Jurnal FM 
„Moara cu povești”. Voluntari români pentru România Mare. Darniţa, Siberia, Italia (Partea a treia)…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on aprilie 7, 2023
Motto: „Nu este suficient să se câştige un război; este mai important să se organizeze pacea.”- Aristotel
Voluntari români pentru România Mare. Darniţa, Siberia, Italia
Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești”, să continuăm povestea de unde am lăsat-o săptămâna trecută. Cine dorește să vadă unde am lăsat povestea, o poate citi la acest link Voluntari români pentru România Mare. Darniţa, Siberia, Italia (jurnalfm.ro) . Sigur că pot fi multe episoade de povestit şi sunt multe mărturii ale participanţilor dar nu mi-am propus decât s-aduc în amintirea dumneavoastră că aceşti oameni şi-au iubit ţara şi idealurile. Şi că nu au aşteptat vreo plată decât unirea iar dezbinarea le-a repugnant! Poate ar trebui ca azi să-nvăţăm din aceasta lecţia cuvenită, apropo de unirea în ceea ce înseamnă interesul naţional adevărat! „Corpul 2 al Voluntarilor Români” din Siberia îşi organizează şi echipează batalioanele după modelul românesc şi cu uniforme româneşti. Numele acestor batalioane au avut rezonanţa specifică românească şi anume Batalionul 1 s-a numit „Horea”, iar Batalionul 2 „Mărăşeşti”. Chipul lui Horea a fost pictat pe drapelul voluntarilor, iar aceştia purtau obligatoriu la chipie tricolorul românesc. În urma evenimentelor grave din Rusia, în noiembrie 1918, noul centru al „Corpului 2 al Voluntarilor Români” se va stabili la Irkutsk, capitala Siberiei centrale. Din cauza luptelor din zonă, centrul se va instala la Irkutsk abia în decembrie 1918. Tot aici vor primi voluntarii români emoţionanta veste a Unirii proclamate la Alba Iulia. „Corpul 2 al Voluntarilor Români” îşi va institui inclusiv propria şcoală de ofiţeri, care îşi va începe cursurile în februarie 1919 şi va fi furniza „Corpului…” cadrele necesare bunei funcţionări a unităţilor militare. Prima promoţie va absolvi în data de 26 aprilie 1919 şi va furniza specialişti în toate specialităţile militare. În primăvara anului 1919, întreg „Corpul 2 al Voluntarilor Români” era transferat la Irkutsk, capitala Siberiei de răsărit. Aici voluntarii s-au reorganizat în batalioane independente, formând o nouă organizaţie militară: „Legiunea Română de Voluntari Transilvăneni-Bucovineni”, cu un efectiv de aproape 3.000 de voluntari. Aşa a intrat efectiv în acţiune, primind spre pază şi apărare cel mai periculos sector de cale ferată din Siberia, ce măsura aproximativ 1.000 de kilometri. Timp de şapte luni cât voluntarii români au păzit calea ferată din regiunea Taiga, au făcut în interiorul Siberiei 37 de incursiuni a căror drumuri au fost de 100-800 km lungime, jertfind peste 60 de morţi şi mulţi răniţi. Pe timpul şederii în Siberia, până în anul 1920, voluntarii români au dus lupte cu trupele bolşevice care încercau să instituie regimul comunist în acea parte de lume.
