„Moara cu povești”. Valea Uzului, între istorie și orgolii ale prezentului…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Singura instituţie cu adevărat democratică e moartea, singura care frecventează palatele şi colibele în egală măsură.”-  Ion Cristofor, scriitor

Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești” de fiecare vineri, să plecăm, din nou, într-o scurtă „călătorie”. Astăzi, va fi tot o călătorie în timp, în perioada primului război mondial, și vă propun să ne oprim, preț de câteva gânduri, la luptele din zona Valea Uzului din perioada primului război mondial. Și la „agitarea apelor” din ultimii ani pe tema Cimitirului Eroilor de la Valea Uzului…

Firește că și călătoria de azi va una mai „lunguță”, dar vă rog s-aveți răbdare și să citiți până la capăt aceste rânduri, pentru a înțelege ce vreau a vă transmite. Sigur, nu am pretenția că tot ceea ce veți citi aici este adevărul absolut, dar poate fi un punct de pornire în a înțelege „ce-i mâna pe unii-n luptă”…Cu o mică notă: nu voi „chibița” pe marginea implicațiilor cu iz politic evident din preajma acestui prea disputat cimitir și bine-ar fi să lăsăm morții să se odihnească în pace! S-ar putea, de asemenea, ca descrierea acțiunilor militare din 1916 și 1917 să vi se pară mult prea „tehnicistă”, vorba unui amic, dar nu am cum s-o fac altfel! Și vă propun să pornim în câteva considerații despre începutul primului război mondial. Astfel, fiind curtată de ambele părţi aflate în conflict, de multe ori în mod agresiv, România se decide să intre în război în august 1916. Regele Carol murise încă din 1914, iar regele Ferdinand a mers alături de voinţa populară, spre Transilvania. Promisiunile aliaţilor de susţinere a efortului românesc s-au dovedit vorbe goale, atât cea a continuării ofensivei lui Brusilov, care deja se stinsese, cât şi cea de ofensivă a lui Sarrail, de pe frontul balcanic. În fapt, chiar generalul Sarrail avea nevoie de ajutor împotriva ofensivei preconizate de către Mackensen din Bulgaria. În fapt, impactul intrării României în război a fost imens pentru Puterile Centrale. Doar pentru a ne da seama de aceasta, este de remarcat schimbarea imediată a Şefului Statului Major General german, generalul von Falkenhayn şi înlocuirea sa cu tandemul, victorios până atunci, Hindenburg – Luddendorf, învingătorii de la Tannemberg. Așa că Falkenhayn a ajuns comandantul frontului transilvan împotriva românilor, dornic de răzbunare în urma înlocuirii sale din funcţie tocmai din cauza faptului că nu a prevăzut, cu certitudine, intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale. Cum spuneam, impactul a fost major, poate cel mai important eveniment al anului 1916. Mackensen renunţă la ofensiva sa împotriva armatei generalului Sarrail, dirijându-şi cei o sută de mii de germani, bulgari şi turci spre Dunăre, împotriva românilor. Germanii renunţă la ofensiva de la Verdun, scoţând divizii de aici, inclusiv cele bavareze de elită, îndreptându-le spre Transilvania invadată de români. Luptele au fost cumplite, a căzut aici chiar prinţul Henric de Bavaria în faţa diviziei conduse de generalul Traian Moşoiu. Dar românii nu aveau cum să facă faţă unui front mai lung decât întregul front de vest. Numărat în kilometri, era mai mare decât cel de pe frontul de vest, fără dubiu! Cum s-a dovedit ulterior, românii au pierdut, ulterior unor succese, mai multe bătălii, dar nu au cedat decât cu sânge şi jertfe în faţa atacatorilor. Excepția catastrofală a fost cea de la Turtucaia…Printre cauzele înfrângerilor, lipsa de armament modern, lipsa de experienţă combativă, sistemul de comandă și control deficitar, precum şi atitudinea evident duplicitară a ruşilor şi-au spus cuvântul.În contextul acesta, adică despre Valea Uzului, nu voi detalia întreaga campanie din Transilvania din toamna lui 1916 şi vă propun să ne oprim, puțin, pe partea de est a Transilvaniei.

