Jurnal FM 
„Moara cu povești”. „Războiul de iarnă” fino-sovietic. Ecouri peste timp (partea I)… de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on aprilie 14, 2023
Motto: „Nu este suficient să se câştige un război; este mai important să se organizeze pacea.”- Aristotel
„Războiul de iarnă” fino-sovietic. Ecouri peste timp (partea I)…
Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești”, să ne întoarcem puțin în timp și să trecem în revistă câteva considerente referitoare la un război poate mai puțin cunoscut.Nu de altceva, dar mai zilele trecute pomeneam la „Lume, lume, soro lume” faptul că Dmitri Peskov, purtătorul de vorbe kremlineze, în contextul admiterii Finlandei în NATO, zicea că ei, rușii, n-au avut nimic de împărțit cu finlandezii! Normal, ciolovecii erau doar cu ochii după furat! Teritorii și popoare! Revenind la subiect, mă refer la războiul sovieto-finlandez denumit și „războiul de iarnă”, conflict în care o țară mică a ținut piept unui colos care se credea invincibil. Poate dacă privim istoria prin prisma acestui război, vom înțelege și dorința Finlandei și Suediei de a fi membre NATO ca o contrapondere a viselor neo-imperiale rusești. Finlandei i-a reușit săptămâna trecută acest demers, devenind cea de-a 31 țară NATO, dar Suedia mai are de „luptat” cu intransigența maghiaro-turcă…Povestea anilor de atunci ne zice că, în luna noiembrie a anului 1939, la scurt timp după ce Germania nazistă tocmai ce invadase Polonia, URSS-ul se pregătea să invadeze un vecin mai mic şi mai slab pregătit pentru război în comparație cu uriașele resurse ale sovieticilor. Bazându-se pe tratatul său de neagresiune semnat anterior cu naziștii, la 30 noiembrie 1939, URSS-ul invadează Finlanda, iar după o serie de bătălii cumplite, războiul se încheie, la un moment dat, cu semnarea Tratatului de la Moscova, document prin care dictatorul sovietic Stalin a obţinut cu mult mai puţin decât ceea ce nutrea la începutul invaziei.
„Războiul de iarnă” fino-sovietic. Ecouri peste timp (partea I)…
Drept consecinţă a inițerii invaziei, Uniunea Sovietică a fost exclusă din Liga Naţiunilor pe 14 decembrie. Iosif Vissarionovici Stalin, conducătorul statului sovietic, se aşteptase să cucerească întreaga Finlandă până la sfârşitul anului, dar rezistenţa finlandeză a zădărnicit toate planurile sovieticilor, deşi aceştia din urmă îşi depăşeau inamicii într-un raport covârșitor. Finlanda a rezistat, de fapt, până în luna martie 1940, atunci când ţara a fost obligată și de contextul internațional să semneze un tratat de pace prin care ceda agresorului sovietic circa 10% din teritoriul naţional şi cam 20% din capacităţile sale industriale. Evidențele au demonstrat că, în pofida faptului că ruşii/sovieticii deţineau avantajul net din punct de vedere al efectivelor și al dotării cu armament și tehnică, finlandezii au reuşit să opună o rezistenţă acerbă și bine conturată şi să forţeze ca invazia sovietică să se oprească la un „punct de stagnare”. Dacă analizăm atent cele petrecute atunci, scenariul este foarte asemănător cu ceea ce se întâmplă astăzi în „ograda vecină” din Ucraina, acolo unde pseudo-țarul Vladimir Putin se confruntă cu rezistenţa nebănuită (de el și ai lui) a ucrainienilor. Pe lângă raportul de forțe net favorabil sovieticilor, un alt factor covârșitor era dotarea sovietică cu armament și tehnică, în condițiile în care finlandezii aveau la dispoziție doar câteva zeci de tancuri şi avioane împotriva unei forţe sovietice copleștitoare care avea circa 5.000 de tancuri şi cam 4.000 de aeronave de diverse tipuri. Cu toate acestea și cu toți sorții împotriva lor, la sfârșitul „războiului de iarnă”, finlandezii au reuşit să producă „măreței” Armate Roşii de cinci ori mai multe pierderi comparativ cu cele provocate finlandezilor de către sovietici. Toți cei care au studiat ducerea acțiunilor militare din acest război au relevat faptul că, poate, cel mai mare obstacol de care sovieticii s-au lovit în timpul „războiului de iarnă” a fost rezistenţa terestră acerbă a Finlandei, legată de fiecare obstacol natural, meteo sau antropic de pe teritoriul finlandez, rezistență pe care nici avioanele şi nici tancurile sovietice n-au putut să o doboare așa cum și-au dorit.