Voluntari români pentru România Mare. Darniţa, Siberia, Italia
Voluntarii români cu sediul la Kinel sunt poziţionaţi până aproape de orașul Ufa, şi resping prin luptă atacurile bolşevice. În apropiere de Ufa, un atac puternic bolşevic reuşeşte să rupă legătura pe calea ferată dintre frontul de pe Volga şi cel interior, dar după o zi de luptă, beneficiind şi de ajutorul unui corp cehoslovac, legătura este refăcută. Unităţi româneşti sunt trimise în urmărirea bandelor bolşevice în pădurile din împrejurimi pe care le risipesc, punându-le în imposibilitatea de a mai ataca calea ferată. La Celiabinsk, trupa cea mai puternică şi mai bine organizată este cea românească.Treptat, în paza şi stăpânirea lor intră întreg oraşul. Fabrica de oţel, depozitele militare, administraţia financiară, gara, podurile de cale ferată, clădirile publice, lagărul de prizonieri, toate sunt păzite şi apărate de români. Chiar şi clădirea în care se află statul major rus este păzită de voluntari români. Instrucţia recruţilor ruşi se face de către români, la fel şi străzile oraşului sunt patrulate zi şi noapte de voluntarii români. Doar garnizoana Celiabinskului este rusească, pe motiv de orgoliu, deoarece aici este instalat comandamentul suprem al armatelor naţionale. Dar, practic, întreaga forţă militară de acolo era în mâna voluntarilor români. Necesitatea apărării Transsiberianului a făcut ca românii să-şi extindă mai mult raza de acţiune, cuprinzând în stăpânirea lor şi oraşele Kurgan şi Petropavlosk, în răspunderea lor revenind aproape 1.200 de kilometri din calea ferată transsiberiană. Comandanţi ai celor două oraşe sunt numiţi locotenent doctor I. Sabo pentru Kurgan, iar pentru Petropavlosk, locotenent Cornel Vaida, cu puteri aproape discreţionare. Impresionat de disciplina şi combativitatea voluntarilor români, comandantul brigăzii ruse spunea: „dacă Rusia ar dispune numai de două divizii româneşti, acestea ar valora mai mult decât douăzeci de divizii ruse şi regimul bolşevic ar aparţine deja istoriei”. Nu greşea prea mult, pe frontul de pe Volga se înfruntau armata roşie şi cea albă condusă de atamanul Dutov şi amiralul Kolceak, câte 120.000 de luptători de fiecare parte. Dar erau atât de dezorganizaţi şi indisciplinaţi, încât, conform relatărilor observatorilor şi trimişilor militari aliaţi, două divizii europene bine organizate le-ar fi spart frontul şi ar fi avansat până la Moscova fără probleme. Practic, un mic efort aliat ar fi rezolvat problema comunismului care a răvăşit istoria secolului al XX-lea. Și, poate, ar fi „tăiat” multe dintre orgoliile ce se manifestă la peste un secol depărtare! Dar istoria nu se face cu „dacă” și cu „poate”! De fapt, războiul în Europa se termina prin capitularea Germaniei, puţin mai târziu, şi după mai bine de patru ani de lupte, aliaţii erau sătui de război. Ei au decis să lase Rusia de capul ei, pe principiul neamestecului în treburile interne…Şi au lăsat-o, deschizând cale liberă lui Lenin şi apoi lui Stalin, spre dominarea unei bune părţi a lumii, cu preţul a milioane de vieţi omeneşti. Revenind cu povestea în siberia, bandele bolşevice, alungate de către voluntari, au rămas în satele şi pădurile din apropiere şi au început atacurile pe frontul intern. În grupuri de la câteva zeci la câteva sute, atacă paza Transsiberianului, încercând să întrerupă această arteră vitală. Printre cele mai greu încercate zone este este din responsabilitatea voluntarilor români. Dar aceştia nu se mulţumesc doar să se apere, ci pornesc în urmărirea bandiţilor, din care o mare parte, pe lângă bolşevici ruşi, se află şi foşti prizonieri unguri şi germani, convertiţi la noua ideologie sau luptând împotriva ideii voluntarilor de a-şi constitui propriile state naţionale pe ruinele Austro-Ungariei. Voluntarii români îi urmăreau zile în şir, pe distanţe şi de trei sute de kilometri de o parte şi de alta a magistralei feroviare, prin nămeţi şi geruri de minus 45 grade, sau pe arşiţă toridă, pentru a se asigura că îi nimicesc şi că nu vor ataca din nou. Era o apărare activă, agresivă, care dădea rezultate.
