„Moara cu povești”. Petru Rareş, „luceafăr” al Moldovei vremii sale…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decât atât!“- Petru Rareș, Domn al Moldovei

Stimați cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești”, să călătorim, preț de câteva rânduri, prin colbul istoriei și să ne oprim pe la mijlocul mileniului trecut prin Țara Moldovei, la relativ puțin timp după trecerea la cele veșnice a marelui voievod moldovean Ștefan cel Mare. Astăzi, am să v-aduc în amintire câteva fapte, date și-ntâmplări la „moara cu povești” despre cel care a fost Petru Rareş, domn al Moldovei și urmaș direct al lui Ștefan ce Mare, voievodul moldovean cu cea mai lungă domnie din istoria noastră. Ideea „poveștii” de azi mi-a venit de la faptul că, relativ recent, am revăzut niște ecranizări TV în mediul online ale vestitei „trilogii a Moldovei”, scrisă de Barbu Ștefănescu Delavrancea și am ales să revăd „Luceafărul”, partea de trilogie dedicată lui Petru Rareș, piesă TV pe care o mai văzusem prin copilărie, împreună cu celelalte două opere din trilogie, adică „Apus de Soare” și „Viforul”.  Petru Rareş fost un domnitor mai atipic, care a încercat să conducă țara sa când cu sabia și cu legea când cu „vorba dulce” și să se-nțeleagă cu vecinii și cu mai marii lumi când cu sabia, când cu vorba bună (și cu mulți bani). Petru Rareș a urmat, în linii mari, politica internă și externă pe coordonatele trasate de tatăl său, având, ce-i drept, după cum zic cronicile, și o parte din calitățile acestuia, adică ambiția, îndrăzneala, vitejia, religiozitatea, gustul artistic, dar având o fire mai aventuroasă și a făcut și destule greșeli, mai ales în politica externă. „Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decât atât!“, scria, din pribegie, la un moment dat al vieții sale, domnul Moldovei, Petru Rareș, fiul lui Ștefan cel Mare. Cuvintele sale au fost preluate ca o concluzie resemnată, dar plină de speranță de către marele istoric Nicolae Iorga, după ocuparea Bucureștilor de către oștile Puterilor Centrale, în timpul primei conflagrații mondiale.

Petru Rareș, fiul lui Ștefan cel Mare, a urcat în Scaunul Țării Moldovei pe la vârsta de 40 de ani. Până la această vârstă, de om matur și împlinit, a dus o viață liniștită de pescar. Mai bine zis de negustor de pește și tocmai de aceea, lui i se mai spunea Petru Măjarul (adică „pescarul”) sau Petru Majă. În  primele decenii ale vieții sale, în capitala Moldovei, la Suceava, domnitorii urmași ai marelui Ștefan se succedau la tron destul de iute unul după celălalt. Lui Ștefan cel Mare i-a urmat la tron fiul său, Bogdan, iar lui Bogdan, fiul Ștefăniță. Când Ștefăniță Vodă a murit fără a lăsa urmași, boierii din Sfatul Țării și-au adus aminte că pe undeva pe la Hârlău mai trăia un fiu de-al lui Ștefan cel Mare, nelegitim, ce-i drept, care se ocupa cu pescăritul și cu negoțul de pește. Au trimis atunci un mare alai, pentru a-l găsi pe acest Petru Rareș și a-l aduce la Suceava pentru a-l instala ca domnitor pe tronul Moldovei. Petru Rareș s-a născut în anul 1483 la Hârlău și a fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 și 18 septembrie 1538, iar a doua oară a ocupat tronul Moldovei între 19 februarie 1541 și 3 septembrie 1546. Pe mama sa o chema Maria, zice-se, cu acest nume fiind înscrisă în pomelnicul de la Bistrița, și era de loc din Hârlău. Sursele principale de încredere care descriu originea lui Petru Rareș sunt „Letopisețul” lui Grigore Ureche, „O samă de cuvinte” a lui Ion Neculce și „Descrierea Moldovei” a lui Dimitrie Cantemir. În toate aceste izvoare istorice se spune că Petru Rareș era un fiu natural al lui Ștefan cel Mare cu „o anume Răreșoaia” și că în tinerețe se ocupa cu „măjeritul” (comerțul cu pește). Există și ipoteza că ar fi făcut parte din familia Cernat, boieri din Țara de Jos, proprietari ai întinsei moșii ce cuprindea lacul Brateș de lângă Galați, din care ulterior Petru Rareș va face danii de pescării unor mănăstiri. O altă ipoteză o consideră pe Maria, mama lui Petru Rareș, ca făcând parte din neamul lui Isaia logofătul de la Baia, din vremea lui Alexandru cel Bun, strămoșul fraților Toader și Petru, care ar putea fi chiar Petru Rareș și fratele său dinspre mamă, Toader, iar soțul Mariei ar fi fost urmașul unui boier Bârlă de la Hârlău, cu a cărui familie se înrudea și mitropolitul Grigorie Roșca. În acest context, prin ctitoriile sale de la Baia, Hârlău și Voronețul legat de familia Bârlă, Petru Rareș s-a dovedit și el legat de aceste locuri ale eventualei sale familii dinspre mamă. Cert este că ambele ipoteze, care de fapt, nu s-ar exclude reciproc, conduc la părerea că mama lui Petru Rareș aparținea unui neam de boieri și nu era doar o simplă „nevastă de târgoveț”, așa cum se spunea prin unele legende mai vechi.