În planul iniţial, trupele Armatei de Nord române, sub comanda generalului Constantin Prezan, pe un front de 260 km, urmau a intra în partea de est a Transilvaniei pe câteva coloane, înspre Miercurea Ciuc și Târgu Secuiesc, prin pasurile Ghimeș, Uzului și Oituz, urmau a intra 24 de batalioane, 13 baterii și 24 de escadroane de cavalerie; prin pasul Tulgheș, pe Valea Bistricioarei înspre Borsec, pătrundeau grosul trupelor Diviziei 14 Infanterie, cu 12 batalioane și 6 baterii de artilerie. Armata de Nord avea și misiunea de a menține legătura în zona Vatra Dornei-Prundu Bârgăului cu armata rusă, pentru a evita orice breșă a inamicului, care ar fi urmărit să distrugă flancurile acestor armate. Rușii trebuiau să atace pe aliniamentul Sighet-Bistrița, apoi să mărșăluiască înspre vest, cu toate că ideea prezenței armatei țariste în Transilvania nu era deloc agreată de români. Dar făceau parte din Antantă…Linia de despărțire cu acțiunile militare ale rușilor urma linia Vatra Dornei-Bistrița-Sajo-Someș-Debrecen. În 30 august 1916, rușii au făcut o încercare de a realiza o acțiune comună în zona unde cele două armate se întâlneau, dar nehotărârea comandamentului român și dificultățile din teren întâlnite de ruși au zădărnicit planul. Armata de Nord s-a oprit din înaintare în 30 august, la 6 septembrie abia începând a doua etapă a pătrunderii. Au fost ocupate, pe rând, Toplița, Gheorgheni, Praid, Odorheiul Secuiesc, Miercurea Ciuc, Târgu Secuiesc și înălțimile importante. Pauza luată (poate nejustificat) a făcut, însă, ca austro-ungarii să-și consolideze pozițiile și să primească ajutoare. Astfel, la 8 septembrie ajungea la Târgu Mureș generalul german Kurt von Morgen, decis să îi arunce înapoi pe români. Încercările sale nu au fost însă încununate de succes la început, moralul românilor fiind foarte bun. Falkenhayn i-a ordonat lui von Morgen să adopte poziții defensive, cele două armate din sud fiind ținta principală a germanilor. Sarcina lui Morgen a devenit mai ușoară, odată cu ordinul venit de la Marele Cartier General Român, de a opri ofensiva în Transilvania, din cauza situației dificile de pe frontul dunărean. Prezan a dat ordin armatei de a se fortifica și a intra în defensivă, având loc doar lupte locale între diverse unități. În ce privește populația civilă transilvăneană, ungurii s-au panicat, mulți civili s-au retras, autoritățile au luat actele și bunurile mai de preț, s-au creat zvonuri, panică, confuzie. Sașii au rămas, în general, calmi, dar preponderent ostili. Românii s-au bucurat, ajutând armata regală, sărbătorind, ținând cuvântări, unii chiar spionând pentru armată sau organizând ceremonii religioase etc. Deja în 29 august, Hindenburg și Ludendorff s-au întâlnit cu Hötzendorf la Teschen, luând imediat hotărârea de a trimite trupe de pe celelalte trei fronturi – de vest, italian și de est – în Transilvania. Trupele s-au pus în mișcare imediat, echivalentul a 22 de divizii sosind în Transilvania în ritm de 22 de trenuri pe zi. De fapt, ca să fim cinstiți, asta urmăreau Aliații, de a scoate presiunea de pe celelalte fronturi ale Antantei și de a o canaliza în altă parte, iar România a fost „victima perfectă”, ideea fiind pusă în practică așa cum a fost gândită la nivel macro-politic. Forțele aduse acum în Ardeal erau trupe cu multă experiență, obținută în doi ani de lupte crâncene, unele dintre acestea fiind trupe specializate în acțiuni în areal montan. Pentru toți,Transilvania apărea iniţial drept un „mic paradis”, unde soldații germani se simțeau ca acasă, zona săsească fiind „o mică Germanie înfloritoare”, în opinia lor. După ororile războiului de tranșee din vest, munții înzăpeziți ai frontului italian sau câmpia nesfârșită a frontului rusesc, noua campanie părea a fi floare la ureche, într-o zonă intactă, neatinsă de distrugerile războiului, iar inamicul, unul mărunt, care nu avea nicio șansă. Comanda a revenit germanilor, Armata 1 fiind împărțită în două: la nord, Corpul 1 Armată, sub comanda generalului Kurt von Morgen, iar la sud, Corpul 19, comandat de generalul Hermann von Stabs. La 6 septembrie, va fi creată Armata 9 Germană, sub comanda lui Erich von Falkenhayn. Nu voi detalia prin descrierea campaniei din sudul şi sud-estul Transilvaniei. Am făcut-o cu alte ocazii. Planul de atac al Puterilor Centrale a avut, în prima fază, o dublă ofensivă. Prima ofensivă trebuia purtată de către Armata 1 Austro-Ungară în zona Trotuș-Oituz. Scopul a fost ocuparea trecătorii și interceptarea liniei de comunicație de pe Valea Siretului. Cea de-a doua ofensivă era a Armatei 9 Germane și a avut ca obiectiv crearea unui drum spre București. Planul strategic militar român a prevăzut trecerea imediată de la ofensivă la apărare strategică pe întregul front de nord. Totodată, românii au dorit să mențină, prin dispozitivul celor trei armate – de Nord, 1 și 2 – apărarea liniei Carpaților măcar până la venirea iernii, gândind că abundența zăpezii și condițiile specifice iernii aveau să oprească acțiunile ofensive ale Puterilor Centrale. Odată cu această eventuală oprire a inamicului de a avansa, românii își doreau o regrupare și o nouă abordare a acțiunilor militare. Ca urmare a bătăliilor de la Sibiu și de la Brașov de la sfârșitul lunii septembrie și respectiv începutul lunii octombrie, Armatele 1 și 2 Române au fost obligate să se retragă din Transilvania în „Vechiul Regat”, presate puternic de Armata a 9-a Germană. În acest context, în aripa dreaptă a dispozitivului român, Armata de Nord a trebuit să se plieze manevrelor făcute de vecinii săi, având misiunea de a întârzia Armata 1 Austro-Ungară printr-o retragere treptată.