Voluntari români pentru România Mare. Darniţa, Siberia, Italia
Cert este faptul că, în sectorul românesc, toate atacurile bolşevice au fost respinse cu pierderi grele pentru atacatori. Totuşi, în Siberia Orientală, la Vladivostok, erau debarcate divizii japoneze şi unităţi americane, precum şi câteva batalioane coloniale engleze şi franceze, în ideea menţinerii unui cap de pod pentru asigurarea cu cele necesare a armatelor de voluntari şi a evacuării lor când va fi necesar. Aceste debarcări au fost făcute şi cu scopul de a asigura transportul lor pe frontul francez, dar aliaţii aveau şi alte interese, în ideea că se va decide intervenţia contra sovietelor. Mai ales japonezii nu-şi ascundeau interesul pentru Siberia bogată în resurse. Era destul de clar că ei îl susţineau material pe atamanul Semionov în disputa cu Kolceak. Când, în sfârşit, armata lui Semionov, o bandă de tâlhari, practic, a recunoscut autoritatea lui Kolceak împotriva inamicului comun, era deja prea târziu. Invidia şi ura reciprocă a făcut ca şi şansa ruşilor albi să se destrame. Când Denikin l-a recunoscut comandant pe Kolceak, la 30 septembrie 1919, bolşevicii se aflau deja prea aproape de victorie. În aceste condiţii, nu este de mirare că frontul contra bolşevicilor începuse să cedeze. Nici voluntarii români ori de alte nații nu mai aveau prea mare entuziasm în a lupta, din moment ce idealul lor naţional se împlinise în 1918. Cehoslovacia, Polonia, România Mare, Iugoslavia, Ţările Baltice apăruseră deja pe hartă, iar voluntarii doreau să plece acasă, nu înţelegeau pentru ce să mai rămână să lupte în Rusia. Românii rămăseseră cei mai disciplinaţi, în primul rând datorită ofiţerilor care au ştiut să-i motiveze şi să le explice scopul luptei lor contra bolşevicilor, din moment ce armata română se afla în război deschis cu sovietele chiar pe Nistru. Dar, ca să fim cinstiți, nici Kolceak nu recunoscuse unirea Basarabiei cu România, el visând, de fapt, la refacerea, sub oblăduirea sa, a imperiului ţarilor, chiar dacă ofiţerii francezi îi asigurau pe români că Basarabia va fi recunoscută ulterior ca fiind parte a României. Pe frontul siberian antibolșevic, evenimentele se succed cu repeziciune. Cehoslovacii declară că nu vor mai lupta şi predau sectoarele de front trupelor siberiene. Rând pe rând, cad în mâinile bolşevicilor Tobolskul şi Petropavloskul, vechea garnizoană românească, părăsită de aceştia, ei fiind retraşi pentru paza Transsiberianului. Partizanii din interior devin din ce în ce mai agresivi, şi trupele voluntarilor români din regiunea Nijneudinsk-Kansk sunt nevoite să facă o serie de incursiuni reuşite, nimicind puterile bolşevicilor din această regiune. Kalinskul cade în decembrie 1919, înaintarea bolşevicilor nu mai poate fi oprită,iar soldații din armata lui Kolceak dezertează în masă. Un detaşament românesc este atacat lângă Şipkina de trupe „roşii” bine înarmate, iar românii s-au luptat eroic, respingându-i cu pierderi mari pentru inamic şi nesemnificative pentru români. În continuare, ca într-un joc de domino, cad oraşele Semipalatinsk şi Barnaul la 16 decembrie, două zile mai târziu e rândul Novonikolaevskului, iar Marinsk cade în primele zile ale lui ianuarie 1920. Trupele armatei siberiene a lui Kolceak se retrag în dezordine spre est. Voluntarii sunt nevoiţi să formeze ariergărzi pentru apărarea proprie. Cehoslovacii se retrag repede, de multe ori abandonându-şi trenurile şi materialele, fără să încerce vreo rezistenţă mai serioasă. De exemplu, comandantul Legiunii Române, colonelul ceh Kadletz, trimite o telegramă generalului francez Janin la 12 ianuarie 1920, comandantul tuturor trupelor aliate din Siberia, în care spune că Marele Cartier General Cehoslovac îi lasă pe români într-o poziţie fără scăpare şi de neacceptat. Şi asta o spune un colonel ceh, chiar dacă era comandant al trupelor române. Rând pe rând, cad corpurile voluntarilor iugoslavi, polonezi, letoni, lituanieni, prinşi şi atacaţi constant în diverse ambuscade mai mici ori mai mari de-a lungul retragerii.
