Jurnal FM 
„Moara cu povești”. Povești despre bere…(Partea a doua)
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on iulie 28, 2023
Motto: „Târziu de tot în noapte, trei vechi prieteni stau de vorbă într-o berărie -despre ce?… Ei! despre ce pot sta de vorbă trei români aşa de târziu?… despre politică, fără-ndoială…”- din „Cam târziu”… de Ion Luca Caragiale
Stimați cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești”, să continuăm cu câteva povești despre „facerea berii” pe la noi, de acolo de unde am rămas săptămâna trecută. Documentele vremii ne spun că extinderea berăriilor a continuat pe teritoriul actual al României în secolul al XIX-lea, iar una dintre primele berării moderne din acest început de secol a fost cea de la Gura Humorului, berărie înființată în anul 1802, unde „meşter berar” este cel numit Xaver Niemayer, conform documentelor de arhivă ce atestă aceasta. Deși nu există alte detalii despre această manufactură de bere, cel mai probabil este faptul că aceasta ar fi existat de fapt în Mănăstirea Humorului, și nu în orașul propriu-zis, care la momentul respectiv fusese înființat de mai puțin de trei decenii. Oamenii locului spun asta turiștilor și nu văd de ce nu i-am crede! Continuând istoria lor de multe veacuri ca „făuritori de bere”, berarii de origine germană au avut cel mai mare „avânt” în deschiderea manufacturilor de bere, după cum vedem, de exemplu, câțiva ani mai târziu, în anul 1809, atunci când un anume neamț Johann Timpel von Gotha inaugurează o astfel de întreprindere undeva la marginea Bucureştilor. Din păcate, istoria ne spune că această manufactură a fost distrusă de către pandurii lui Tudor Vladimirescu ori de către eteriști în 1821, din motive ce nu au fost elucidate prin arhive, iar una nouă a apărut în locul acesteia pe la anul 1825. Prin anul 1810, a fost înființată și berăria numită ulterior „Solca”, amplasată în pivniţele şi anexele gospodăreşti ale unei foste mănăstiri. Sursele de la finele acestor rânduri spun că aici, „autoritățile bisericești făceau vizite canonice în fiecare an, iar câteva decenii mai târziu, în 1878, găsim inclusiv o mențiune legată de o clădire de gheaţă pentru pivniţele berăriei”. În anul1896, berăria aceasta a purtat numele de „Bierbrauerei des griechisch-ortodoxen Religionsfondes”. De brand-ul propriu-zis „Solca” nu putem vorbi decât mult mai târziu, pe la anul 1936. De altfel, o bere foarte faină, a cărei calitate s-a păstrat până târziu, aproape de zilele noastre! Istoria mai consemnează faptul că apar alte noi berării și în Iași la începutul acestui secol al XIX-lea, mai exact în 1812, atunci când „Arhitectonul Leopold Apeltauer cumpără cu 15.000 lei o berărie de la Smaranda polcovniceasa, văduva lui Manolache Balş, la ieşirea din Iaşi, pe un loc al mănăstirii Trei Ierarhi”. În anul1825, Stefan August, „dascăl neamţu”, primeşte şi el încuviinţare de la principele Ioniţă Sturdza să facă berărie în Păcurari, cu păstrarea condiţiilor de 100 de lei şi bere pentru bolnavi. În anul 1845, Johann Zweck (zis și Ion Ţvec) înființează „Fabrica de Bere de Bavaria”, care va deveni, mult mai târziu, cunoscuta „Fabrica de Bere Zimbru”. Conform surselor bibliografice de la final, „în 1845 au existat la Iași cinci producători de bere, numărul lor scăzând la trei în 1875, urmând ca, între 1890 şi 1921, singura fabrică de bere care înca mai funcționa în oras să fie cea a lui Johann Zweck”. Întorcându-ne prin Muntenia, conform acelorași surse: „în Catastihul Patentărilor din 1832 că cârciumarii din oraș formează breasla cea mai numeroasă: peste 400. Din păcate, nu avem o cifră exactă care să ne spună câți dintre ei erau berari, deoarece sunt toți trecuți la comun, cu rachierii şi cofetarii. În 1860, numărul cârciumarilor se ridicase de la 443 la 1,403. Cu toate acestea, trebuie menționat că berarii nu aveau înca o beaslă a lor, separată de negustori și producători. Dacă tot vizităm Bucureștii primei jumătăți a secolului XIX, putem observa cum percepțiile încep să se schimbe legat de localurile care vindeau băuturile alcoolice. Încet încet, termenul de „cârciumă” parcă nu mai sună bine, și e relegat în zonele de mahala. În locul lui, întalnim termenul oficial de „debit de băuturi spirtoase”. În cartierele centrale apar „consumuri” și bodegi, unde, pe lângă băutură, se servesc „aperitive” menite să stârnească pofta de mâncare. Aceste localuri vor crește în anii ce vor urma, și vor deveni un loc de adunare atât pentru „protipendadă” cât și pentru studenți și artiști.”