„Războiul de iarnă” fino-sovietic. Ecouri peste timp (partea I)…
La momentul lansării invaziei, obiectivul principal al campaniei sovietice era cucerirea Finlandei şi instalarea unui guvern-marionetă la conducerea ţării. Seamănă și asta cu ceea ce se-ntâmplă azi în apropierea noastră…Dar finlandezii „au avut alte planuri” şi au luptat eroic, cu o îndârjire de nebănuit, fapt pentru care URSS-ul a reuşit să preia doar puțin peste o zecime din teritoriul Finlandei şi a obţinut (volens-nolens) o promisiune de neutralitate din partea Finlandei. Practic, acțiunile militare s-au desfăşurat pe un front de circa 1.500 km, de la Oceanul Arctic până la Golful Finic, în condiţii climatice extreme și a unui teren deosebit de „aspru”. Faptic, crezându-se la plimbare, ofensiva sovietică s-a lovit de o puternică și neașteptată rezistenţă, foarte bine organizată de armata finlandeză pe linia fortificată „Mannerheim” şi nu numai pe aceasta. Drept urmare, „măreața” Armată Roşie a suferit pierderi deosebit de mari, iar statutul internaţional al ţării a avut de suferit. Chiar mai rău, capacitatea de luptă a Armatei Roşii a fost pusă serios sub semnul întrebării, un fapt care a contribuit din plin la luarea deciziei lui Hitler de atacare ulterioară a Uniunii Sovietice. Forţele sovietice nu şi-au îndeplinit obiectivele iniţiale (cucerirea integrală a Finlandei), reuşind doar să ocupe teritorii în zona lacului Ladoga. Ca urmare, suveranitatea Finlandei a fost salvată iar ţara a câştigat un imens capital de simpatie internaţională.Tratatul de pace despre care am amintit a oprit preparativele franco-britanice de trimitere de ajutoare Finlandei prin nordul Scandinaviei şi a stânjenit, de asemenea, accesul Germaniei naziste la rezervele de minereu de fier suedez. Se adânceau circumstanțele atrocelui conflict mondial ce începuse deja! Invaziile germane ale Danemarcei şi Norvegiei din 9 aprilie 1940 (Operaţia Weserübung) au abătut atenţia mondială către luptele pentru controlul Norvegiei. Practic, „războiul de iarnă” a fost un dezastru militar pentru URSS. Stalin și-a lins rănile și a tras niște învăţăminte din acest eşec iar, după încheierea războiului cu Finlanda, conducerea politică moscovită a iniţiat un proces de reinstalare a ofiţerilor de carieră în funcţiile militare de conducere şi a trecut la modenizarea forţelor armate, hotărâri inevitabile care ar fi permis sovieticilor să reziste unui atac german.Cât despre Finlanda, de-a lungul istoriei sale, a făcut parte multă vreme din Regatul Suedez, după care a fost cucerită de Imperiul Rus în anul 1808, fiind atunci transformată într-un stat-tampon autonom care ar fi trebuit să apare capitala rusă de la Sankt Peterburg. După revoluţia care i-a adus pe bolşevici la putere în Rusia, Marele Ducat al Finlandei şi-a proclamat independenţa pe data de 6 decembrie 1917. Ulterior, între Germania şi Finlanda s-au născut legături puternice, atunci când Germania a susţinut mişcarea finlandeză de independenţă din timpul primului război mondial.
