Nicolae Stoicescu, istoric român

Nicolae Stoicescu (n. 30 noiembrie 1924, Slatina – d. 1999) a fost un important istoric român, specializat în studierea Evului Mediu, cunoscut pentru contribuțiile sale esențiale la înțelegerea instituțiilor și organizării administrative a Țărilor Române în perioada medievală. Membru de onoare al Academiei Române, Stoicescu s-a remarcat prin rigoarea cercetărilor sale, prin volumul impresionant de lucrări publicate și prin implicarea activă în viața academică și publică a României postbelice.

Licensing

[edit]

I, the copyright holder of this work, hereby publish it under the following license:

This file is licensed under the Creative Commons Attribution-Share Alike 4.0 International license.You are free:

• to share – to copy, distribute and transmit the work
• to remix – to adapt the work

Under the following conditions:

• attribution – You must give appropriate credit, provide a link to the license, and indicate if changes were made. You may do so in any reasonable manner, but not in any way that suggests the licensor endorses you or your use.
• share alike – If you remix, transform, or build upon the material, you must distribute your contributions under the same or compatible license as the original.

Sursa foto: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Nicolae_Stoicescu_C.jpg

După absolvirea studiilor liceale la București, și-a continuat formarea intelectuală la Facultatea de Istorie a Universității din București, unde a demonstrat încă de timpuriu o înclinație clară pentru cercetarea istorică. În anul 1970 și-a obținut titlul de doctor în științe istorice. Din 1950 și până la finalul carierei, a activat ca cercetător și apoi ca cercetător științific principal în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, una dintre cele mai prestigioase instituții academice din România, unde a devenit una dintre figurile de referință ale medievisticii românești.

A publicat numeroase monografii dedicate unor domnitori importanți ai istoriei românilor, printre care Vlad Țepeș – lucrare tradusă în limbile engleză, japoneză și greacă – Matei Basarab, Constantin Șerban și Radu de la Afumați. De asemenea, a fost colaborator constant la lucrări de sinteză de mare amploare, cum ar fi Istoria României (vol. II–III), Istoria dreptului românesc (vol. I), volumul Politica externă a României. Dicționar cronologic, precum și la Dicționarul instituțiilor feudale în Țările Române. A îngrijit, totodată, ediții critice și reeditări ale unor surse fundamentale ale istoriografiei românești, printre care se numără Descrierea Moldovei și Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir, dar și Istoria românilor din Dacia Traiană de A. D. Xenopol.

În plan public, Nicolae Stoicescu a fost numit, în perioada 18 ianuarie – 28 iunie 1990, ministru al cultelor în primul guvern condus de Petre Roman. După încheierea mandatului, a fost desemnat ambasador al României în Grecia, reprezentând țara într-un context internațional complex, în primii ani ai tranziției postcomuniste.

Printre lucrările sale de referință se numără Curteni și slujitori. Contribuții la istoria armatei române (1968), Sfatul domnesc și marii dregători din Țara Românească și Moldova: sec. XIV–XVII (1968), Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova (1971), Cum măsurau strămoșii. Metrologia medievală pe teritoriul României (1971), Vlad Țepeș (1976), 1330 Posada (1980), Continuitatea românilor. Privire istoriografică, istoricul problemei, dovezile continuității (1980), Radu de la Afumați (1983), Unitatea românilor în Evul Mediu (1983), Matei Basarab (1988), Constantin Șerban (1990), O falsă problemă istorică. Discontinuitatea poporului român pe teritoriul strămoșesc (1993). A realizat, de asemenea, lucrări de sinteză bibliografică privind localitățile și monumentele medievale din diverse regiuni ale țării, printre care Țara Românească, Banatul și Moldova.

Prin cercetările sale ample și prin contribuțiile aduse la consolidarea istoriografiei românești, Nicolae Stoicescu rămâne o figură emblematică a istoriei medievale românești. Lucrările sale sunt și astăzi utilizate ca instrumente fundamentale de lucru de către cercetători, istorici și studenți, iar moștenirea sa științifică ocupă un loc esențial în patrimoniul academic național.