Voluntari români pentru România Mare. Darniţa, Siberia, Italia
Cei 3.000 de iugoslavi au fost înfrânţi lângă Nijne-Udinsk, iar o parte au reuşit să scape în retragere. Peste10.000 de polonezi se retrag şi ei, precedaţi de letoni şi lituanieni, cele 50 de trenuri în care se aflau sunt prinse în ambuscade din trei părţi, lipsite de cărbuni, apă şi lemne, hărţuiţi de partizani, iar pierderile sunt îngrozitoare. O parte dintre prizonierii făcuţi de „roşii” din rândurile voluntarilor sunt împuşcaţi, alţii spânzuraţi de-a lungul căii ferate şi şoselei. Revolta izbucneşte la Irkutsk, iar generalul Kolceak este arestat de către cehoslovaci la Nijne-Udinsk unde „social-revoluţionarii” au pus mâna pe putere. Este predat la Irkutsk Consiliului Politic şi mai târziu va fi executat de către bolşevici. Gestul aliaţilor poate părea inexplicabil dar acum este istorie…Pe o iarnă cumplită, cu geruri de minus 45 de grade, printre troienele imense ce mărginesc drumurile, se retrage şi ce a mai rămas din armata siberiană a lui Kolceak, condusă de generalul Kapel. Familiile lor, degerate în sănii, femei şi copii, urmărite de armata bolşevică şi hărţuite de partizani, neputând să iasă de pe drum din cauza troienelor, un puhoi de oameni disperaţi, flămânzi şi degeraţi. Nu există decât două căi de retragere, şoseaua şi calea ferată. Şoseaua este plină de ei, pe calea ferată nu mai este loc de trenurile voluntarilor cehoslovaci, polonezi, români şi lituanieni. Numai trenul lui Kolceak a putut pleca până la Nijne-Udinsk unde acesta fusese arestat. Au mai rămas între 35.000 şi 40.000 de oameni din armata de sute de mii de oameni, din care mare parte a trecut de partea bolşevicilor odată ce sorţii s-au schimbat. Alţii, zeci de mii, au căzut în luptă sau au fost luaţi prizonieri pentru a-şi sfârşi zilele în minele şi lagărele din Siberia. Generalul Kapel aleargă călare de-a lungul coloanei, îmbărbătându-şi oamenii, asigurând femeile şi copii din sănii că sunt în siguranţă, sănii trase de câte un cal scheletic, restul fiind deja sacrificaţi şi mâncaţi pe drum, organizând detaşamente de apărare pe flancuri. În final, generalul Kapel, eroul din luptele de pe Volga şi din Urali, soseşte lângă trenul blindat „Mărăşeşti”, în mijlocul batalionului românesc cu acelaşi nume. Încearcă să descalece, dar nu mai poate. Medicul Cornel Daneţiu îi dă ajutor şi constată că generalul avea toată partea de jos îngheţată, până la nivelul inferior al stomacului.Transportat la infirmerie, moare după câteva minute în mijlocul românilor. Ofensiva bolşevică se apropie de români, ultima trupă disciplinată care putea opune vreo rezistenţă. Corpul român deţinea spre pază sectorul Reşoti – Taişet – Zamzor – Suetiha – Razgon, având în linie două batalioane, „Horia” şi „Mărăşeşti”, o companie de pionieri (geniști), un escadron de lăncieri (cavalerişti), o companie de stat major şi două trenuri blindate, cam 3.000 de luptători. La Irkutsk, staţiona un batalion de rezervă şi centrul de triere pentru voluntari. Este firească întrebarea: de ce românilor li s-a dat doar un sector intern? Răspunsul apare chiar în documentele comandamentului cehoslovac, care menţionează că românii au fost până acum trupa pe care s-a putut conta cu încredere în cazul menţinerii sau restabilirii ordinii interne împotriva partizanilor sau potenţialelor revolte din oraşele de garnizoană. Disciplina lor era admirată de localnici, care ezitau să se alăture unei revolte provocate de agitatori bolşevici în oraşele de garnizoană româneşti. Voicu Niţescu, comandantul român al „Corpului…”, menţionează astfel de cazuri, când zvonurile unei revolte iminente ajungeau la ei, românii instalau mitralierele în punctele cruciale şi ieşeau în patrule numeroase prin oraş, în pas cadenţat, zi şi noapte, şi lucrurile se linişteau de la sine. Iar acum, Armata Roşie se apropia de „Corpul…” românesc rămas în ariergardă. La sfârşitul lui ianuarie 1920, trenul blindat „Mărăşeşti” românesc şi „Kurganetz” cehoslovac, cedat românilor, sunt în gara Şeragul, împreună cu batalionul românesc „Mărăşeşti”, escadronul de lăncieri şi un detaşament din compania de pionieri. Restul se află mai la răsărit, la Kuitun.