După ce s-a retras din Transilvania, Armata de Nord a ocupat crestele Munților Moldovei și trecătorile lor. La 1/14 octombrie, aproape toate unitățile Armatei de Nord erau dispuse pe frontieră, în pozițiile fortificate construite înainte de invazia Transilvaniei, însă defensiva română devenea din ce în ce mai grea de menţinut. Noi divizii ale Puterilor Centrale au fost aduse de pe alte fronturi pentru a zdrobi rezistența forțelor române, iar inamicul, cu forțe sporite, a atacat simultan pe mai multe direcții. Iar acum, vă propun câteva „felii” de istorie prin a prezenta câteva aspecte despre luptele de pe Valea Uzului din toamna anului 1916. „La 27 octombrie, generalul von Arz sfârșise bătălia din munții Moldovei, cu o decisivă și completă înfrângere. Generalul Prezan și viteaza Armată de Nord se arătaseră tot atât de vrednici în defensivă, ca și în ofensivă. Porțile Moldovei erau bine păzite”, nota Constantin Kirițescu în „Istoria războiului pentru întregirea României.1916-1919”. Luptele de pe Valea Uzului au reprezentat acţiuni militare de nivel tactic desfășurate în perioada 1/14-14/27 octombrie 1916 și au avut ca rezultat victoria forțelor române ale Diviziei 7 Infanterie, aflate în defensivă, împotriva celor ale Diviziei 39 Infanterie Honvezi, aflate în ofensivă.Trupele austro-ungare ale Corpului 6 Armată Austro-Ungar, conduse de Ludwig von Fabini, au încercat să forțeze valea Trotușului prin văile laterale superioare.

Aflată în apărare, Divizia 7 Infanterie română a constituit două grupări, Uz și Ghimeș, cărora le-a încredințat defensiva văii Uzului și respectiv, accesul în valea superioară a Trotușului. Pe scurt, după ce atacul trupelor austro-ungare a început la 1/14 octombrie 1916, sub presiunea Diviziei 39 Infanterie Honvezi, la 7/20 octombrie, trupele române au cedat teren și au pierdut satul Poiana Uzului, cheia dispozitivului de apărare al Diviziei 7 Infanterie. În urma unor atacuri succesive, sprijinite indirect de „Grupul Ghimeș”, „Grupul Uz” a reușit în ziua de 14/27 octombrie recâștigarea poziției pierdute, ceea ce a dus la retragerea trupelor inamice pe linia de frontieră. În paralel, în regiunea de confluență cu Trotușul a râurilor Sulța și Ciobănuș, Grupul Ghimeș a susținut lupte la Agăș și Goioasa împotriva Diviziei 61 Infanterie Austro-Ungară.Desfăşurând mai în detaliu, Divizia 7 Infanterie, comandată de către generalul Ioan Istrate, a ocupat pozițiile vecine pasului Ghimeș-Palanca ce domină valea Trotușului până la valea Uzului, inclusiv. Aici, divizia a constituit două grupuri de acoperire, numite „Ghimeș” și „Uz”. Divizia 7 Infanterie avea în compunere: Regimentul 4 Vânători, Brigada 13 Infanterie (compusă din Regimentul 15 Infanterie şi Regimentul 27 Infanterie), Brigada 14 Infanterie (compusă din Regimentul 14 Infanterie şi Regimentul 16 Infanterie), Brigada 7 Artilerie (compusă din  Regimentul 7 Artilerie şi Regimentul 8 Obuziere). Divizia 7 Infanterie era într-o capacitate de luptă bună, în pofida retragerii din bazinul transilvan. Unitățile sale nu avuseseră parte de luptele îndelungate duse de la începutul războiului, erau bine înarmate și în același timp,relativ bine echipate pentru operațiile în teren muntos. În plus, moralul trupei era la cote înalte, în pofida retragerilor făcute după un început de campanie care păruse victorios. Trupa avea încredere în comandanții săi și era sigură că inamicul, deși în ofensivă, nu va depăși linia de fortificații. Misiunea Armatei 1 Austro-Ungare a fost aceea de a asigura spatele trupelor germane, în cazul unor atacuri venite dinspre nord-est. Cu acest scop, ea trebuia să ajungă să stăpânească, în cel mai scurt timp posibil, creasta principală a Carpaților, menținând legătura la dreapta cu trupele Puterilor Centrale. În plus, similar Armatei 9 Germane, trebuia să preia controlul asupra trecătorilor montane mai înainte de a continua ofensiva în România în aria lor de responsabilitate. În cadrul acestei Armate 1 Austro-Ungare, Corpul 21 Armată Austro-Ungar a înaintat spre văile superioare ale Bicazului și Bistricioarei, iar Corpul 6 Armată Austro-Ungar şi-a canalizat efortul ofensiv spre valea Trotușului. Aflat sub comanda lui Ludwig von Fabini, Corpul 6 Armată Austro-Ungar a primit misiunea de a ataca cu cele două divizii ale sale (Divizia 61 Infanterie Austro-Ungară și Divizia 39 Infanterie Honvezi) trecătorile Ghimeș și Uz, pentru a continua înaintarea spre valea Trotușului prin văile laterale superioare.