„Războiul de iarnă” fino-sovietic. Ecouri peste timp (partea I)…
Cert este faptul că, în războiul civil care a urmat, trupele finlandeze antrenate de germani şi trupele armatei germane au jucat un rol major. Doar înfrângerea Germaniei în primul război mondial a împiedicat proclamarea unei monarhii dependente de Germania în frunte cu regele Friedrich Karl von Hessen. După război, relaţiile germano-finlandeze au rămas destul de apropiate, deşi finlandezii nu erau prea mari admiratori ai nazismului. Istoria ne arată că relaţiile dintre URSS şi Finlanda au fost tensionate având drept cauză principală politica de rusificare din timpul Imperiului Rus dar şi urmările rebeliunii socialiste finlandeze eşuate (sprijinită de sovietici, firește), care au contribuit la neîncrederea reciprocă. Stalin s-a temut că Germania va ataca URSS-ul chiar din Finlanda, care era o bază de ofensivă foarte plauzibilă, în condiţiile în care graniţa sovieto-finlandeză era la doar 32 km depărtate de Leningrad. Anterior, în 1932, URSS-ul semnase un pact de neagresiune cu Finlanda, un pact prelungit, pentru încă un deceniu, în 1934. În aprilie 1938, URSS a demarat niște negocieri diplomatice cu Finlanda în încercarea de a îmbunătăţi apărarea mutuală împotriva Germaniei. Principala preocupare a sovieticilor era aceea că Germania avea să folosească Finlanda pe post de cap de pod pentru a ataca Leningradul şi de aceea au cerut guvernului finlandez să accepte cedarea către Moscova a unei zone care să asigure o apărare mai eficientă a Leningradului. Negocierile au stagnat pe fondul deteriorării situației politice din Europa. Ulterior, Germania nazistă şi URSS au semnat, pe 23 august 1939, odiosul „Pact de neagresiune sovieto-german” (cunoscut ca Pactul Ribbentrop-Molotov), care conţinea şi clauze secrete prin care ţările Europei de Est erau împărţite între cei doi „semnatari”. Printre altele, s-a căzut de acord ca Finlanda să devină parte a „sferei de influenţă sovietice”.
„Războiul de iarnă” fino-sovietic. Ecouri peste timp (partea I)…
Cum a fost prevăzut, invazia germană a Poloniei de la 1 septembrie 1939 a fost urmată de atacul sovietic din răsărit. În numai câteva săptămâni, Polonia dispăruse de pe harta politică a Europei şi a fost împărţită între Germania şi URSS. Văzând ce ușor se fură teritorii, în toamna anului 1939, după atacul din Polonia, URSS a cerut, ultimativ, Finlandei să fie de acord cu cedarea unei fâşii de teritoriu de 25 km lăţime și să concesioneze Peninsula Hanko URSS-ului pentru ca aceasta să construiască acolo o bază navală. În schimb, Uniunea Sovietică se oferea să cedeze o zonă în Karelia, de două ori mai mare, dar mai slab dezvoltată. Și care nu fusese, de fapt a Rusiei…Cum a debutat războiul? Simplu…Sovieticii au pretins că artileria finlandeză a bombardat deliberat teritoriul unui sat de frontieră, ucigând militari şi civili și au cerut imperativ ca finlandezii să-şi ceară scuze şi să-şi mute forţele armate la o distanță de 25 km depărtare de frontieră. Ca urmare, guvernul finlandez a refuzat să accepte cererile sovietice și, pe 26 noiembrie, sovieticii au înscenat un incident în timpul căruia artileria sovietică a bombardat o regiune din zona satului de frontieră Mainila, după care au dat vina pe finlandezi. Tactici vechi la cioloveci! Și noi…Adică și azi le mai folosesc! Guvernul Finlandei a negat orice responsabilitate pentru incident şi a refuzat să-și retragă forțele armate din zonă, iar acest refuz a fost folosit de URSS ca „trambulină” pentru nerespectarea tratatului de neagresiune. Așa se face că, la data de 30 noiembrie, 23 de divizii ale Armatei Roşii, cu un efectiv total de 450.000 de mii de militari, au trecut la ofensivă, atingând relativ repede „linia Mannerheim”.
