Jurnal FM 
„Moara cu povești”. „Războiul de iarnă” fino-sovietic. Ecouri peste timp (partea a doua)… de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on aprilie 21, 2023
Motto: „Nu este suficient să se câştige un război; este mai important să se organizeze pacea.”- Aristotel
Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești”, să continuăm povestea de săptămâna trecută și să ne întoarcem în timp pentru cele câteva considerente referitoare la un război mai puțin cunoscut. Este vorba, firește, despre războiul sovieto-finlandez denumit și „războiul de iarnă”, conflict în care o țară mică a ținut piept unui colos care se credea invincibil. Dacă doriți să revedeți cele scrise săptămâna trecută, în partea întâi, aveți linkul către articol aici https://jurnalfm.ro/moara-cu-povesti-razboiul-de-iarna-fino-sovietic-ecouri-peste-timp-partea-i-de-nicolae-uszkai-brasov/. Poate dacă privim istoria prin prisma acestui război, vom înțelege și dorința Finlandei și Suediei de a fi membre NATO ca o contrapondere a viselor neo-imperiale rusești. Finlandei i-a reușit recent acest demers, devenind cea de-a 31 țară NATO, dar Suedia mai are de „luptat” cu „intransigența” maghiaro-turcă…Acum, vă propun să continuăm cu „măcinatul” în partea a doua a materialului pe care vi l-am propus. Odată cu venirea primăverii anului 1940, trupele sovietice riscau să se împotmolească în mlaştinile pădurilor. Un proiect inițial de pace au fost prezenta finlandezilor pe 12 februarie. Nu doar germanii, dar chiar şi suedezii erau nerăbdători să vadă războiul încheindu-se, datorită temerilor de prăbuşire a frontului finlandez. Cum guvernul finlandez, decis să lupte până la capăt, ezita să accepte condiţiile grele sovietice, regele Suediei, Gustaf al V-lea, a făcut o declaraţie publică, prin care refuza cererea finlandeză pentru ajutor al trupelor regulate suedeze.
Politica și-a spus cuvântul, iar până la sfârşitul lunii februarie, finlandezii îşi epuizaseră stocurile de muniţie, chiar și pe cele din capturi. Concomitent, trupele sovietice, au reuşit să străpungă aliniamentul până atunci impenetrabil al „liniei Mannerheim”. Așa se face că, pe 29 februarie, guvernul finlandez a fost forțat de situație să înceapă negocierile. În stilul rusesco-sovietic clasic, până pe 5 martie, Armata Roşie depăşise cu 10–15 kilometri linia Mannerheim şi intrase în suburbiile oraşului Viipuri. Guvernul finlandez a propus un armistiţiu în aceeaşi zi, dar guvernul sovietic a preferat să menţină presiunea şi a declinat imediat propunerea, iar luptele au continuat până în ziua când a fost semnat, practic, tratatul de pace. Istoria ne spune că sovieticii s-au simţit presaţi să caute o încheiere rapidă a războiului înainte ca Aliaţii să intervină şi să declare război împotriva URSS-ului. În timpul celor patru luni de război, sovieticii au suferit pierderi deosebit de mari. Este notorie remarca unui general sovietic care a remarcat cu amărăciune că Armata Roşie „a cucerit suficient teritoriu pentru a ne îngropa morţii”. Pierderile estimate variază mult, de la cifra de 48.000 de morţi și dispăruţi, oferită public de autoritățile sovietice, până la 270.000, conform afirmaţiilor lui Nikita Hruşciov mulți ani mai târziu. Cert este că veteranii finlandezi ai „războiului de iarnă” se lăudau că, pentru fiecare finlandez căzut în luptă, sovieticii au pierdut zece soldaţi. Pierderile finlandezilor au fost de 22.830 de soldaţi morţi. Cât despre pierderile în armament și tehnică, sovieticii au pierdut masiv, cum ar fi şi cele 2.000 de tancuri distruse sau capturate. La semnarea tratatului de pace de la Moscova din 12 martie 1940, Finlanda a fost obligată să cedeze o parte din Karelia şi al doilea oraş ca mărime al ţării, Viipuri, o bună parte a teritoriului cel mai bine industrializat al ţării, ca şi zone pe care încă le mai controla armata finlandeză, în total aproximativ 10% din teritoriul Finlandei de dinainte de război.