Revenind prin Ardeal, conform unei statistici a geografului maghiar Elek Fényes, aici existau în acest secol al XIX-lea, un număr de 81 de manufacturi de bere, dintre care 38 se aflau în zona granițelor militare. În 1851, în cadrul provinciei numărul lor crescuse la 130, dintre care 102 aveau un regim industrial, iar 28 funcţionau ca anexe ale unor unităţi agricole. La Brașov, prima fabrică de bere, înființată în anul 1857, este cea orășenească, care purta numele de „Städtisches Bierbrauereihaus”. În anul1862, tot la Brașov s-a deschis fabrica de bere a lui Josef Prohaska, închisă ulterior în anul 1890 din diverse motive obiective. O altă fabrică de bere brașoveană, căreia nu i se cunoaște cu certitudine anul înființării, este cea a lui Johann Habermann, preluată ulterior de către Frații Czell în anul1898. Pas cu pas, se poate spune că vorbim despre fabrici de bere propriu-zise, aceasta pentru că, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, producția și consumul de bere au început să crească semnificativ. Relevant este exemplul din București, unde se deschidea, la anul 1850, o „grădină de bere” care a fost foarte populară în epocă, fapt care a condus ca și alți întreprinzători să-și deschidă astfel de localuri. Această primă „grădină de bere”, deschisă lângă biserica Sfântul Nicolae-Jigniţa, apăruse înaintea celebrului stabiliment „Caru’ cu Bere”, pe care Ioan Căbăşan îl deschidea abia în anul1879. Apropo de „avântul” berii pe teritoriul actual al țării noastre, după Unirea Principatelor Române în anul 1859 și, ulterior, după proclamarea Regatului României, berea începe să se bucure de sprijinul conducătorilor nației. Se zice că regele Carol I nu numai că adus specialiști într-ale berii tocmai din Bavaria, dar a și susținut importul de hamei de calitate. Industria berii se dezvoltă și mai mult după ce, în anul1886, Camerele de Comerț propun o lege pentru încurajarea industriei naționale, sprijinind, în același timp, înființarea primei burse din România. În „teritoriu”, în 1862, se deschide prima fabrică de bere de la Suceava, „Bierbrauerei Georg Meixner”, care se închide apoi în 1890. Tot în 1862, la Cluj ia fiinţă fabrica de bere orăşenească,„Városi Sörfözöház”, urmată în 1870 de cea „domnească”, „Uradalmi Söfözde”, şi de cea comunală în 1890. Aceasta din urmă a fost arendată fraţilor Zsigmond, care devin în anul 1895 proprietarii acesteia, conducându-i destinele până în anul 1904. Prin Moldova, apare o fabrică de bere și la Bacău, unde, în 1867, Carol şi Frantz Haintz, doi germani, înființează o fabrică de bere cumpărată, câțiva ani mai târziu, de elvețianul Felix Gavriel, proprietar care o modernizează și o pune în funcțiune în 1895. Fabrica avea o mare popularitate printre localnici, astfel încât în 1905 „Fabrica de Bere Grivel” producea circa 546 de hectolitri de bere. Această fabrică a fost, din păcate, distrusă într-un incendiu în anul1926. Tot cei pricepuți în istoria berii spuneau în sursele materialului de față (pe care le puteți accesa pentru mai multe detalii) că „una din cele mai cunoscute fabrici de bere, al cărei renume a rezistat multe decenii, este înființată în 1869 la București de către industriaşul neamţ Erhard Luther. Fabrica va fi modernizată câțiva ani mai tarziu, în 1885, când se introduce forţa aburului în fabricaţie, de unde i se va trage şi numele de „Fabrica de Bere şi Malţ cu aburi Erhardt Luther”. Berile produse erau de fermentatie inferioară, cu sortimente precum Pilsner, bere de martie (Märzen or Märzenbier) şi bere Bavareză. Dupa moartea lui Erhardt Luther, fabrica îi rămâne soției, și va continua să funcționeze până în 1894, când Sofia Luther se căsătorește cu D. M. Bragadiru. După divorțul din 1905, ea va vinde fabrica fraţilor Czell din Braşov(…) E interesant de urmărit felul în care Fabrica Luther a trecut, de-a lungul câtorva decenii, prin mâinile unor antreprenori care au avut un mare cuvânt de spus în industria berii din acea perioadă. Deși Fabrica de Bere Luther este modernizată cu un motor cu aburi în 1885, prima fabrică care a avut parte de acest tip de echipament e cea a lui Wilhelm Höflich. În 1870, introducerea puterii aburului în procesul de producție al Fabricii de Bere Oppler marchează un punct de cotitură în istoria berii din România.”