Dat fiind că linia de despărţire dintre Armata 1 Austro-Ungară și Armata 9 Germană era situată exact pe valea Uzului, trupele lui Fabini au fost responsabile și de păstrarea contactului cu cele mai apropiate unități ale germanilor de pe valea Oituzului. Atacul văii Trotușului prin văile laterale sudice, s-a concretizat în prima bătălie de la Oituz, pe care nu o voi detalia aici. La 29 septembrie/12 octombrie 1916, a început, în flancul stâng al Armatei de Nord române, bătălia pentru trecătorile Moldovei, care s-a propagat ulterior pe toată lungimea frontierei muntoase, până la valea Dornei. Din cauza faptului că pătrunderea directă prin pasul Ghimeș impunea dificultăți suplimentare,fiind bine apărat, și lungea prea mult linia de pătrundere, generalul Fabini a ales să atace prin văile laterale. Cu acest scop, i-a dat flancului stâng al său, adică Diviziei 61 Infanterie Austro-Ungară, misiunea de a ataca pe două coloane, folosindu-se de valea Sulței spre Agăș și de valea Ciobănușului spre Goioasa. Flancului drept, format din Divizia 39 Infanterie Honvezi, aflată sub comanda generalului Blasius Dáni von Gyarmata, i-a ordonat să înainteze pe valea Uzului. Atacul văii Trotușului de către Divizia 61 Infanterie Austro-Ungară, s-a concretizat în luptele de la Agăș și Goioasa. Divizia 7 Infanterie română a destinat Brigăzii 14 Infanterie apărarea directă a văii Trotușului, iar Brigăzii 13 Infanterie apărarea văilor Ciobănuș și Uz. Cu o parte din trupe trimise în Bucovina, Divizia 7 Infanterie română se baza pe un total de 14 batalioane de infanterie. Acestora li se alăturau Regimentele 4 și 8 Artilerie, dispunând de tunuri ușoare și Regimentul 7 Roșiori, cu 4 escadroane de cavalerie. Profitând de faptul că văile erau despărțite de șiruri de munți și coloanele inamice nu aveau legătură directă între ele, generalul Istrate a decis să apere terenul cu Divizia 7 Infanterie contraatacând, pentru a învinge coloanele inamice pe rând. Dacă ar fi luat altă decizie, cel mai probabil ar fi pierdut! În acest scop, a ordonat „Grupului Uz” să reziste pe poziții și să nu cedeze terenul decât pas cu pas, urmând ca acțiunea ofensivă să fie susținută de „Grupul Trotuș”. Pozițiile ocupate de „Grupul Uz” au fost atacate de trupele Diviziei 39 Infanterie Honvezi în zilele de 1/14-2/15 octombrie. În centru, pe vale, Regimentul 27 infanterie împreună cu o baterie a Regimentului 8 Artilerie au împiedicat inițial inamicul să facă progrese. Regimentului 15 Infanterie, aflat în rezerva „Grupului Uz” cu un batalion la Poiana Uzului și cu două batalioane la Dărmănești, i s-a ordonat să ocupe, la 4 km nord-vest de Dărmănești, cu un batalion, cota 609, în dimineața zilei de 3/16 octombrie și cu celelalte două batalioane, Plaiul Mândroaia. La 4/17 octombrie, batalionul aflat la cota 609 a atacat și a cucerit Obcina Lăpușului, unde a organizat o poziție de apărare menținută până la 8/21 octombrie și de unde a executat acțiuni de recunoaștere pe văile Ciobănușului și Uzului.Cu toate acestea, folosindu-se de întreaga sa forță, Divizia 39 Infanterie Honvezi a silit trupele române să cedeze teren și a reușit să ocupe, la 7/20 octombrie, Poiana Uzului, cheia dispozitivului Diviziei 7 Infanterie, de unde militarii români s-au retras spre Sălătruc. În aceeași zi, generalul Ion Istrate a hotărât să atace, cu grupurile Uz și Ghimeș, pozițiile Diviziei 39 Infanterie Honvezi, pentru a respinge trupele maghiare peste vechea frontieră. Atacul „Grupului Uz” a fost planificat să se desfășoare atât de front de-a lungul văii, cât și pe flancuri, de pe înălțimi. Pentru atacul înălțimii Nemirei, aflată în stăpânirea trupelor inamice, au fost destinate astfel trei companii, care au atacat în aceeași zi de 7/20 octombrie.