„Războiul de iarnă” fino-sovietic. Ecouri peste timp (partea I)…
În zona de frontieră ocupată de sovietici, în orăşelul Terijoki (azi Zelenogorsk), a fost creat la data de 1 decembrie 1939, un regim marionetă, o aşa-numită „Republică Democrată Finlandeză”, avându-l în frunte pe Otto Ville Kuusinen. ruşii sperând că socialiştii din armata Finlandei să trădeze. Această republică a „trăit” doar până pe 12 martie 1940, fiind încorporată în RSS Karelo-Finică. Pentru început, Finlanda avea mobilizaţi deja circa 180.000 de militari, dar aceştia erau bine instruiți și s-au dovedit nişte adversari redutabili, care au folosit excelent tacticile de gherilă, deplasând rapid în punctele nevralgice schiori înarmaţi îmbrăcaţi în costume albe de camuflaj. De pe timpul acestui război a fost folosită pe larg acea bombă incendiară artizanală inventată în timpul războiului civil din Spania, care şi-a câştigat supranumele de „cocteil Molotov”. Condiţiile iernii 1939-1940 au fost aspre, iar temperaturile de minus 40° nu erau neobişnuite pentru acele zone, dar finlandezii au fost în stare să folosească condiţiile meteorologice în favoarea acțiunilor lor de apărare. De multe ori, finlandezii au ales să nu angajeze forțele sovietice într-un mod convenţional, ci să atace formațiunile logistice, cu bucătăriile de campanie și cele necesare aprovizionării, cruciale pentru supravieţuire ori pe militarii sovietici îngrămădiţi în jurul focurilor de campanie pentru a rezista gerului năpraznic. De menționat, spre marea surpriză a sovieticilor, că majoritatea socialiştilor finlandezi nu au sprijinit invazia sovietică, luptând, de fapt, cot la cot alături de conaţionalii lor împotriva a ce au considerat a fi inamicul comun: rușii. Atacanţii nu se aşteptau la o rezistenţă serioasă şi şi-au început invazia cu defilări ale fanfarelor militare care anticipau o victorie rapidă. Parcă am un „deja vu”!…Istoria consemnează că ostașii sovietici mărşăluiau către liniile finlandeze ţinându-se de mână, cântând cântece patriotice ruseşti. Epurările din armata sovietică își făcuseră efectul și armata era „praf”, de fapt.Tacticile folosite erau deseori depăşite, caracteristice primului război mondial, fiind aplicate strict „după regulament”, mai ales datorită fricii de represalii resimţită de fiecare comandant care ar fi avut iniţiative şi care ar fi eşuat în îndeplinirea obiectivelor ordonate. Foarte mulți militari sovietici au fost pierduţi doar datorită refuzului comandanţilor lor de a le permite retragerea. Adiacent, trebuie spus că armata sovietică era slab pregătită pentru un război pe timp de de iarnă, dus în zone împădurite, folosind vehicule care nu funcţionau bine la temperaturi scăzute. De exemplu, aceste vehicule de luptă ori de transport erau menţinute în funcţiune permanent, pentru a nu îngheţa combustibilul din rezervoar, dar așa au creat un coșmar logistic, existând permanent premiza de a rămâne fără combustibil. Pentru a exemplifica cum s-au petrecut lucrurile, una dintre cele mai amintite pierderi din istoria militară a fost aşa numitul „incident Raatteentie”, din timpul bătăliei de o lună de la Suomussalmi.