Trebuie să fim cinstiți cu istoria și să spunem că principalele băuturi alcoolice „savurate” de către românii din toate provinciile țării erau vinul și spirtoasele. La drept vorbind, vinul, mai ales, era o băutură cu un statut aparte. Însă acest lucru avea să se schimbe în 1877, când s-a produs o „catastrofă”, atunci când botanistul Dimitrie Ananescu aduce din Franța câțiva butași de viță de vie din soiul Isabelle, pe care îi plantează în via lui din regiunea viticolă Dealu Mare. Acest soi era un hibrid de viță american, care nu dobândise imunitate la o insectă care avea să decimeze multe culturi viticole pe întreg teritoriul Europei: filoxera. Așa se face că de la Dealu Mare, filoxera s-a răspândit rapid, iar în câțiva ani, o mare parte din vița de vie autohtonă din Vechiul Regat a fost efectiv distrusă. A fost o lovitură grea dată industriei viticole autohtone, din care și-a revenit cu greu. Sau nu și-a revenit, dacă observăm preponderența pe piața actuală a soiurilor de import, cum sunt Merlot sau Chardonnay, de exemplu. Ce treabă are berea cu „aiastă” daravelă? Simplu, în condițiile în care vinul lipsea, berea ia din ce în ce mai multă amploare, umplând golul lăsat pe piață de către vin. Prin urmare, în 1878, sunt înregistrate începuturile berăriei „Ursus” la Cluj, în 1880, la Suceava, se înființează „Bierbrauerei Moses Schwerberg”, devenită ulterior „Bierbrauerei Leib Breier & Gebr. Hellmann”, nume sub care apare şi în 1925. Iar în 1887, la Sibiu, Friedrich Jikeli şi Johann Haber înființează Fabrica de Bere „Trei Stejari”. În aceleași condiții, de „suplinire” a lipsei vinului, apar și două dintre cele mai importante nume din istoria berii în România: Czell și Bragadiru. Frații Czell apar „pe firmament” prima dată în 1855, atunci când este înființat Concernul „Friederich Czell şi Fiii”. Deși principalul obiectiv al activității lor a fost exportul de lână de oaie spre Anglia, ei trec ulterior la producția şi comercializarea de spirtoase. Că se vindeau bine și ei le făceau de calitate! Frații construiesc o fabrică de spirtoase în Cristian, lângă Brașov, iar în 1892, cumpără fabrica de spirt din Dârste, lângă Brașov (astăzi cartier brașovean).