Voluntari români pentru România Mare. Darniţa, Siberia, Italia
La sudul căii ferate, sunt mici avanposturi, două companii mai la vest, pe calea ferată şi o alta pe direcţia nord-estică a gării, pe o cărare ce leagă Şeragul cu şoseaua. La nord de gară, în satul Traktovaia, se afla un batalion cehoslovac. Poziţiile sunt întărite de imensele troiene de zăpadă greu de trecut. Spre Şeragul avansează diviziile 27 şi 30 din Armata a 5-a Bolşevică, fiecare cu câte nouă batalioane de infanterie, trei escadroane de cavalerie şi elemente de artilerie. Mai au un batalion de cale ferată şi două trenuri blindate. Avangarda e formată din două regimente de câte trei batalioane fiecare, trei escadroane de cavalerie şi cele două trenuri blindate,aproximativ 3.000 de combatanţi. La 3 februarie 1920, avangarda bolşevică ajunge cu capul coloanei la halta Azei, câţiva kilometri de Şeragul. Plutonierul Rus Crăciun este trimis în recunoaştere în pădure în fruntea unei patrule de călăreţi din escadronul de lăncieri, pentru a supraveghea halta. Instalează un post de observaţie, dar decide să continue recunoaşterea în fruntea a 11 lăncieri. Se împotmolesc în troiene şi sunt surprinşi de bolşevici. Patru dintre ei cad în luptă, restul sunt luaţi prizonieri şi torturaţi pentru a da informaţii despre efectivele şi dispunerea românilor. Plutonierul Rus Crăciun şi camarazii săi refuză să vorbească şi sunt spintecaţi de baionete. Aceste jertfe ale românilor în lupta cu armata roşie regulată vor fi în curând răzbunate. În noaptea de 3 spre 4 februarie 1920, în gara Şeragul, majoritatea soldaţilor se adăposteau în vagoanele trenurilor blindate pentru a se încălzi şi proteja de ger pe lângă sobele metalice. Într-unul dintre vagoane, sergentul Hodiş cântadin fluier un cântec din Bihor, când primele gloanţe încep să şuiere. O santinelă de lângă un vagon, Alexandru Hopşitar pe numele său, cade fulgerat. Bolşevicii s-au strecurat în cursul nopţii pe şosea până la satul Traktovaia, de unde cehoslovacii s-au retras fără să-i anunţe pe români, descoperindu-le flancul drept şi îi atacă pe români prin surprindere, siguri de victorie. Dar românii reacţionează rapid, coboară rapid şi disciplinat din vagoane, de la căldura sobelor, împrăştiindu-se în lanţuri de trăgători, sub comanda fermă a ofiţerilor şi angajând inamicul cu foc intens și eficace. Elie Bufnea, un destoinic ofiţer ardelean participant la evenimente, din amintirile căruia am reprodus aici întâmplările anterioare, îşi amintea-n memoriile sale: „Când de pe linia avanposturilor se auzi repetat: Pe ei, feciori!…, linia voluntarilor se ridică în strigăte nebune şi năvăli înainte. Mâinile s-au ferecat pe arme şi omul cu baioneta sunt dintr-o bucată.(…)…voluntarii trec totuşi nestăviliţi înainte peste linia de unde îi împroşcase focul şi plumbul. Pete mari de sânge murdăresc albul zăpezii alături de cadavre aproape îngheţate, iar drumul de retragere al inamicului e semănat cu arme şi cu luptători bolşevici muribunzi.”. În ordinul de zi pe unitate se va nota sec: „Neluând în seamă situaţia foarte complicată care s-a creat prin faptul că o unitate aliată fără prevenire a părăsit poziţia de pe flancul drept al ordinii de luptă (Reg. 12 Cehoslovac) în acţiuni de noapte, unităţile de mai sus şi-au îndeplinit tema de luptă dată lor, ireproşabil şi cauzând bolşevicilor pierderi foarte serioase, în deplină ordine s-au întors în eşaloane, la gara Kuitun, unde din nou au avut parte de luptă.” Într-adevăr, lupta a continuat la Kuitun, prin poienile din taigaua de la sud de calea ferată şi de-a lungul acesteia, iar aici au intrat în acţiune tunurile şi mitralierele de pe trenurile blindate „Horea”, „Mărăşeşti” şi „Kurganetz”. După respingerea cu pierderi grele a bolşevicilor, românii aruncă în aer uzina de apă, cantoanele, semafoarele, calea ferată pe o distanţă apreciabilă, incendiază sutele de vagoane părăsite, apoi se retrag spre est după o victorie deplină. În ziua următoare, un grup de bolşevici încearcă să se apropie sub „masca” protectoare a unor steaguri albe. Sunt goniţi cu mitralierele, dar insistă, trimiţând doi delegaţi pentru armistiţiu. Colonelul Kadletz, cehul ajuns prin forţa împrejurărilor să comande câteva mii de soldaţi români, ajunsese mai român decât mulţi alţi români. Delegaţilor bolşevici care cereau armistiţiu, le-a răspuns ferm: „Legiunea Română de Voluntari Transilvăneni – Bucovineni este parte integrantă a Armatei Regale Române, cu care după câte ştim, sunteţi în stare de război. În această situaţie, noi, aici în Siberia, nu înţelegem să încheiem cu dvs. nici un fel de armistiţiu, pentru că nu vrem să jignim trupele româneşti care luptă pe linia Nistrului! Adresaţi-vă pentru armistiţiu cehoslovacilor!”