Războiul a avut drept consecință faptul că 422.000 de karelieni, 12% din populaţia Finlandei, şi-au pierdut căminele, iar forțele armate şi civilii din zona respectivă au fost evacuaţi în grabă în conformitate cu termenii acordului, şi doar câţiva civili au ales să devină cetăţeni sovietici. Sovieticii au returnat oraşul Petsamo cucerit în timpul războiului, dar Finlanda a fost nevoită să cedeze o parte a raionului Salla, Peninsula Kalastajansaarento din Marea Barents şi patru insule din Golful Finic. Conform aceluiași tratat, peninsula Hanko a fost „concesionată” pentru trei decenii către URSS pentru construirea unei baze militare. Privit în ansamblu, condiţiile tratatului de pace au fost dure pentru finlandezi. Am să preiau și vă voi prezenta o serie de considerente de „lecții învățate” ca urmare a campaniei sovietice împotriva finlandezilor, „lecții” pe care le-am găsit, în „Revista de Istorie Militară” nr. 3 din anul 1999 în redactarea doamnei Maria Georgescu cu referire la „învățămintele” identificate de generalul Radu R. Rosetti ca urmare imediată a respectivei campanii. Consider că merită să trecem în revistă împreună câteva din aceste considerente deosebit de interesante. Astfel, în acest articol al doamnei Georgescu erau subliniate principalele „lecții” identificate de general, lecții care ar putea, dacă s-ar dori, să stea la baza unei strategii naționale românești simple și eficiente referitoare la apărarea națională, chiar dacă facem parte din cea mai puternică alianță contemporană. Ideea este că până vin forțele din NATO să te apere, trebuie să avem aici, acasă, cine să moară pentru țară! În ritmul în care clasa politică românească pune la zid militarii români și-i face „pensionari nesimțiți” care „sug sângele poporului”, meseria armelor devine, pe zi ce trece, total neatractivă pentru tineri. Ca să nu mai vorbim că salarizarea lasă mult de dorit și nu are nicio legătură cu prostiile debitate prin diverși vectori media care „n-au nicio treabă cu trăgaciul”! Bașca lipsa acută de rezerviști luptători! Trebușoara cu rezerviștii voluntari pe care o avem azi „în schemă” este o glumă amară în caz de conflict. Ca să nu mai aduc aminte de lipsa acută de patriotism care se manifestă în societatea noastră. Nici nu-mi vine să-mi imaginez ce s-ar întâmpla în cazul unui conflict deschis și câte coloane de refugiați de pe la noi ar pleca urgent către granițele de sud ori sud-vest! Că tot judecau și mai judecă mulți „ca brazii” de pe la noi pe „ăștia” din Ucraina!
Ecouri peste timp (partea a doua)…
Cine a fost generalul Rosetti? Radu R. Rosetti (n. 20 martie1877, Căiuți, Bacău- d. 2 iunie1949, Închisoarea Văcărești) a fost un istoric și general român, membru titular al Academiei Române. Radu R. Rosetti a avut o merituoasă activitate ca Șef al Biroului Operații din cadrul Marelui Cartier General, ca ofițer de stat major și comandant al Regimentului 47/72 Infanterie; a fost rănit în lupta de la Răzoare din 6 august 1917. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Regimentul 47/72 Infanterie în lupta de la Răzoare, din timpul bătăliei de Mărășești, din 1917. După primul război mondial, a fost atașat militar la Londra, apoi comandant de brigadă și, ulterior, director al Cursurilor de pregătire pentru ofițerii superiori. În 1924, a fost înaintat la gradul de general. Reputat practician și teoretician, autor al unor importante studii de istorie și teorie militară, președinte al Consiliului de Conducere al Muzeului Militar Național (1924–1931), muzeu pentru înființarea căruia militase încă din 1914, Radu R. Rosetti a inițiat săpături arheologice la „vechile cetăți“ Soroca (1928), Cetatea Albă, Turnu Severin și Țețina (1929). În 1927, Radu R. Rosetti a fost ales membru corespondent, iar în 1934, membru titular al Academiei Române. Considerat drept cel mai important cercetător al istoriei militare a poporului român, generalul academician Radu R. Rosetti a acceptat, în 1941, funcția de Ministru al Educației Naționale, Cultelor și Artelor în guvernul Ion Antonescu, funcție pe care a ocupat-o în perioada 27 ianuarie 1941 – 11 noiembrie 1941. În 1949, generalul a fost arestat din ordinul unui „Tribunal al poporului”, care l-a condamnat la doi ani de închisoare. Curând după aceea, a murit în închisoarea Văcărești, la vârsta de 72 de ani, la 2 iunie 1949. În 1998, Curtea Supremă de Justiție a consemnat retragerea recursului cu privire la decizia de condamnare a lui Radu R. Rosetti din 19 ianuarie 1949. Revin acum la considerentele despre care vorbeam anterior, prin a cita o „bucată” mare din articolul doamnei Georgescu:
„Apreciind poziţia adoptată şi întreaga acţiune militară a Finlandei, generalul Radu R. Rosetti considera, la trei zile după încheierea conflictului armat fino-sovietic, că el reprezenta confirmarea unui vechi principiu şi anume: „un popor mic, hotărât să-şi apere fiinţa, poate rezista destul de multă vreme pe uscat unui popor covârşitor ca număr, dacă e gata să lupte cu dârzenie, dacă ştie să folosească bine terenul şi dacă foloseşte chipuri potrivite de luptă”. Generalul Radu R. Rosetti a împărtăşit şi susţinut opţiunea Finlandei de a risca pentru o cauză supremă, evaluând situaţia atât din poziţia specialistului în domeniul istoriei şi teoriei militare, cât şi a ostaşului trecut prin focul luptei pentru reîntregirea ţării sale. Similitudinile existente între România şi Finlanda, în contextul implicaţiilor politico-strategice ale declanşării războiului mondial, l-au determinat pe reputatul specialist în domeniul cercetării fenomenului militar să acorde o atenţie specială analizei acestui conflict armat, punând în evidenţă învăţămintele ce se puteau desprinde. Prezentarea şi analiza războiului fino-sovietic le-a făcut într-un ciclu de conferinţe privind desfăşurările politico-militare din Europa, în perioada septembrie 1939- ianuarie 1941, în cadrul unor şedinţe secrete ale Academiei Române. În acest fel, autorul oferea unui important segment al societăţii româneşti o informare pertinentă, de înaltă ţinută ştiinţifică, asupra dezlănţuirii şi mersului operaţiilor militare pe continent şi, într-o oarecare măsură, a impactului lor asupra României. Scopul principal al generalului academician a fost de a preveni evenimente asemănătoare şi de a furniza învăţăminte pentru România, oferindu-i un model de comportament în condiţiile unui atac armat. (…). Radu R. Rosetti avertiza, in comunicarea sa din 10 noiembrie 1939, că în „grija Rusiei de a se apăra ipotetic, nu este exclus ca o dată asigurată spre nord-vest, ea să ne atace spre a relua Basarabia, fie spre a ocupa o parte sau întreagă ţară, împiedicând astfel debarcarea şi adunarea, eventual pe teritoriul nostru, a unor forţe duşmane Rusiei”. Singura variantă a României în caz de agresiune armată era recurgerea la un război de apărare, în care ar fi fost antrenată întreaga naţiune: „Dacă ar veni timpul să făptuim şi noi războiul, atunci toată lumea de toate vârstele şi de ambele sexe ar fi chemată să ieie parte la război într-un chip sau altul şi mai ales din punctul de vedere al păstrării moralului; acesta nu se poate întemeia decât pe cunoaşterea faptelor şi a primejdiilor”. (…) Radu R. Rosetti a scos la iveală „învăţămintele de care avem atâta nevoie cu toţii spre a fi în stare să facem faţă vreunui atac”.
Ecouri peste timp (partea a doua)…
„Primul învăţământ este şi unul foarte vechi” – afirma generalul – anume că o armată trebuie pregătită şi înzestrată din vreme. În cazul finlandezilor, ei au demonstrat o serioasă instruire a comandamentelor şi trupei la cerinţele noului tip de război, binomul tanc-avion; coroborarea pregătirii de luptă cu o serioasă înzestrare cu armament şi tehnică de luptă” şi, mai presus de toate, pregătirea psihologică, „căci numai această pregătire sufletească a îngăduit finlandezilor, a căror ţară este azi o masă de ruine, să reziste trei luni şi le va îngădui să urmeze această rezistenţă pas cu pas, nelăsând în mâinile cotropitorilor decât prăpăd şi cenuşă. Nu multe sunt neamurile care ar putea rezista atât de multă vreme bombardării aeriene intense la care sunt supuse toate oraşele şi aproape toate satele finlandeze.”(…) Al doilea mare învăţământ era – şi rămâne încă valabil – că armata trebuie mobilizată înainte de începerea ostilităţilor. Surprinderea ce au încercat-o sovieticii în Finlanda nu a reuşit pentru că armata finlandeză era şi mobilizată şi concentrată, ceea ce nu fusese cazul în Polonia, unde atacul fulgerător al germanilor a găsit pe polonezi nemobilizaţi şi neconcentraţi. 3) Fortificarea – aşa se puteau opri atacurile unităţilor blindate şi cuirasate. 4) Avioanele şi tancurile puteau oferi un randament maxim doar dacă erau mânuite de un personal pregătit atât din punct de vedere tehnic, cât şi moral. Tancurile se puteau opri şi deveni ineficiente contra fortificaţiilor şi chiar contra infanteriei, dacă aceasta ştia să-şi organizeze terenul şi nu se lăsa intimidată de apariţia lor, folosind grenadele de mână şi minele.