Aici, au construit ulterior o fabrică de bere modernă, cu o capacitate de 14.000 hl, având un personal de patruzeci de muncitori. Berea de aici începe să fie vândută din 15 octombrie 1893, iar tot în acel an se începe lucrul la o altă hală de bere, terminată în 1894. Câțiva ani mai târziu, în 1898, cei doi cumpără berăria lui Johann Habermann și Frații Czell încep un proces de cumpărare a fabricilor de bere existente, proces pe care unii l-au considerat de-a dreptul alarmant, și a cărui „lăcomie” de a stăpâni piața ne amintește, poate, de ce am văzut pe piața berii din 1990 încoace. Celălalt exemplu interesant este Dumitru Marinescu Bragadiru, care, în 1894, deschide o „Fabrică de Spirt rafinat, Romuri, Liqueruri, etc. – Prima Fabrică sistematică de Drojdii comprimate”, cunoscută drept „Fabrica de Bere Bragadiru”. Printre sortimentele produse aici pot fi amintite și: „Bragadiru Berea de Martie”, „Specială” și „Rahova”, care s-au bucurat de un veritabil „boom” pe piață încât, în anul1895, producția s-a ridicat la 10.000 hl. Cam în aceeași perioadă apare, în 1899, și „Fabrica de Bere Azuga”, înființată de către Eduard Grund, specialist în fabricarea berii, şi Petre Rădulescu, doctor în chimie. Sursele pricepute menționează faptul că aceștia instalaseră „un singur cazan cu o capacitate de 9.000-10.000 litri, spre deosebire de sistemul cu trei cazane de fiert care a fost folosit cu precădere de către fierbătoriile de bere de dinainte”.Cum să vorbim despre finele de secol al XIX-lea și să nu-l pomenim pe nenea Iancu Caragiale, cel în ale cărui „tablete” de viață descrise apărea destul de des berea „în peisaj”. Nu era un mare afacerist, iar banii i s-au cam „scurs” printre degete, de „mână largă” ce era, dar se știe că Ion Luca Caragiale cochetase de mulți ani cu idea unei „berării”, iar în 1893, își vede visul împlinit, deschizând un local pe Gabroveni în parteneriat cu un anume Mihalcea, un consilier comunal, cunoscut antreprenor de berării din epocă. În 1894, un an mai târziu, nenea Iancu e implicat în încă două localuri unde spera să aibă „văd”. Aceste localuri erau: „Bene Bibenti”, situat pe strada Şelari, și localul din gara Buzău, inspirat de localul lui Dobrogeanu-Gherea din Ploieşti. Caragiale îşi vinde activele de la „Berăria Cooperativa” în 1901, iar cu banii rezultați va deschide „Berăria Gambrinus”, berea fiind fabricată într-una din unitățile Fraților Czell. De fapt, „Berăria Gambrinus” era considerat în epocă a fi un local de mâna a doua, iar până și Caragiale prefera să-și bea „șvarțul” ori „blonda” prin alte părți. Aventurile antreprenoriale ale lui nenea Iancu în industria berăritului nu i-a adus cine știe ce profit (unii zic c-a mers chiar în pierdere), dar pasiunea sa pentru bere a rămas „imortalizată” în două ipostaze celebre: berea „Nenea Iancu”, dar și poezia „La Quadrat”, unde Mihai Eminescu îl descrie destul de zeflemitor (din alte pricini decât cele bahice): „Visarea sa un şniţel, gândirea sa o bere,/
Să bea etern, acesta e visul său ciudat/
Şi-odată auzi-vom că-n cruda sa durere/
În bere s-a-necat”…
Este interesant de remarcat faptul că, în București, în acele timpuri, de cumpănă de secole, multe din stațiile de tramvai au primit nume după berăriile în fața cărora opreau: Berăria Călărașilor, Berăria Bragadiru, Berăria Oppler, Berăria Luther. Deveniseră „repere”…Ca să nu mai amintim că, în căldurile toropitoare bucureștene, de pe timpul verii, berea făcea o veritabilă concurență vinului, fiind vândută vărsată sau în sticle, în berării, restaurante, și chiar prin magazine alimentare.La începutul secolului trecut, cel de-al XX-lea, berarii se află într-un oarecare impas pentru că, chiar dacă numărul berăriilor și cantitatea de bere produsă cresc, au început să crească cam multișor și taxele. La anul 1902, de exemplu, începe o mișcare a berarilor, care se adună și hotărăsc înaintarea unui memoriu prin care se cerea îmbunătățirea condițiilor comerțului cu bere. Demersurile multiple ale berarilor se vor concretiza în „Petițiunea Fabricanților de Bere către Parlament” prin care se cere ca berea să fie supusă acelorași taxe, sau chiar mai mici, decât spirtoasele. Petiția a fost semnată de N. Basilescu, D. Marinescu-Bragadiru, Frații Czell, Carol H. Oppler și de reprezentanții de la „Fabrica de Bere Azuga”, printre cei mai renumiți producători de bere din acea perioadă. Rezultatele respectivei „jalbe” vor putea fi văzute în 1913 când, prin legea din 28 