. Şi i-a expediat la Statul Major Cehoslovac al Diviziei a 3-a, singura rămasă mai în urmă, în gara Zima. Armistiţiul se încheie şi prevede o distanţă minimă de 50 de kilometri între voluntarii care se retrag şi bolşevicii care avansează, iar voluntarii se vor abţine de la distrugeri asupra căii ferate. La vreme aceea, generalul francez Janin, comandantul suprem al trupelor aliate din Siberia, telegrafia să întrebe dacă mai există trupele române! Cum era firesc, voluntarii români au fost păstraţi în ariergardă până la sosirea în Transbaikalia, de acolo la Vladivostok. Era normal, realizaseră ceea ce nu au reuşit 35.000 de cehoslovaci, 10.000 de polonezi sau alte trupe. Adevărul este că trei mii de români au respins două divizii bolşevice silindu-le să ceară armistiţiu, câştigând astfel calea liberă pentru întreg corpul de voluntari aliat, precum şi respectul tuturor aliaţilor…Şi, posibil, chiar şi pe cel al inamicilor…
Din toamna anului 1919, comandamentul „Corpului 2 Voluntari” se gândea deja la posibilităţile de repatriere a voluntarilor, repatriere care va începe în luna mai 1920. La 1 mai 1920, „Corpul 2 al Voluntarilor Români” din Siberia număra, din nou, peste 5.000 voluntari care aşteptau să fie repatriaţi, în acelaşi timp ei ţinând piept trupelor bolşevice din acea zonă. La 23 mai 1920, în piaţa centrală a oraşului Irkutsk, voluntarii ardeleni şi bucovineni depun jurământul faţă de regele Ferdinand şi faţă de Ţară, pregătindu-se apoi pentru îmbarcarea pe vapoare în vederea repatrierii. În aceeaşi ei au fost decoraţi pentru meritele lor militare arătate în perioada în care au luptat în Siberia. Aliaţii au recunoscut eroismul şi actele de bravură ale Voluntarilor Români în Siberia şi i-au distins cu 30 de medalii franceze, 40 de cruci de război cehoslovace, 31 decoraţii ruseşti, 7 decoraţii engleze şi italiene. De la Vladivostok, românii au fost îmbarcaţi în două vase engleze, „Tras-os-Montes” şi „Huntsgreen”, la 26 mai 1920, după ce au incendiat trenurile blindate pentru a nu le lăsa în mâinile bolşevicilor şi vor urma timp de şase săptămâni ruta din Siberia prin Singapore-Calcutta-Port Said-Constantinopol-Constanţa, ajungând în România în 9 iulie 1920. Lăsau în urmă ani de lagăr, de chinuri, de lupte, dar şi de încredere şi speranţă. Iar la sosirea în Constanţa, mulţi au sărutat pământul patriei pentru care au luptat şi de care au fost despărţiţi, unii mai bine de şase ani. Au plecat din imperiul austro-ungar şi s-au întors în România Mare, cu gândul datoriei împlinite pentru neam şi ţară. De la Constanţa, voluntarii au fost transportaţi cu trenul la Bucureşti, unde le-a fost rezervată o primire deosebită, în prezenţa familiei regale, a oficialităţilor din guvern şi armată, precum şi a unei impresionante mulţimi. Voluntarii au defilat în faţa regelui şi a celor prezenţi, după care le-au fost recunoscute serviciile aduse Ţării prin acordarea unor înalte distincţii militare precum Crucea Comemorativă a războiului fiecărui voluntar, cu bereta specială „Siberia” şi un însemnat număr din medaliile „Steaua României”, „Coroana României”, „Virtutea Militară” şi „Bărbăţie şi credinţă”. Românii aceştia au îndurat mizeria, foamea şi frigul, luptând printre troienele de zăpadă la geruri de minus patruzeci de grade prin întinderile nesfârşite ale pustiului siberian. S-au acoperit de glorie, fiind porecliţi de inamici „Dikaia divizia„, divizia sălbatică. Au pus steagul românesc în locuri unde nu a ajuns vreodată, sub faldurile lui au luptat cu un eroism care i-a impresionat pe aliaţi şi i-a înfricoșat pe inamici. Au stăpânit o bună parte din calea ferată transsiberiană şi spre finalul aventurii, au fost singura trupă pe care aliaţii s-au putut bizui, au oprit ofensiva bolşevică, silindu-i pe bolșevici să ceară armistiţiu. Nu sunt exagerări, sunt fapte,iar aceşti români legendari dchiar au existat, fiind cunoscuţi sub numele de „Corpul 2 al Voluntarilor Români din Siberia” sau „Legiunea română de vânători transilvăneni-bucovineni din Siberia”.