Dispozitivul de atac al „Grupului Uz”, destinat să intre în acțiune în data de 8/21 octombrie, a fost constituit, în eşalonul întâi, de patru companii ale Regimentului 15 Infanterie, comandate de către maiorul Ștefan Mihăileanu, în eşalonul doi, de patru companii ale Regimentului 27 Infanterie, comandate de către locotenent-colonelul Gabriel Niculescu, iar în rezervă, de alte două companii ale Regimentului 15 infanterie, aflate sub comanda locotenent-colonelului Teodor Pirici. Atacul s-a desfășurat conform planificării în ziua de 8/21 octombrie între orele 7:30 și 16.00. Rezistând cu îndârjire, trupele inamice au situat în centrul apărării lor o linie fortificată construită inițial de români de-a curmezișul văii Uzului, situată la vest de satul Poiana Uzului, astfel că atacul declanșat nu a condus la obținerea unor rezultate deosebite şi situaţia a stagnat. La 10/23 octombrie la ora 16.00, a început un nou atac românesc pentru recucerirea satului Poiana Uzului de la trupele ungare. Localitatea a fost atacată frontal de către Batalionul 2 din Regimentul 15 Infanterie. Asupra flancului stâng inamic au atacat doua companii ale Regimentul 27 Infanterie. Flancul drept a fost învăluit de către alte patru companii românești, din care două ale Regimentului 15 Infanterie, iar câte un batalion din Regimentele 15 (Batalionul 1) și 27 Infanterie au constituit un detașament de întoarcere, manevră specifică luptelor în teren muntos, tactică des aplicată ulterior de vânătorii de munte români. Deși trupele române aflate pe efortul principal de atac au reușit să pătrundă în marginea estică a satului Poiana Uzului, datorită rezistenței inamice, manevra de învăluire nu a avut succes. Încurajat de succesul defensiv, comandantul Corpului 6 Austro-Ungar, Ludwig von Fabini, a trimis, din nou, Divizia 61 Infanterie Austro-Ungară să atace Ghimeșul, în timp ce artileria sa a atacat Goioasa, fără ca aceste atacuri să se poată însă dezvolta cu succes. Decizia urma astfel să se ia pe valea Uzului, unde succesul trupelor ungare ar fi urmat să-i deschidă drumul și generalului Konrad Grallert von Cebrów. La 11/24 octombrie, la Comănești, sub comanda locotenent-colonelului Cătănescu, Divizia 7 Infanterie a constituit un detașament format din trei batalioane ale Regimentului 16 Infanterie. Misiunea încredințată acestui detașament (denumit „Lapoș”) a fost aceea de a de a înfrânge rezistența inamică de pe muntele Lapoș, pentru a ajunge la Poiana Lapoșului, și a coborî în valea Uzului, astfel încât să cadă în spatele poziției inamice de la Poiana Uzului. În același timp cu desfășurarea manevrei respective de către Detașamentul Lapoș, trupele române urmau să declanșeze un nou atac frontal pe valea Uzului. Pornit în marș spre Poiana Lapoșului, „Detașamentul Lapoș” a întâmpinat o rezistenţă semnificativă, ceea ce l-a făcut să înainteze cu dificultate. Astfel, în timp ce bombarda tunelul Goioasa, inamicul a făcut recunoașteri ofensive pe stânga Trotușului. Întâlnind trupele detașamentului, acestea au opus rezistență inamicului și au trebuit să contraatace, pentru a respinge trupele atacatoare. În același timp, atacul frontal al românilor s-a dezvoltat mai mult spre stânga, trupele române reușind să ocupe Nemira. Într-un atac frontal, desfășurat la 14/27 octombrie sub comanda colonelului Gherculescu, Regimentul 4 Vânători a asaltat puternica poziție inamică de la Poiana Uzului, cu Companiile 1 și 2 înaintând în urale şi, apropo de moral, cu cântece patriotice! Spre seară, trupele regimentului au reușit să-l scoată pe inamic din pozițiile sale înaintate. Noaptea, Companiile 3 și 4 au ocupat lucrările de fortificație de la Poiana Uzului, cucerind linia fortificată iniţial, cucerită anterior de inamici, și capturând efectivele inamice din aceasta .Ca efect imediat al asigurării cheii dispozitivului Diviziei 7 Infanterie, aflat la Poiana Uzului, inamicul s-a retras în debandadă pe tot frontul. Inamicul a lăsat pe teren un mare număr de morți, un mare număr de prizonieri și o cantitate mare de material de război. În același timp, soldații Regimentului 4 Vânători au continuat să împingă inamicul până la Poiana Lapoș. Cu toate că „Detașamentul Lapoș” nu a reușit să coboare în valea Uzului, Divizia 39 Infanterie Honvezi ungară a suferit o înfrângere semnificativă, după toate normele artei militare. Trupele inamice au trebuit să se retragă pe linia de frontieră, ceea ce a pecetluit câștigarea luptei defensive de către trupele române și oprirea acțiunii ofensive de forțare a văii Trotușului prin văile laterale nordice, a Corpului 6 Armată Austro-Ungar. Epuizat de lupte și cu ambele divizii dezorganizate, inamicul nu a mai făcut decât mici atacuri locale, respinse de artileria română. Cauzele acestui dublu eșec al marii unități maghiare, atât de a-și atinge obiectivele cât și acela adus de retragerea ei, au fost complexe. Printre ele s-au aflat, conform analizei efectuate de von Fabini, alături de starea de sănătate precară a comandantului ei (ceea ce l-a făcut în mare măsură pe von Gyarmata incapabil să comande, după intrarea diviziei în valea Uzului), superioritatea numerică şi eficienţa combativă a trupelor române. Superiorul său, Von Arz, nu a fost de acord însă cu această analiză, punând înfrîngerea maghiară în principal pe seama lui Blasius Dáni von Gyarmata. Înaltul Comandament al Armatei Austro-Ungare i-a dat dreptate lui Von Arz, drept care, ca efect al incapacității Diviziei 39 Infanterie Honvezi de a-și atinge obiectivele misiunii și al retragerii ulterioare a acesteia, von Gyarmata a fost transferat la Budapesta în aceeași lună.

