregii creştinătăţi, Nicolaus Olahus a desfăşurat o vastă activitate diplomatică având legături cu regii, împăraţii, principii şi ambasadorii diferitelor ţări din vremea sa. Umanist, în sensul propriu al cuvântului, a încercat chiar să uşureze soarta iobagilor, dar să nu uităm că trăia într-o epocă în care scara socială era prea clar definită în defavoarea claselor de jos. Nicolaus Olahus a acţionat pentru ridicarea culturală a Ungariei, organizând învăţământul de toate gradele existent în epocă, în sprijinul măsurilor luate anterior de către regele Matia Corvin. În anul 1554, a Olahus a reorganizat şcoala pentru studii catolice de la Tyrnavia și a avut grijă să înfiinţeze chiar şi o tipografie, în care se tipăreau cărţile necesare studiului. În această şcoală, pe lângă studiile bisericeşti, învăţăceii studiau şi opere laice ale clasicilor latini. Această școală a funcţionat circa şase ani, după care Olahus, intrând în conflict cu alte curente catolice, școala s-a desfiinţat din motive obiective.Nicolaus Olahus a murit la Bratislava, în vârstă de 76 ani. Diverse surse dau data morții sale la 17 ianuarie 1568, alte surse indică drept dată a morţii sale ziua de 14 ianuarie sau cea de 15 ianuarie 1568. Olahus a fost înmormântat în Biserica „Sfântul Nicolae” din Tyrnavia, azi Trnava, Slovacia, loc pe care l-a onorat prin activitatea sa umanistă, clericală, scolastică și literară. Pe mormântul său este scris următorul epitaf: „Conditur hoc moriens tumulo Nicolaus Olahi/Qui praesul vivens Strigoniensis erat” (Zace-n mormântul acesta-ngropat Nicolae Olahul/Care în Strigoniu trăind, fost-a arhiepiscop„). Drept este că i-a fost hărăzit lui Nicolaus Olahus să trăiască în perioada de apus a mișcării europene a Renașterii, dar și într-una marcată de puternice conflicte religioase iscate de apariția pe scară largă a Reformei, dar și a pericolului sosirii turcilor până sub zidurile Vienei. A trăit în vremea când „este dezgustător ca doi să se războiască și al treilea să moară de frică“, după cum reflectează Cornelius Scepperus, unul dintre amicii săi cu care a întreținut o vie corespondență. Merită să repetăm că, înnobilat și ridicat la rangul de „baron imperial”, revenitul din exil nu a încetat vreodată să se considere român de viță princiară și descendent roman, în condițiile culturale favorabile în care latina era limba de circulație europeană a cancelariilor și savanților vremii. Apropo de faptul că ar fi putut face mai multe sau nu pentru români, în general, trebuie să ne gândim că, în concordanță cu regulile vremii sale, capul Bisericii, cel care a încoronat la Bratislava pe Maximilian ca rege al Ungariei și a rostit în Catedrala Sfântul Ștefan din Viena discursul funebru pentru regele și împăratul defunct Ferdinand I, nu putea să aibă diverse inițiative personale pentru apărarea românilor trăitori în Ungaria sau în Transilvania. Este de înțeles că, totuși, condiția de „străin“ de proveniență valahă impunea păstrarea unei anumite prudențe în vorbe și fapte precum și exprimarea nemulțumirilor doar în epistolele către prietenii săi apropiați. Aceluiași Cornelius Scepperus menționat anterior îi scria: „Tu sau eu, suntem păstrați în slujbele oricărui principe numai atâta timp cât suntem devotați și putem să-i servim. Dacă în zilele noastre virtutea ar avea vreo valoare sau măcar o umbră de valoare, ea ar îngădui oamenilor de ispravă să întreprindă ceva. Dar cum nu există niciun semn că ea ar avea vreun preț acuma, ce trebuie să facem? Dacă nu preferăm, desigur, să uităm preceptele filosofiei și să fim acum, mai mult ca oricând, chinuiți și roși din cauza ingratitudinii principilor.”