Ecouri peste timp (partea a doua)…
5) Marele folos al camuflării (finlandezii s-au dovedit experţi în acest domeniu al mascării); acoperirea trupelor aflate în apărare cu pânze albe le-a făcut aproape invizibile şi le-a îngăduit apropierea de flancurile şi spatele adversarilor. 6) Metode tactice potrivite terenului, anotimpului şi firii finlandezilor. Apărarea s-a condus după următoarele norme: manevre de retragere, de atragere în cursă a inamicului, de învăluire şi încercuire a lui; prinderea unităţilor înaintate ruseşti în defileuri, contraatacuri pe flancuri şi în spate, urmăriri şi raiduri asupra comunicaţiilor ruseşti. 7) Finlandezii nu au fost înfrânţi pe uscat și în aer însă, cu toate că nu au fost scoşi din luptă, de la început, cum a fost cazul cu polonezii, superioritatea numerică zdrobitoare a sovieticilor a îngăduit acestora, „operând cu aceeaşi desăvârşită lipsă de omenie ca nemţii în Polonia, să distrugă aproape tot ce a avut Finlanda ca clădiri şi să producă populaţiei civile atât pierderi de vieţi, cât şi să micşoreze voinţa ei de rezistenţă. O ţară mică va rezista cu greu unei ţări având o covârşitoare superioritate aeriană”.
Ecouri peste timp (partea a doua)…
Ea nu poate coopera cu sorţi de izbândă într-un război între mari puteri, dacă nu i se asigură de la început prezenţa pe teritoriu său a unui număr însemnat de escadre aeriene aliate, care să compenseze, astfel, inferioritatea numerică sub acest aspect. 8) Tipul de război la care au recurs finlandezii, război popular de apărare. Ei au pornit de la concepţia unui război total (nu totalitar), în care teritoriul naţional trebuia apărat „în întregimea alcătuirii lui, cu toate mijloacele cu putinţă sau trebuia să piară”. Pentru transpunerea în fapt a acestei concepţii doctrinare, finlandezii au pus în acţiune nu numai toate forţele militare (atât armata cu maximum de elemente disponibile, cât şi industria; femeile au înlocuit bărbaţii chiar şi în serviciile armatei), dar au folosit şi toate procedeele care puteau aduce prejudicii şi piedici de orice tip agresorului. În acest scop, peste tot unde au trebuit să cedeze duşmanului, chiar vremelnic, o parte din teritoriu, au evacuat populaţia şi satele şi au pustiit radical acea parte din teritoriu.
Ecouri peste timp (partea a doua)…
Aceste distrugeri au făcut ca sovieticii să nu găsească nici adăpost, nici hrană, dar să găsească în schimb şoselele minate, podurile aruncate în aer. La distrugerile astfel făcute, finlandezii au luat ca măsură complementară lăsarea sau trimiterea, în spatele şi pe flancurile duşmanului, de luptători liberi – aşa-zişi franctirori- care au hărţuit necontenit pe duşman într-un război de guerilă: i-au omorât santinelele, i-au atacat convoaiele, i-au distrus comunicaţiile pe care reuşiseră să le stabilească, creând astfel o stare permanentă de îngrijorare şi panică. (…) „Acest chip de a face războiul, cel mai potrivit unui popor mic, nu este sau mai bine zis nu a fost necunoscut nouă în trecut. El este chipul de a lupta al strămoşilor noştri, chip care ne-a îngăduit să ne păstrăm fiinţa. Combinat cu retrageri voite spre a lungi liniile de comunicaţii ale adversarului – manevra de la apus de Suomosalmi – el duce la izbânzi hotărâtoare ca acelea de la Salla şi Suomosalmi la finlandezi, ca acelea de la Rovine, Crasna, Vaslui etc de la noi. Este chipul cel mai desăvârşit al unui război defensiv al unei naţiuni conştiente de datoriile sale către strămoşi şi către urmaşi”. Departe de a fi înlăturat primejdia unui nou atac rusesc, tratatul de la Moscova şi interpretările ce i s-au dat de către sovietici conduceau la posibilitatea unui nou război, prin care ar fi fost ameninţate nu numai Finlanda, dar şi Norvegia şi Suedia, state pe care generalul Radu R. Rosetti le vedea constituite într-un bloc militar capabil să îngreuneze înaintarea sovieticilor spre nord. în scenariul pe care îl preconiza, în comunicarea sa din 19 martie 1940, avea în vedere „dârzenia cu care au luptat şi cu care vor lupta desigur într-un nou război finlandezii”.