Prețul acestei victorii româneşti a fost reprezentat pentru Divizia 7 Infanterie (inclusive cu pierderile suferite în luptele de la Agăș și Goioasa) de 14 ofițeri și 446 soldați morți, 4 ofițeri și 463 de soldați dispăruți și 33 de ofițeri și 2183 de soldați răniți. În plan operativ-strategic, în timp ce trupele române se întăreau în poziții favorabile în munți de-a lungul întregii frontiere, până la sfârșitul lunii octombrie, Înaltele Comandamente austriac și german au realizat că nu va putea fi pusă în practică o trecere imediată peste Carpații Orientali. Neavând efectivele și suportul logistic necesare pentru a permite tuturor celor trei armate ale Puterilor Centrale să invadeze România concomitent și în plus, dat fiind că dacă ar fi atacat în Carpații Răsăriteni, trupele Armatei 1 Austro-Ungare ar fi  avansat divergent, necoordonat, cu Armata 9 Germană și cu trupele lui von Mackensen, Armata 1 Astro-Ungară a primit misiunea de a apăra Carpații Orientali și de a proteja spatele și flancul estic al Armatei 9 Germane.La 29 octombrie 1916, ca urmare a culegerii de informaţii proprii, care indicau faptul că trupele ruse ar urma să execute o lovitură spre Miercurea Ciuc, ce ar fi avut ca efect spargerea Armatei 1 Austro-Ungare în două, precum și ca urmare a incapacității Corpul 6 Armată Austro-Ungar de a-și atinge obiectivele de luptă și a hotărârii trupelor române de a rezista pe linia vechii frontiere, Arthur Arz von Straussenburg a ordonat lui Ludwig von Fabini să ocupa poziții defensive. Operațiile ofensive pe flancul de sud urmau să fie reluate doar după reorganizarea unităților din eşalonul întâi, care urmau să primească întăriri. Pentru a nu permite trupelor române să afle că trupele Corpului 6 Armată Austro-Ungar trecuseră în defensivă, eșalonul superior al acestuia a ordonat efectuarea de raiduri și patrulări. Fireşte că tactica, fiind cunoscută, nu a dus la rezltatul scontat, comandamentul român aflând de trecerea inamicului în defensivă, prin tactici specifice de cercetare în dispozitivul inamic. La 14/27 noiembrie 1916, Divizia 7 infanterie a fost scoasă din dispozitivul Armatei de Nord, a fost concentrată în raionul Onești și de aici a fost deplasată cu trenul spre București, pentru a participa la apărarea acestuia. Apărarea Văii Uzului a fost preluată de către trupele ruse, dar au fost menţinute şi câteva structuri româneşti. Zona Văii Uzului a continuat a fi frământată de fantoma războiului şi in primăvara lui 1917. Eșecul ofensivei austro-ungare de a forța linia defensivă românească pe Valea Uzului în perioada octombrie 1916- ianuarie 1917 a determinat o planificare riguroasă a unei ofensive în primăvara anului 1917. Divizia 39 Austro-Ungară a primit armament german nou şi structurile sale componente au urmat, prin rotație, pregătiri de tragere cu aruncătoarele de bombe (așa zisele mortiere) germane calibru 210 mm în poligonul de la Jigodin, pecum şi cu alte categorii de armament nou intrate în dotare. În 8 martie 1917, după o intensă pregătire de foc de artilerie asupra sistemului de poziții apărat de trupele româno-ruse, a urmat atacul diviziei austro-ungare ajutată și de un regiment alpin bavarez, pe un front de câțiva kilometri pe culmile Carpaților Orientali, la nord și la sud de Valea Uzului. Sistemul de poziţii apărat de trupele româno-ruse era lung de circa patru kilometri, situat pe lanţul munţilor compus din Vârful Soverjes (1.385 m), Vârful fără nume (1.367 m), Vârful Moghioroş (1.340 m), Vârful Lapoş (1.188 m). Singurul obiectiv atins a fost Vârful Moghioroș (1238 m), situat la circa 1,5 km nord de satul Valea Uzului, apărat de trupe rusești. Au murit atunci 29 de ostași unguri și 4 germani, respectiv 408 ruși, conform unui studiu amănunțit publicat în 1944 de József Bánlaky Doberdoi, „A m. kir. kassai 39. honvéd gyaloghadosztály harcai Erdély keleti határán.A Magyaros-tető elfoglalása 1917 március 8-án” (Războiul diviziei maghiare regale de infanterie 39 din Kosice la hotarul estic al Transilvaniei. Cucerirea vârfului Moghioroș în 8 Martie 1917). Frontul nu a mai suferit schimbări în perioada următoare, cel mai probabil din cauza întăririi aliniamentului de către trupele româno-ruse şi din cauza reliefului, care permitea condiţii favorabile defensivei. Cucerirea vârfului Moghioroș a fost singura victorie a Diviziei 39 Austro-Ungare.Istoria contrafactuală (adică cea care spune „ce ar fi fost dacă?”) ar spune că, fără victoria românească de la Valea Uzului din toamna lui 1916, care a blocat intrarea forţelor Puterilor Centrale în spatele defensivei româno-ruse, nu am fi avut victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917.

Firește că sunt mai mulţi factori în ecuaţie dar este clar că luptele din zona Văii Uzului au avut un rol deosebit de important. Victoriilor ostaşilor români de la Valea Uzului din octombrie 1916 şi a trupelor româno-ruse din primăvara anului 1917 trebuie să li se acorde importanţa cuvenită locului pe care-l ocupă în istorie. Celebrarea ostaşilor români căzuţi eroic la Valea Uzului este o datorie morală şi un act de recunoştinţă faţă de cei care au luptat pentru ca statul român să reziste şi să se înfăptuiască, ulterior, România Mare. După cum se știe din majoritatea vectorilor media, oameni ce țin morțiș să aprindă scântei cu iz autonomist au încercat să monopolizeze cimitirul, făcându-l practic…unguresc, ceea ce este departe de adevăr.

Ca urmare, pe 6 iunie 2019, mii de români au venit la acest cimitir pentru a participa la sfințirea parcelei și monumentului românesc. Secuii veniți și ei acolo au încercat să împiedice acest lucru, formând un lanț viu. Și de atunci încoace, o întreagă poveste realmente idioată, pe marginea unor ostași morți acum peste un secol, fiecare pentru țara sa, și care nu sunt lăsați să se odihnească în pace, doar pentru a hrăni niște orgolii pur politicianiste! În ceea ce privește Cimitirul Eroilor din Valea Uzului, conform datelor publice ale Oficiului Național pentru Cultul Eroilor (pe care le puteți accesa la linkul https://once.mapn.ro/pages/view/175), a luat ființă, în perioada 1926-1927, urmare a unei ample activități de centralizare a osemintelor eroilor descoperite pe Valea Uzului, efectuate de Societatea „Cultul Eroilor“ de la acea vreme.Deși statisticile privind Cimitirul Eroilor de la Valea Uzului nu sunt fără echivoc, caracterul multinațional al cimitirului este mai mult decât evident, în cadrul acestuia fiind centralizați eroi de mai multe naționalități și nimeni nu-și poate aroga vreo „exclusivitate” generatoare doar de conflicte pe fundal etnic, ațâțate frecvent cu scopuri total neprietenești. Potrivit unei statistici din 18 ianuarie 1928, lângă mormintele celor 350 de morți de război din 1917, Societatea „Cultul Eroilor“ a centralizat osemintele a 847 morți de război, dintre care: 170 identificați nominal (unguri -108, germani – 43, români – 8, ruși – 4, sârbi – 3, italieni – 2 și austrieci-2), 435 neidentificați nominal (unguri – 336, germani – 78, ruși – 18 și români – 3) și 242 necunoscuți. După cum se poate observa, comparând datele din Anexa nr. 2 cu cele din Anexa nr. 3 din documentarul de spre cimitirul din Valea Uzului (publicat pe site-ul O.N.C.E. menționat anterior) nu au fost consemnate decât numele a 167 militari.