Astfel de impedimente în exprimarea liberă apropo de originile sale etnice nu presupun faptul că Nicolaus Olahus le-ar fi minimalizat vreodată românilor identitatea etnică în scrierile sale. El i-a considerat pe români așa cum erau, adică de aceeași origine cu ceilalți, din „Dacia transalpină“, pe care i-a apreciat, în spiritul umanismului, drept urmași ai Romei și vajnici apărători la „questa porta della christianità“, după cum scrisese marele Ștefan cel Mare al Moldovei cu puțin timp înaintea sa. Specialiștii istoriografi ne spun despre Olahus că, chiar dacă umanistul cu nume latinizat nu poate fi catalogat drept un latinist „avant la lettre”, care să prevestească epoca de aur a Școlii Ardelene, totuși, putem spune că el este precursorul lui Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino și Dimitrie Cantemir în privința răspândirii ideii despre originea latină de neam și de limbă a tuturor românilor din aceste părți de lume. Nicolaus Olahus a fost primul care a enunțat aceasta și tot primul român, înainte de Dimitrie Cantemir, care a fost recunoscut în timpul vieții ca personalitate culturală de prim rang în Europa. Poate nu este întâmplător faptul că că inorogul din blazonul sigiliului personal al lui Nicolaus Olahus îl regăsim în postura de „alter ego” în scrierile lui Cantemir, autor al „Istoriei ieroglifice.

În încheiere, ca o concluzie, aș mai reitera faptul că marele umanist ar putea fi asimilat tradiției culturale a țărilor române (prin rădăcinile sale paterne  de „os domnesc”), a celei a Ungariei, unde el a avut acces până la cele mai înalte funcții aulice și ecleziastice, a Țărilor de Jos (unde și-a scris opera, în exil) și a Slovaciei (unde a desfășurat o înaltă activitate canonică, a pus bazele învățământului superior, a murit și a fost înmormântat. Tocmai de aceea, am putea spune că el aparține „teritoriului” literelor umaniste și culturii europene, deoarece se adresează vremii sale și implicit românilor din țara sa de origine. Vă mulțumesc pentru c-ați avut răbdarea de a citi rândurile de față și că ați putut afla sau v-ați reamintit despre acest mare om! Stimate amice și stimați amici, ne întâlnim joia viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Lupaş, Ioan – „Cronicari şi istorici români din Transilvania – Şcoala Ardeleană”, volumul I, Ed. Scrisul Românesc, Craiova;

Bezdechi, Ştefan – „Nicolaus Olahus, primul umanist de origine română”, Editura RAM, Aninoasa-Gorj;

https://www.rador.ro/2023/01/10/portret-530-de-ani-de-la-nasterea-lui-nicolaus-olahus-umanist-si-istoric-de-origine-romana/

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_14_I/25_cornelia_pgorjanu.pdf

http://doctorate.uab.ro/upload/55_113_popa_gorjanu_rez_ro.pdf

https://centrulslavici.uvvg.ro/wp-content/uploads/2014/05/Nicolaus%20Olahus%20CORESPONDENTA%20CU%20UMANISTII%20BATAVI%20SI%20FLAMANZI.pdf

https://www.tititudorancea.com/z/biografie_nicolaus_olahus.htm

http://www.rasunetul.ro/nicolaus-olahus-despre-romanitatea-si-unitatea-romanilor

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/09/19/umanistul-nicolaus-olahus-moldovenii-au-aceeasi-limba-aceleasi-obiceiuri-si-aceeasi-religie-ca-si-muntenii-se-deosebesc-in-parte-doar-prin-imbracaminte/

https://pietreledoamnei.wordpress.com/constantin-voiculescu-nicolaus-olahus%E2%80%93primul-umanist-de-origine-romana-si-primul-poet-de-limba-latina/

https://turism.sibiu.ro/ro/icon/olahus-nicolaus

https://www.globalinfo.ro/z/biografie_nicolaus_olahus.htm

https://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/85454

https://www.descopera.ro/cultura/16991745-nicolaus-olahus-primul-umanist-de-origine-romana

https://mnyknt.hu/525-eve-szuletett-450-eve-szolitotta-el-az-ur-nicolaus-olahus-olah-miklos-1493-1568/

http://epa.oszk.hu/00400/00458/00374/pdf/Korunk_EPA00458_1968_02_200-204.pdf

https://www.icr.ro/pagini/nicolaus-olahus-umanist-si-istoric-de-origine-romana-arhiepiscop-de-esztergom-si-guvernator-al-ungariei

https://foter.ro/cikk/20170703_ot_vagany_dolog_amelyet_a_magyarok_a_romanoktol_kaptak/

https://www.tribuna.ro/stiri/cultura/dosarele-patrimoniului-xxiv-uman-universal-si-etern-si-nimiceste-tirania-papistaseasca-si-turceasca-o-manastire-fara-biblioteca-este-ca-o-masa-fara-bucate-142986.html

https://pietreledoamnei.wordpress.com/constantin-voiculescu-nicolaus-olahus%E2%80%93primul-umanist-de-origine-romana-si-primul-poet-de-limba-latina/