Pentru a fi corecţi cu istoria voluntariatului românesc e firesc să amintim şi câteva considerente despre cel înfiinţat în Italia. La 6/19 iulie 1918, s-a constituit în Italia, la Cittaducale, „Comitetul de acţiune al românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina”, sub conducerea profesorului universitar Simion Mândrescu, originar din Mureş. Scopul „Comitetului de acţiune al românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina” era acela de a organiza pe prizonierii români din armata austro-ungară în legiuni care să participe la luptă alături de armata italiană.Simion Mândrescu făcuse parte din delegaţia românilor la lucrările „Congresului naţionalităţilor asuprite din Imperiul Austro-Ungar”, care avusese loc la Roma, în perioada 9-12 aprilie 1918. Profesorul Simion Mândrescu a rămas în Italia şi şi-a consacrat activitatea pentru adunarea prizonierilor români făcuţi de italieni din armatele austro-ungare şi organizarea lor în legiuni româneşti, care să lupte alături cu aliaţi. Numărul acestor prizonieri era în luna aprilie de 108 ofiţeri (dintre care 84 s-a înrolat în legiune chiar de la început), 27 subofițeri şi 17.504 soldaţi. Românii aflaţi în Italia au condamnat şi ei Tratatul de pace de la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918), iar profesorul Simion Mândrescu a desfăşurat o neobosită activitate, informând oamenii politici şi opinia publică italiană despre acest act. Astfel, la o adunare ce a avut loc la 17/30 mai 1918 la Roma, profesorul Mândrescu a rostit o cuvântare, protestând împotriva păcii impuse României şi militând pentru un act „care să-i asigure deplina independenţă şi unitate naţională”. Acesta a adresat, de asemenea, la 10/23 mai 1918, în numele românilor din Italia, o telegramă regelui Ferdinand în care protesta energic împotriva actului din 24 aprilie/7 mai 1918. Într-un interviu acordat unui cotidian italian, profesorul Mândrescu arăta că, din cauza păcii de la Bucureşti, „românii se aflau sub o crudă ocupaţie a Puterilor Centrale” şi preciza că, în pofida greutăţilor, „România n-a încetat niciodată să fie antantofilă’‘. Şi voluntarii români din Italia, hotărâţi să continue lupta în armata italiană, s-au pronunţat împotriva păcii de la Bucureşti. Astfel, 84 de ofiţeri au prezentat ministerului italian de război câte o declaraţie individuală cerând, în luna mai 1918, încorporarea în armata italiană cu scopul de a lupta pentru triumful cauzei comune. La 30 mai 1918, principele Vladimir Ghika, împreună cu Simion Mândrescu, au adresat un memoriu subsecretarului de stat de la Ministerul Afacerilor Interne din Roma, R. Gallenga, în care au solicitat constituirea cât mai repede a unei legiuni alcătuite din prizonieri români. În urma acţiunilor de informare şi propagandă desfăşurate în rândurile prizonierilor români din Italia, încă din luna iulie, aproximativ 500 de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri au cerut să fie trimişi pe câmpul de luptă, exprimându-şi dorinţa să fie încadraţi în Armata a 8-a Italiană. Aceşti militari au constituit practic nucleul „Legiunii române din Italia”. În lagărele de la Cavarzere, Cittaducale şi Avezzano s-a început organizarea unităţilor româneşti. La 28 iulie, la Ponto di Brenta, lângă Padova, cea dintâi companie de „alpini” români a sărbătorit primirea drapelului, în sunetul fanfarei italiene, care cânta „Deşteaptă-te române”’.