„Războiul de iarnă” fino-sovietic. Ecouri peste timp (partea I)…
Astfel, Divizia 44 Infanterie sovietică (circa 25.000 de militarii) a fost nimicită în totalitate după ce a mărşăluit pe un drum de pădure direct într-o ambuscadă a unei unităţi finlandeze de numai 300 de oameni, „Osasto Kontula”. Această mică unitate a oprit divizia sovietică din avansul acesteia, în timp ce Divizia a 9-a Finlandeză (circa 6.000 de militari) a tăiat retragerea ruşilor. Drept urmare, pierderile sovieticilor au fost de circa 23.000 de oameni, iar finlandezii au pierdut cca. 800 de militari. În plus, finlandezii au capturat un număr de 43 de tancuri, 71 de tunuri antiaeriene, 29 de tunuri antitanc, tractoare de artilerie, 260 de autocamioane, 1.170 de cai, o cantitate imensă de armament şi muniţie de infanterie, aparatură de transmisiuni precum şi material medical.Ca rezultat direct al aroganţei şi incompetenţei, sovieticii au pierdut şansa să câştige superioritatea numerică decisivă încă de la începutul războiului. Finlandezii au reușit să concentreze aprox.130.000 de militari şi cca. 500 de tunuri în Istmul Karelia, principalul areal în care s-au desfășurat acțiunile militare, iar sovieticii au început ofensiva cu doar 200.000 de militari şi 900 de tunuri, iar în adâncimea apropiată a frontului au fost concentrate şi cam 1.000 de tancuri, dar acestea au fost utilizate complet aiurea în acțiuni, iar unităţile de tancuri au înregistrat pierderi mari. Lipsurile mai mari în echipamente, tehnică și armamente din tabăra finlandeză nu au influenţat decisiv desfăşurarea războiului. Inițial, la debutul luptelor, doar acei militari finlandezi care parcurseseră instrucţia de bază aveau uniforme şi arme. Ceilalți s-au descurcat pe cont propriu, folosindu-şi propriile haine pe care ataşau însemne militare confecţionate în grabă în familie. Acest fel de „uniforme” a fost denumit „modelul Cajander”, după numele primului-ministru Aimo Cajander. În cele din urmă, trebuie spus că finlandezii au depăşit handicapul mult mai slabei lor aprovizionări prin utilizarea la maximum a echipamentelor, tehnicii, armelor şi muniţiilor capturate de la sovietici.
Un fapt demn de adus în amintire (apropo de capturi) este faptul că armata finlandeză nu schimbase calibrul armamentului de infanterie din dotare după cucerirea independenţei de sub ruși, astfel putând fi folosită muniţia rusească capturată. Conform concepției lui Stalin, cea mai mare parte a trupelor sovietice participante la „războiul de iarnă” a fost formată din militari originari din zonele sudice ale URSS. Motivul era simplu: conducătorul suprem sovietic considera că trupele sovietice din zonele de frontieră cu Finlanda nu erau de reală încredere, deoarece foarte mulți militari erau înrudiți cu inamicii din punct de vedere etnic şi aveau o istorie comună. Stalin nu prea s-a gândit că militarii săi din partea de sud a URSS-ului erau total neobişnuiţi cu iernile arctice şi condițiile meteo extreme nu aveau deprinderi de luptă şi supravieţuire în arealul arctic împădurit. Inamicii lor finlandezi nu au trebuit decât să se îmbrace cu hainele lor obişnuite de iarnă şi să se mişte într-un mediu familiar, în condițiile în care majoritatea erau ţărani şi locuitori ai pădurilor. Istoria consemnează faptul că vremea a fost extrem de aspră în perioada războiului, iarna 1939-1940 fiind una dintre cele mai grele trei ierni înregistrate în acea zonă. Specialiștii în lupte aeriene spun că operațiile aeriene din timpul conflictului fino-sovietic au fost primele în care a fost folosită „inovaţia” finlandeză a formaţiei de avioane de luptă de tip „patru degete” (adică patru avioane, în două formaţii, din care una zburând deasupra şi alta dedesubt, fiecare avion luptând independent de celelalte, dar sprijinindu-şi în acelaşi timp colegul de „aripă”), care nu numai că s-a dovedit superioară tacticii sovietice a formaţiei de trei avioane zburând în triunghi, dar a fost atât de eficientă, încât fost adoptată de toate forţele aeriene importante implicate în cel de-al doilea război mondial. Utilizarea acestui tip de formaţie în „patru degete” precum şi curajul și hotărârea piloţilor finlandezi de a ataca întotdeauna, indiferent de sorţii de reușită, a contribuit la eşecul formațiilor de bombardiere sovietice în acțiunile lor de a provoca pierderi de partea finlandeză. Trebuie spus că opinia publică mondială a sprijinit cauza finlandeză. În acea perioadă, „războiul de iarnă” era singurul conflict real în afara celui din Polonia şi de aceea era în atenţia opiniei publice mondiale. Numeroase organizaţii străine au trimis ajutoare materiale, aşa cum erau ajutoarele medicale. Emigranţii finlandezi din SUA şi Canada s-au reîntors în ţară şi mulţi voluntari din alte țări au sosit în Finlanda pentru a se înrola în armata finlandeză.