În total, în Cimitirul de onoare din satul Valea Uzului au fost centralizate osemintele a 1.197 morți de război (350 în anul 1917 și 847 în perioada 1926-1927). Potrivit unui „Buletin informativ”, întocmit de Legiunea de Jandarmi Ciuc, în anul 1934, în Cimitirul Eroilor de la Valea Uzului existau 1254 de cruci din lemn și patru din piatră, iar pe cruci existau înscrisurile următoare: „un erou român sau un erou german, un erou ungur” etc. În ce de-al doilea război mondial, conform „Fișei de evidență a cimitirului” din anul 1988, în necropola de război de la Valea Uzului au mai fost înhumați 108 militari germani, care au murit în luptele din zonă, ajungându-se la un total de 1.306 morți de război. Însă, după documentele întocmite de Crucea Roșie Română și datate la nivelul anilor ’70, în anul 1944, în Cimitirul Eroilor de la Valea Uzului au fost înhumați 40 de  militari germani, din care 27 identificați nominal și 13 neidentificați nominal. În ceea ce privește numărul militarilor români înhumați în acest cimitir, față de situația statistică din anul 1928 (când sunt menționați în evidență 11 eroi români, dintre care 8 identificați nominal și 3 neidentificați nominal), „Fișa de evidență a cimitirului” din anul 1988, (care nu menționează nicio sursă documentară), face trimitere la 148 de morți de război români (și nu 149 cum rezultă din însumarea morților de război din anexele nr. 7 și nr. 8 a documentarul și de pe site-ul O.N.C.E.), în contextul în care cei care au întocmit fișa din 1988 au însumat morții de război români identificați nominal de la Valea Uzului (19) – Anexa nr. 7, cu morții de război români identificați nominal la Poiana Uzului (130) – Anexa nr. 8, un alt loc de înhumare din primul război mondial, desființat în perioada interbelică, osemintele fiind centralizate în Cimitirul eroilor din orașul Comănești, jud. Bacău (Anexa nr. 9). În ceea ce privește starea actuală a Cimitirului eroilor de la Valea Uzului, urmare a diverselor „scântei” cu iz de etnicitate autonomistă pronunțată, primăria comunei Sânmartin, jud. Harghita, a realizat lucrări de renovare a cimitirului, fără respectarea planurilor inițiale ale necropolei din 1927, amplasând trei monumente comemorative ungare, panouri informative, plăci comemorative și aproximativ 600 de însemne de căpătâi (cruci creștine cu însemne naționale ungare) atât pe suprafețele de teren în care, potrivit schițelor identificate în documentele de arhivă, sunt înmormântați morți de război ungari, cât și pe cele pe care figurează morți de război de alte naționalități (români,  austrieci, germani, ruși, italieni și sârbi), astfel încât elementele de identificare ale celorlalte naționalități, altele decât cea ungară, nu se mai regăsesc în cimitir.

Lucrările de restaurare respective au fost făcute de autoritatea locală din Sânmartin fără respectarea cadrului juridic aplicabil, fără avizul ONCE și fără a ține cont de normele dreptului internațional umanitar. Lucrările au fost finanțate, așa cum reiese din adresa cu nr. 3b-17/113/02.05.2019 remisă de Grupul Parlamentar UDMR de la Camera Deputaților către Ministerul Apărării Naționale, din resurse proprii ale Primăriei Sânmartin, contribuții ale unor persoane fizice, dar și din donații ale Ministerului Apărării din Ungaria, fără înștiințarea și consultarea părții române, contrar reglementărilor dreptului internațional umanitar, și prevederilor acordului româno-ungar în domeniu. Începând cu anul 2018, Primăria orașului Dărmănești, jud. Bacău, a executat, în cadrul Proiectului „Reabilitarea Cimitirului Eroilor situat în Valea Uzului”, la limita cu jud. Harghita, aprobat de Comitetul interministerial, și co-finanțat de Ministerul Culturii și Identității Naționale cu suma de 65.000 lei, lucrări prin care au fost amplasate, în latura dreaptă a cimitirului, în care nu existau morminte de război în schițele originale ale necropolei, 50 de însemne de căpătâi (cruci creștine), un monument comemorativ din marmură, dedicat tuturor eroilor înhumați în necropolă, opt catarge având arborate drapelele celor șapte state care au militari înhumați în necropola de război (Austria, Germania, Italia, România, Federația Rusă, Serbia, Ungaria) și al UE, amenajând și o alee de acces la monumentul central. Lucrările menționate au fost realizate fără avizul de specialitate al ONCE, așa cum prevăd art.14 alin. (1), art.15 și art. 16 din Legea  nr. 379/2003.Că pe nimeni nu mai interesează legile în țara noastră, fie ele bune sau rele! La acea vreme, Ministerul Apărării Naționale reitera faptul că aspectele referitoare la stabilirea limitei administrativ-teritoriale între județele Bacău și Harghita nu produc efecte asupra caracterului multinațional al cimitirului de război ori asupra obligațiilor ce decurg din legislația națională specifică domeniului mormintelor de război și din tratatele internaționale la care România este parte. La acea vreme, Ministerul Apărării Naționale a demarat procesul de fundamentare a procedurilor legale pentru preluarea în administrare a acestei necropole de război, după consultarea tuturor părților implicate, în vederea protejării și întreținerii adecvate a mormintelor și operelor comemorative existente în cadrul acestui cimitir internațional.