Ecouri peste timp (partea a doua)…
El considera că statele nordice, unite printr-un tratat defensiv, ar putea opune înaintării ruseşti spre Marea Nordului o rezistenţă dacă nu victorioasă, dar în orice caz de lungă durată, mai ales dacă şi-ar întări forţele aeriene. Temerile avansate de generalul Radu R. Rosetti în septembrie 1939 privind pericolul sovietic, din păcate, s-au împlinit. Sub presiunea notelor ultimative transmise de guvernul sovietic, la 28 iunie 1940, guvernul român s-a văzut silit, ţinând seama de totala izolare a ţării, să cedeze Uniunii Sovietice teritoriile dintre Prut şi Nistru şi cel din nordul Bucovinei „pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei”. Începea în mod tragic dezmembrarea teritorială a României; au urmat partea de nord-vest a Transilvaniei, prin dictatul de la Viena din 30 august 1940, şi sudul Dobrogei, prin tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940. În faţa acestor rapturi teritoriale, România n-a ripostat şi a cedat în final fără luptă. Forţele politice conducătoare nu şi-au asumat riscul de a implica România într-un conflict militar de proporţii, în care, fără a mai beneficia de garanţia unor alianţe, avea de înfruntat un inamic sau o coaliţie de forţe inamice covârşitoare, situaţie în care putea fi desfiinţată ca stat. A fost bine sau nu? Oare n-ar trebui apărată orice bucată din pământul românesc, oricând şi în orice situaţie?” „Războiul de iarnă” despre care aminteam în cele două episoade de la „moara cu povești” a deschis, ulterior, calea către ceea ce finlandezii au denumit „Războiul de continuare”. „Războiul de continuare” a fost, practic, un conflict armat între Finlanda și URSS, parte a celui de-al doilea război mondial. „Războiul de continuare” a debutat cu acțiunile agresive purtate de pe teritoriul finlandez împotriva sovieticilor la 21 și 22 iunie și bombardamentele rusești de la 25 iunie 1941 și s-a încheiat cu încetarea focului de către partea finlandeză la 4 septembrie și de partea sovietică la 5 septembrie 1944. Sprijinul material și cooperarea militară cu Germania nazistă au fost de maximă importanță pentru finlandezi în lupta lor cu sovieticii. Războiul a sfârșit în mod oficial odată cu semnarea Tratatului de pace de la Paris din 1947. Trebuie să menționez faptul că finlandezii au folosit acest nume pentru conflictul cu sovieticii pentru a face clară legătura acestuia cu „Războiul de Iarnă” desfășurat, după cum spuneam, între 30 noiembrie 1939-12 martie1940.
Ecouri peste timp (partea a doua)…
Din punctul de vedere sovietic, acest război nu este decât cel mult un alt front al „Marelui Război pentru Apărarea Patriei” împotriva Germaniei naziste și a aliaților ei. Acest război a fost tot timpul considerat de finlandezi ca un conflict separat de cel de-al doilea război mondial, poziție considerată inacceptabilă de conducerea politică a Germaniei, principalul sprijinitor al Finlandei. Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești” și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Engle, Eloise; Paananen, Lauri (1992).The Winter War: The Soviet Attack on Finland 1939-1940. Stackpole Books..
Trotter, William R (1991).A Frozen Hell: The Russo-Finnish Winter War of 1939-1940 (also published as The Winter War).Aurum..
Van Dyke, Carl (1997). The Soviet Invasion of Finland, 1939-40.Frank Cass Publishers
Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1980, voi. I
Revista de istorie militară nr 3 din 1999, Maria Georgescu
http://istoria.md/articol/228/R%C4%83zboiul_sovieto_finlandez__R%C4%83zboiul_de_iarn%C4%83_
https://ro.historylapse.org/razboiul-de-iarna-impotriva-finlandei
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-i-au-spus-finlandezii-nu-lui-stalin
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/03/12/razboiul-de-iarna-sovieto-finlandez-1939-1940/
http://referate-istorie-universala.blogspot.com/2015/03/razboiul-de-iarna-sovieto-finlandez.html
https://www.dcnews.ro/razboiul-de-iarna-finlanda-i-curajul-de-a-se-opune-armatei-lui-stalin_579209.html