De exemplu, cifrele oficiale înregistrate atunci spun că au sosit voluntari din Danemarca (1.010), Norvegia (895), finlandezi expatriaţi din Ingria suedeză (346) şi 210 voluntari din alte ţări. Este posibil să fi fost mai mulți. Suedia, care se declarase naţiune nebeligerantă în loc de ţară neutră (aşa cum a fost în anii de război dintre Germania nazistă şi Aliaţi), a contribuit cu echipamente militare, bani, ajutoare umanitare şi circa 8.700 de voluntari în total. O contribuție substanțială din partea suedezilor pentru cauza finlandeză (poate cea mai importantă) a fost reprezentată de piloţii voluntari veniţi din Suedia, piloți care au intrat în luptă începând cu data de 7 ianuarie 1940, luptând pe 12 avioane de vânătoare, cinci bombardiere şi opt avioane de alte tipuri, în total cam o treime din Forţele Aeriene Suedeze de atunci. Pentru a nu da curs vreunor acuzați de co-beligeranță, piloţii şi mecanicii militari suedezi au fost trecuţi în rezervă din armata lor și erau „pe cont propriu”. De partea finlandezilor a mai activat şi „Forţa Voluntară de Muncă”, formată din circa 900 de muncitori şi ingineri. În ceea ce privește „Corpul Voluntar Suedez” terestru, cu un efectiv de 8.402 de militari în Finlanda, a intrat în luptă prin înlocuirea a cinci batalioane finlandeze la Märkäjärvi, la mijlocul lunii februarie 1940. Împreună cu cele trei batalioane finlandeze rămase pe poziţii, trupele suedeze au ținut piept la două divizii sovietice şi au fost gata de ofensivă în martie, dar nu au mai trecut la ofensivă pentru că s-a semnat pacea. Ca urmare a multiplelor „oiști în gard”, cam într-o lună de la declanșarea ofensivei sovietice, conducerea URSS a început să ia în considerare încetarea luptelor şi au transmis finlandezilor propuneri prin intermediul unor emisari de pace pe filieră suedeză, prima dată pe 29 ianuarie.