Tot atunci, MApN zicea că „Această măsură se subscrie demersurilor active întreprinse de statul român în vederea respectării principiilor care guvernează domeniul cultului eroilor la nivel internațional și național – aplicarea convențiilor internaționale și a normelor dreptului internațional umanitar, precum și cinstirea memoriei eroilor, respectarea demnității umane, nediscriminarea, toleranța, pacea, reconcilierea și înțelegerea între popoare, sens în care trebuie să se manifeste deschidere către un dialog constructiv și conciliant, astfel încât scopul comun să fie comemorarea demnă și obiectivă a tuturor eroilor, indiferent de naționalitate.” Și de la cele zise atunci, a trecut mult timp, iar problemele generate de „scânteile” despre care ziceam au rămas (cum altfel la noi?) tot în coadă de pește…Anul acesta, prin aprilie, actualul ministru de la Apărare, Vasile Dîncu pe numele său, aflat el într-o vizită pe la Bacău, a „pasat” problema, în stilul său caracteristic, zicând că „Problema Cimitirului Internațional al Eroilor din Valea Uzului ține de autoritățile administrative și de Justiție” . Acest răspuns al respectivului domn a venit la o întrebare transmisă ministrului de către reprezentantul Filialei Bacău a Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”, care a vrut să afle părerea acestui ministru care, practic, direcționează activitatea Oficiului Național pentru Cultul Eroilor (ONCE) și dacă ministerul ar putea interveni în problema Cimitirului. Care mai este trebușoara cu onor justiția română în acest caz? Tribunalul Bacău a anulat, pe 10 februarie a.c., autorizația de construire emisă pentru parcela românească din cimitirului militar Valea Uzului și a dispus demolarea construcției. Hotărârea nu a fost definitivă. În octombrie anul trecut, însă, Curtea de Apel Bacău a anulat definitiv decizia din martie 2019 a Consiliului Local Dărmănești prin care acesta a transferat cimitirul militar Valea Uzului în domeniul public al orașului, deși pretenții asupra cimitirului invocă și comuna Sânmartin din Harghita. Tot neica Vasile Dîncu „de la Cluuuj” mai zicea atunci că „Am văzut (și mi-a plăcut) că autoritățile locale au reacționat corect și rapid la acest lucru. MApN, în acest moment, nu este parte procesuală, dar este parte morală implicată. Și în ONCE și în MApN este sprijinit acest proces. Sigur Justiția va acționa corect și sprijinim autoritățile locale cu tot ce este nevoie pentru rezolvarea acestei cauze, pentru că este o încercare de a se crea un handicap, un conflict public, de a învrăjbi etnic oamenii, ceea ce nu mi se pare corect. Iar eu sunt sigur că se va rezolva problema, în sensul că va dispărea conflictul așa cum trebuie conform unei justiții drepte și corecte. Știu că se poate întâmpla și altfel, dar în acest caz eu sunt mulțumit de ceea ce întreprind autoritățile”. Cum spuneam, rămâne în coadă de pește! Și nu am pic de încredere nici în „coana Justiție” mioritică și nici în capacitatea instituțională a guvernării românești colorată în diverse palete de nuanțe specifice verzei de a face ceva coerent și stabil nici în această problemă foarte simplu de rezolvat. Dacă se dorește asta, firește!

Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești”  și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet fix ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Constantin  Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României- Ediția a III-a, vol. I; Editura Științifică și Enciclopedică; București; 1989;

Buzatu, Gheorghe; Dobrinescu, Valeriu Florin; Dumitrescu, Horia, România și primul război mondial, Editura Empro, București, 1998

Cristescu, Sorin, Mărturii din Războiul de Întregire – așa cum au fost prezentate Regelui Ferdinand, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2018

***, Marele Cartier General al Armatei României. Documente 1916 – 1920, Editura Machiavelli, București, 1996

***, România în anii primului Război Mondial, Editura Militară, București, 1987

Ardeleanu, Eftimie; Oșca, Alexandru; Preda Dumitru, Istoria Statului Major General Român, Editura Militară, București, 1994

Petre Otu, Mareşalul Constantin Prezan. Vocaţia datoriei, Editura Militară, Bucureşti, 2008

Petre Otu, Regimentul 15 Războieni – File dintr-o istorie eroică; Ed. A92; Iași; 1996

Mocanu, Vasile I., Istoria Armatei Române. Repere cronologice, vol. II, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006

http://www.marelerazboi.ro/

https://www.ziarulderoman.ro/sublocotenent-de-rezerva-petru-popescu-erou-al-razboiului-pentru-intregirea-romaniei/

http://amnr.defense.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/Revista_Document/Revista_074_2016.pdf

https://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k121950f/f222.item.r=boian

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/de-ce-nu-se-inteleg-ungurii-cu-romanii-nici-in-mormintele-din-cimitirul-international-al-eroilor-din-valea-uzului

https://books.google.ro/books?id=kCmmQCJO4DgC&pg=PA47&dq=la+grande+guerre+roumanie&hl=ro&sa=X&ei=i1YAVJnCJoar7Aaj8IGAAQ&ved=0CCIQ6AEwAA#v=onepage&q=la%20grande%20guerre%20roumanie&f=false

https://www.desteptarea.ro/pozitia-mapn-fata-de-problema-cimitirului-valea-uzului/

https://once.mapn.ro/pages/view/175

https://history-prospectors.com/tag/valea-uzului/