martie a acelui an, taxa pentru bere scădea la 20 de bani pe decalitru, în contextul în care taxa pentru vin era menţinută la 10 bani pe decalitru. Viața berarilor nu era chiar roză, iar relațiile dintre aceștia nu erau neapărat cordiale. Vedem că la 1905, Frații Czell au cumpărat „Fabrica de Bere Luther”, după ce cumpăraseră berăria lui Johann Habermann în 1898. Ulterior, în lupta lor pentru monopolizarea berii, în 1902, îi aflăm la Cluj, unde cumpără fabrica de bere care va deveni ulterior „Ursus”, și care, după cumpărare, va fi redenumită „Czell Frigyes és Fiai Sörfözde”. Trebui să ne amintim că firma Czell se bucura de un prestigiu atât de mare încât, în „Monografia Brașovului”, Sextil Puşcariu menționa că aceștia dețineau monopolul al băuturilor din Ţara Bârsei. Cu „extensii” și prin alte „țări”…
„Moara cu povești”. Povești despre bere…(Partea a doua)
Cei doi frați Czell au dus o politică agresivă de acaparare a berăriilor, fapt care a atras în epocă îngrijorarea firească a producătorilor locali, cum a fost Nicolae Basilescu, care, în 1908, se lamenta public în presa vremii despre acest proces: „Lipsiţi de orice scrupul, hotărâţi a învinge prin orice mijloace, a cuceri cu orice preţ piaţa de bere întreagă a României, şi ruina pe toţi fabricanţii români, aceştia vin în ţară […] şi înarmaţi cu un capital imens, ei încep o luptă crâncenă împotriva noastră. […] Rămaşi stăpâni pe toate fabricile din România ei vor deveni stăpâni pe industria berii.” Sursele despre istoria berii mai spun că: „deși Frații Czell și N. Basilescu au format front comun în lupta pentru scăderea taxei de bere, ei nu s-au lăsat influențați de protestele profesorului, și au continuat achiziționarea de fabrici de bere și după ce Concernul „Friederich Czell şi Fiii” s-a divizat în 1922. Printre alte achiziții de seamă mai menționam Fabrica de Bere Timișoara, care intră în posesia lor în 1929.” Începând cu noul secol, a urmat un proces de modernizare al berăriilor pe teritoriul actual al României, un prim exemplu fiind reprezentat de fabrica din Timișoara, care beneficiase de modernizări încă de la începutul secolului, iar în anul 1920, este notabil faptul că s-au înlocuit nu doar utilajele de producție a malțului și berii, ci și camera frigorifică. Sursele pricepute în istoria berii ne mai spun că:„până atunci, berăria folosise gheață pentru a asigura frigul în spațiul de depozitare, dar în urma modernizării, are la bord compresoare cu amoniac de tip Linde. Cu o capacitate de 500.000 kcal/oră, acestea sunt acționate de o maşină cu aburi de tip Compound cu o capacitate energetică de 350 CP, alimentată de două generatoare de aburi de tip Steinmüller, pe bază de cărbuni. În 1922, berăria este numită oficial Fabrica de Bere „Timişoreana” S.A, și cam tot pe-atunci ea începe să folosească şi primul filtru de bere din țară.” La Cluj, fabrica de bere a Fraților Czell este mărită în mai multe etape între 1909 și 1912, iar în 1927, primește numele de „Fabrica de Bere Ursus”, nume purtat anterior. În 1929, fabrica fuzionează cu fabrica de bere de la Turda, sub numele de „Fabricile Unite de Bere din Cluj şi Turda “Ursus” S. A”. Prin Moldova, la Iaşi, fosta fabrica de bere a lui Johan Zweck, devenită „Zimbru”, se modernizează începând cu anul 1918, sub îndrumarea noilor proprietari, Marcu Casap şi Avram Beniaminovici. Aici au fost aduse patru motoare pentru punerea în funcțiune a centralei electrice, un lift pe sistem Paternoster și două „ciuruitoare”, una pentru orzoaică şi alta pentru malţ. În nord-vest, după ce fabrica de bere din Oradea a fost cumpărată de Anton Dreher Jr., aceasta a primit numele de „Fabrica de Bere din Oradea Mare” S. A., iar din 1918 a debutat modernizarea acesteia, urmând modelul fabricii „Dreher-Haggenmacher” din Budapesta. După 1918, a început și modernizarea Fabricii „Trei Stejari” din Sibiu, dotată, de exemplu, cu compresoare cu o capacitate de 120.000 kcal/oră, 21 de motoare electrice care însumau 85 CP, alimentate de la uzina electrică locală, o maşină automată de umplut butoaie şi o linie dublă de umplut sticle. În capitală, la București, „Fabrica de Bere Bragadiru” a trecut printr-un proces de modernizare în perioada dintre anii1909 și 1913, când pe lângă cazanele cu aburi apar „în peisaj” motoare Diesel, pentru asigurarea energiei electrice, iar în perioada 1924-1928, secția de fierbere este completată cu utilaje noi și șase cazane, precum și tancuri de beton și aluminiu.