Cert este că, până la ultimul foc de armă, Finlanda a luptat practic pentru existenţa sa, fiind o luptă pe viaţă şi pe moarte. În februarie 1940, Aliaţii s-au oferit să acorde un ajutor care prevedea debarcarea a 100.000 de militari britanici şi 35.000 de militari francezi în portul norvegian Narvik şi sprijinirea Finlandei, după traversarea Suediei şi asigurarea securităţii rutelor de aprovizionare de-a lungul acestui drum. S-a căzut de acord să se pună planul în aplicare pe 20 martie, cu condiţia ca finlandezii să ceară ajutor, iar pe 2 martie, au fost cerute în mod oficial drepturi de tranzitare a trupelor şi echipamentelor militare din partea guvernelor Norvegiei şi Suediei. Se spera ca prin această să fie aduse în cele din urmă aceste două ţări nordice neutre de partea Aliaţilor, prin întărirea poziţiei lor în faţa Germaniei, deşi Hitler declarase încă din decembrie că prezenţă trupelor străine pe pământ suedez aveau să provoace invazia imediată a trupelor germane. Aceasta ar fi însemnat, practic, că naziştii ar fi ocupat partea sudică puternic populată a Suediei, în timp ce Franţa şi Anglia s-ar fi luptat pentru îndepărtatele ţinuturi nordice.Norvegia şi Suedia au refuzat să acorde dreptul de tranzit. Deşi Suedia nu s-a declarat neutră în „războiul de iarnă”, era ţară neutră în războiul care implica Franţa, Marea Britanie şi Germania, iar dând vreun drept de tranzit trupelor franco-britanice, guvernul suedez a considerat că ar fi încălcat legile internaţionale ale neutralităţii. În timp ce germanii şi suedezii făceau presiuni asupra finlandezilor să accepte pacea în orice condiţii, francezii şi britanicii aveau obiective total opuse. Pe la sfârşitul lunii februarie, comandantul suprem finlandez, mareşalul Mannerheim, era pesimist în legătură cu situaţia militară și, de aceea, pe 29 februarie, guvernul a decis să înceapă negocierile pentru încheierea păcii. În aceeaşi zi, sovieticii au declanşat un atac împotriva oraşului Viipuri.
„Războiul de iarnă” fino-sovietic. Ecouri peste timp (partea I)…
Când Franţa şi Marea Britanie şi-au dat seama că finlandezii iau în serios opţiunea tratativelor de pace, şi-au reînnoit oferta de ajutor: 50.000 de militari aveau să fie trimişi dacă Finlanda cerea ajutorul până la 12 martie. Doar 6.000 aveau să fie destinaţi expres pentru Finlanda. Restul trebuiau să asigure siguranţa porturilor, drumurilor şi zăcămintelor de fier de pe calea de acces în perspectiva extinderii luptelor din cel de-al doilea război mondial. În ciuda efectivelor reduse care ar fi ajuns în Finlanda, informaţii despre aceste planuri au ajuns în URSS şi au contribuit decisiv la hotărârea sovieticilor de a semna un armistiţiu care să pună capăt războiului. S-a spus că, fără ameninţarea intervenţiei aliate, nimic nu ar fi oprit până în cele din urmă URSS-ul să cucerească întreaga Finlandă prin trimiterea de noi trupe în zonă din rezervele care păreau nesfârşite. Nu contau câți sovietici mureau pe front că „avea balta pește”! Vechea „tactică” rusească de a nu avea grijă de propriile efective!
„Războiul de iarnă” fino-sovietic. Ecouri peste timp (partea I)…
Către sfârşitul iernii a devenit destul de clar că trupele sovietice prezente pe frontul finlandez erau epuizate. Pierderile lor erau foarte mari, iar situaţia sovieticilor era o sursă de „stinghereală” pe planul statutului internaţional de „mare putere” pe care și-l aroga URSS.
(va urma).
Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești” și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Engle, Eloise; Paananen, Lauri (1992).The Winter War: The Soviet Attack on Finland 1939-1940. Stackpole Books..
Trotter, William R (1991).A Frozen Hell: The Russo-Finnish Winter War of 1939-1940 (also published as The Winter War).Aurum..
Van Dyke, Carl (1997). The Soviet Invasion of Finland, 1939-40.Frank Cass Publishers
Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1980, voi. I
Revista de istorie militară nr 3 din 1999, Maria Georgescu
http://istoria.md/articol/228/R%C4%83zboiul_sovieto_finlandez__R%C4%83zboiul_de_iarn%C4%83_
https://ro.historylapse.org/razboiul-de-iarna-impotriva-finlandei
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-i-au-spus-finlandezii-nu-lui-stalin
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/03/12/razboiul-de-iarna-sovieto-finlandez-1939-1940/
http://referate-istorie-universala.blogspot.com/2015/03/razboiul-de-iarna-sovieto-finlandez.html
https://www.dcnews.ro/razboiul-de-iarna-finlanda-i-curajul-de-a-se-opune-armatei-lui-stalin_579209.html