Compania 1 Română, al cărei comandant era locotenentul Emilian Piso, a fost încadrată în „Batalionul Alpin” din cadrul Armatei a 8-a Italiană. Militarii români au participat în cadrul Diviziei 52 Italiană la bătăliile de la Montello şi Vittorio Veneto din vara anului 1918. La scurtă vreme s-a creat o a doua companie de voluntari români „alpini” ataşată grupului de asalt al Armatei a 6-a Italiană, iar în august 1918, o a treia companie de voluntari români repartizată Armatei a 4-a Italiană. La 24 octombrie 1918, primul detaşament român a intrat în luptă. Câteva batalioane de ardeleni au luat parte la ofensiva italiană hotărâtoare care a avut loc la Piave şi la Asiago, mulţi fiind răniţi sau pierzându-şi viaţa. Generalul Casiglia, comandantul Armatei a 8-a, în care au fost încadrate batalioane de români, a sărbătorit vitejia lor într-un ordin de zi: „Viteaz detaşament de voluntari, pregătit cu neclintită credinţă în supremele probe, cu oţelită contopire de suflete, sosit în ceasul răzbunării, a dat măreţe dovezi de bravură, întrecându-se cu fraţii lor italieni, îndrăzneaţă mână de oameni, vie înfăţişare a dragostei de patrie (…)”, după cum nota istoricul Constantin Kiriţescu câţiva ani mai târziu. La sfârşitul lunii octombrie 1918, aflat în Italia, Simion C. Mândrescu, în Apelul „Către românii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina, aflători în Italia” scria:„Fraţi Români, Puterile Aliate au hotărât desfiinţarea Austro-Ungariei şi liberarea naţionalităţilor de sub jugul germano-maghiar.Noi Românii, liberi pe pământul nostru, vom fi uniţi cu România şi vom forma acea ţară mândră şi tare, cum se cuvine să fie ţara pe care a întemeiat-o străbunul nostru Traian de aproape 2000 ani. Întregul neam românesc va fi mândru de noi şi va binecuvânta fapta noastră, iar noi vom putea spune cu mulţumire în suflet: Şi noi am pus o piatră la temelia României Mari”.Într-adevăr, toţi voluntarii români aflători în acele momente de cumpănă departe de ţară au pus o piatră la temelia României Mari şi au contribuit din plin la făurirea acesteia.
Eroismul şi jertfele în lupta voluntarilor împotriva asupririi naţionale şi sociale s-au împletit armonios cu activitatea desfăşurată pe plan extern de către numeroase personalităţi politice şi ştiinţifice româneşti ca şi de către societăţile cultural-patriotice care, în strânsă legătură, au avut o contribuţie inestimabilă la realizarea unităţii naţionale. Ar fi bine să nu uităm asta şi să ne-aducem aminte de ei, de acei oameni cu tricolorul în suflet şi-n fapte!
Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești” și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească!Să vă fie bine!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Simion Ghişa, Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia, 1918-1920, Baia Mare, 2009
Stan, Constantin I; Activitatea lui Pompiliu Nistor pentru desăvârșirea unității nationale românești; Rev.Angvstia Nr.4/1999
Voicu Niţescu, Douăzeci de luni în Rusia şi Siberia, Braşov, 1926.
Petru Nemoianu, Prima Alba-Iulie.Voluntarii Români în războiul pentru întregirea neamului, Timişoara, 1922.
Șerban, Ioan I.; Semnificația Memoriului Manifest al soldaților români de la Darnița Kievului (13/26 aprilie 1917); Annales Universitatis Apulensis Series Historica, Nr. 4-5, 2000-2001
Bufnea, Elie – Cruciaţi, tirani şi bandiţi – În Rusia sovietelor, volumul I, Editura Marist, Baia Mare, 2008
Țuțu, D; Voluntarii români din Transilvania în lupta împotriva Puterilor Centrale, pentru eliberare națională și unitate (1916-1918); Studii – Revistă de Istorie; Tom. 21/1968, Nr. 6
Miron, Dumitru; Corpul voluntarilor ardeleni la Hârlău 1917- 1918; Ed. Pim; Iași, 2014
Părean, Ioan; Soldați ai României Mari. Din prizonieratul rusesc în Corpul Voluntarilor transilvăneni și bucovineni (1916 – 1918); Revista Academiei Forțelor Terestre, Anul VII – nr.3-4 (27-28); trimestrul III-IV – 2002
https://foaienationala.ro/14484.html http://www.centenarulbrasoveanalmariiuniri.ro/pluginAppObj/pluginAppObj_3_02/BRA-OVUL-ORA-UL-MARII-UNIRI.pdf
http://www.dacoromania-alba.ro/nr67/contributia.ht
http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_4_5/18.pdf
http://centenarulromaniei.ro/angajamentul-voluntarilor-romani-de-la-darnita-din-6-martie-1917
http://ziarulfaclia.ro/o-fapta-vrednica-de-o-epopee-constituirea-corpului-voluntarilor-ardeleni-si-bucovineni-1916-1918/
http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_1/10.pdf
http://arhivelenationale.ro/site/
https://foaienationala.ro/luptatorii-romani-din-siberia-1914-1920-partea.html
https://www.pressreader.com/romania/romania-libera-friday-edition/20180824/281479277270379