„Moara cu povești”. Povești despre bere…(Partea a doua)
Trebuie spus că, după Unirea de la 1918, producția de bere a cunoscut un salt semnificativ pe tot teritoriul țării. De exemplu, în 1919, producția întregii ţări (inclusiv noile ţinuturi unite) ajunge la cifra de 497.768 hl, urmând ca, în 1921, producţia să fie aproape dublă, de 968.669 hl, adică echivalentul a 5,7 litri anual pe cap de locuitor. Este de menționat faptul că, dacă până la Unire, necesarul de bere din Ardeal și Banat era „alimentat” de fabricile de bere de prin din Ungaria, după 1918, cele nouăsprezece berarii din zonă reușesc să facă față cererii din resurse interne. Totodată, este relevant faptul că Bucovina a avut parte de un „salt” cantitativ față de restul țării, astfel că, în 1919, aici se producea un sfert din cantitatea de bere de pe teritoriul României. Aceasta în condițiile în care numărul berăriilor din Bucovina nu era prea mare, iar în 1921 existau faptic doar șase, dintre care trei erau în Cernăuți, și câte una la Siret, Rădăuți și Solca. Ulterior, în perioada interbelică, industria berii din România a reușit să-și mențină creșterea, chiar până aproape de începutul celui de-al doilea război mondial. După ocuparea nordului Bucovinei şi Basarabiei de către sovietici, pierderile teritoriale s-au soldat, printre multe altele, și cu pierderea unui volum semnificativ de bere produs în localitățile din aceste provincii precum și a berăriilor propriu-zise, multe dintre ele având o tradiție îndelungată. După ultimul război mondial, în 1948 intră în vigoare Legea nr.119 din 11 iunie, prin care statul român naționalizează nu doar resursele solului și subsolului, ci și întreprinderile individuale, societățile și asociațiile particulare de orice fel. Regimul comunist a adus cu sine și dispariția unor brand-uri cu vechime, chiar dacă berăriile au continuat să funcționeze.
Astfel, fabrica Fratilor Czell din Dârste a devenit „Aurora”, cea de la Cluj s-a redenumit „Înainte”, Solca a fost numită „Fabrica de Bere Constantin Dobrogeanu Gherea”, Fabrica de Bere Luther devine „Grivița”, iar Bragadiru devine „Rahova”. După accederea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, începând cu 1965, unul dintre planurile regimului de atunci era de a dezvolta industria berii în detrimentul băuturilor spirtoase, și apăruse planul ca în fiecare județ să existe o câte fabrică de bere de câte 200.000 hl. În acest context au apărut de exemplu, în 1974, Fabrica de Bere Suceava (devenită „Bermas” în 1991) și Întreprinderea de Bere Reghin (devenită „Silva Reghin” după privatizare).
Statisticile ne spun că, în timpul regimului comunist, existau în funcțiune 37 de fabrici de bere pe teritoriul României, dintre care se zice că „Azuga” era preferata soților Ceauşescu. O altă fabrică de renume era Rahova, care pe lângă berea care-i purta numele, mai producea şi sortimentele „Bucureşti” şi „Caramel”. În topul preferințelor românilor se numărau și berile „Gambrinus”, „Grivița” și „Bucegi”, iar dintre cele cu renume mai puțin „strălucite” pot fi amintite mărcile „Fulgerul”, „Basarab”, „Bizon” și „Parc”. Regulile economiei vremii respective erau ciudate și, în pofida automatizării procesului de producție, calitatea nu era constantă, așa cum ar fi fost normal. De exemplu, Fabrica Grivița producea atât una din cele mai apreciate beri din țară (Gambrinus), cât și una din cele mai proaste (Basarab). În ceea ce privește automatizarea procesului de producție, nu este lipsit de interes să menționăm faptul că, în 1960, Fabrica de Bere din Timișoara a devenit a doua unitate de producție din lume cu automatizare completă a utilajelor.Anii ‘90 au adus cu sine un lung proces de privatizare a fabricilor de bere din România, în urma cărora multe au fost desființate, sau au fost radiate prin comasare în urma achiziționării de către trusturi uriașe de peste hotare. De exemplu, fabrica de bere din Reghin a fost privatizată în 1995, urmând să fie achiziționată de „Brau Union AG” în 1997. Același „Brau Union” cumpără de la „Austrian Breweries” și „Fabrica Grivița” în 2001, cu tot cu marca Gambrinus. În același context, în 1996, pachetul de acțiuni al „Fabricii de Bere Ursus” e preluat de „South African Breweries LTD”, iar în 2001, Ursus Breweries achiziționează fabrica de bere „Timișoreana”. „Fabrica de Bere Azuga” e vândută în 2006 patronului clubului de fotbal Rapid, George Copos, care, destul de iute, după nici trei ani, vinde acţiunile „Bere Azuga” către „Ursus Breweries”, devenită între timp subsidiară „SABMiller”.
„Moara cu povești”. Povești despre bere…(Partea a doua)
După 1990, se deschid la noi în țară peste o sută de fabrici de bere private. Dintre acestea, majoritatea s-au închis în următoarele două decenii. În ultimii ani, au luat amploare berăriile producătoare de „bere artizanală”, cu diverse și variate rețete, bere intrată destul de repede în gusturile publicului consumator. În 2011, se deschide la Timișoara prima fabrică de bere care își rezervase titlul de „berărie artizanală”, „Clinica de Bere”. În același an, se deschide, la Cluj-Napoca, „Berăria Klausen Burger”. În 2013, alt exemplu este constituit de niște întreprinzători care deschid, la poalele vârfului Zăganu, o berărie, urmată de „Fabrica de Bere Nemțeana” din Roman. În 2014, urmează lansarea tipului de „Bere Sara”, iar în 2015, au început să apară berării artizanale și în București, cum ar fi „Bere Sikaru” și „Ground Zero”, dar acestea s-au multiplicat în zeci de exemple, fiind acel fenomen „craft beer” din România, adică, în limbaj neaoș, „bere artizanală”.La finele acestei „excursii” într-ale berii, am să urmez exemplul mai multor surse din cele menționate la final și am să-i mulțumesc și eu celui pomenit în acestea, adică domnul dr. Traian Popescu, cel care a clarificat și scos în evidență în scrierile dumnealui detalii relevante privind procesul de producție a berii în veacurile trecute și despre istoria berii pe plaiurile mioritice.
„Moara cu povești”. Povești despre bere…(Partea a doua)
Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești” și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, M.M.; Cernovodeanu, Paul; Holban, Maria; Totoiu, Ion, „Călători Străini despre Țările Române – Vol. X – Partea a II-a”, 2001
Diacon, Vasile, „Din istoria industriei berii în România. Fabrici de bere din Bucovina şi Basarabia”, publicat în „Analele Bucovinei, ANUL XVI, 1 (32)”, 2009
Bălăiță, Dorel,„Jetoanele Concernului ’Friedrich Czell & Söhne’“, publicat în „Cercetări numismatice, XVIII”, 2012
Giurescu, Constantin C., „Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”,1966
Bidian, Iancu, „Organizarea și rolul meșteșugarilor în viața economică și socială a orașului Brașov în secolul al XV-lea”, publicat în „Studii și materiale de Istorie Medie, vol. 8”, 1975
Bilavschi, George, „Dinamica economiei agricole din Moldova oglindită în izvoarele veacurilor XIV-XVII”, 2016
Paul din Alep, „Jurnal de călătorie în Moldova și Valahia”
Wollman, Volker, „Patrimoniu preindustrial și industrial în România, vol. III”, 2012
https://www.monden.ro/istoria-berii-din-mesopotamia-pana-in-zilele-noastre.html
https://historia.ro/sectiune/general/originea-berii-583954.html
O scurtă istorie a producerii berii în Romania, din secolul XIV până în 1989
https://www.berariiromaniei.ro/istoria-berii/
https://www.shtiu.ro/istoria-berii-cand-a-fost-inventata-berea-141984.html
https://www.scribd.com/doc/147956773/Istoricul-berii
https://fiiberar.ro/index.php/ro/cum-functioneaza/istoria-berii
https://destepti.ro/cine-au-fost-primii-oameni-care-au-descoperit-berea/
https://www.youtube.com/watch?v=I3PmFqfTx_c
https://www.worldhistory.org/article/223/beer-in-the-ancient-world/
https://beerandbrewing.com/dictionary/UqfrcsPoAI/
https://www.britannica.com/topic/beer