Despre tinerețea viitorului domn al Moldovei nu există multe informații, iar unii istorici cred și zic că ar fi fost trimis chezaș la turci de tatăl său, în timp ce alții consideră că ar fi stat în prima parte a vieții sale prin Polonia. O altă versiune, probabil cea mai aproape de adevăr, este cea consemnată de cronicarul Ion Neculce, în „O samă de cuvinte”. Această versiune ne zice că,înainte de domnie, Petru Rareș a fost negustor și anume negustor de pește sau „măjar”, întocmai după cum, înainte de a ajunge la dregătorii, tot negustor a fost mai târziu și cel ce va rămâne în istorie sub numele de Mihai Viteazul. În sprijinul acestei opinii „Letopisețul Țării Moldovei” ne amintește: „După moartea lui Ștefan Vodă cel tânăr, strînsu-s’au boierii și țara, de s’au sfătuit pre cine vor alege să puie domn, că pre obiceiul țării nu se cădea să dea altuia domnia, fără carele nu vrea fi sămânță de domn. Și iscodind unul de la altul au aflat pre Petru, adeverindu-l că-i din osul lui Ștefan Vodă. De-ar fi fost Rareș bine cunoscut, ca pretendent pribeag prin vecini sau la turci, n’ar mai fi stat boierii să cerceteze și să iscodească”. Anterior domniei lui Petru Rareș, Ștefăniță Vodă preluase conducerea efectivă a Moldovei în 1523, după ce se declarase major și îl îndepărtase pe portarul Sucevei, vestitul Luca Arbore, cel care dominase politica țării în perioada minoratului său. În acest context, câțiva mari boieri mai cârtitori s-au temut pentru viața lor și s-au refugiat în Polonia. Aflând de legătura acestor fugari cu Luca Arbore, Ștefăniță a decis „scurtarea de cap” a fostului portar al Sucevei și a fiilor acestuia. Temându-se să nu aibă aceeași soartă, o bună parte dintre marii boieri au încercat să-l înlăture pe tânărul voievod, în vârstă de numai 17 ani. Boierii au căutat sprijin la regele Poloniei, spunând că dacă acesta nu îi va ajuta, vor apela la regele Ungariei sau chiar la sultan, pentru a scăpa de „tiran”. Dar, după cum ne spune Grigore Ureche, lui Ștefăniță „i-au venit țara întru agiutoriu”, adică dregătorii din teritoriu, mica boierime și țăranii, iar domnul a reușit să-i învingă pe răzvrătiți la o bătălie la Roman. După această luptă, marii boieri care nu și-au pierdut capul au plecat în pribegie. La sfârșitul anului 1523, Ștefăniță înlocuise 13 din cei 17 boieri care au făcut parte din sfatul domnesc în perioada minoratului său. Nu am să detaliez domnia lui Ștefăniță pentru că nu asta mi-am propus, fapt pentru care vă voi spune că Petru Rareș a ajuns pe tronul Moldovei cu ajutorul micii boierimi, al târgoveților și al răzeșilor (țăranii liberi), dar și prin voința predecesorului său Ștefăniță Vodă, care, așa cum scria cronicarul Grigore Ureche:„aflându-se bolnav la Hotin au lăsat cuvântul, că dacă va săvârși el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareș”. Cert este că în ianuarie 1527, „boierii și țara”, după spusele din cronică ale lui Grigore Ureche, ținând seama de dorința domnitorului precedent și luând în considerare dovezile care arătau că „ieste de osul lui Ștefan vodă”, l-au ales domn al Moldovei pe Petru Rareș. A urmat „ridicarea” sa ca domn, adică ungerea (miruirea) și încoronarea sa, ceremonia având loc la 20 ianuarie 1527, în cetatea de scaun a Sucevei. Pe data de 20 ianuarie 1527, când Petru Rareș urca pe tronul Moldovei, situația politică internațională era destul de complicată. Întreaga Europă era sfâșiată de conflicte și ceda, din nou, în fața Imperiului Otoman care înainta spre inima bătrânului continent. Înfrângerea de la Mohacs din 1526 și prăbușirea regatului ungar deschidea turcilor conduși de Soliman Magnificul drumul spre Europa Centrală, iar Viena avea să cunoască în1529 primul asediu turcesc. Trebuie amintit și faptul că în Petru Rareș, urmaș al lui Ștefan cel Mare, țara Moldovei își punea multe speranțe, iar el și-a dorit să fie un continuator al faptelor tatălui său, încercând să întărească autoritatea domniei și să folosească jocul evenimentelor externe, să limiteze privilegiile de imunitate ale marii boierimi, confiscând averile celor ce se dovediseră „hicleni” și să-și îndrepte atenția spre mica boierime, târgoveți și țăranii liberi. În lămurirea acestei atitudini ale sale, un raport diplomatic consemna că Petru Vodă „îi apăra pe țărani de nedreptățile celor puternici”. Trebuie spus că, pe plan intern, la începutul domniei sale, Petru Rareș a avut o atitudine de înțelegere și iertare față de boierii exilați din motive politice, dând voie unora dintre aceștia să revină acasă.  Măsurile de protecție luate de petru Rareș, inclusiv paza drumurilor țării, au dus la revigorarea negoțului și la intrarea în țară a unor sume mari de bani atât de necesare cheltuielilor țării, a creșterii și întreținerii oștii Moldovei și a continuării operei de fondare a așezămintelor religioase ce i-au adus gloria. Merită să ne amintim și faptul că, în timpul domniei lui, cetățile-cheie Suceava, Neamț, Roman și Hotin au fost întărite. Pe plan spiritual și arhitectonic, a refăcut și desăvârșit un număr însemnat de biserici, acestora adăugându-le ctitorii noi: Mănăstirea Probota, cea mai cunoscută dintre opere, Sf. Dumitru din Suceava, Sf. Dumitru din Hârlău, Biserica Domnească din Târgu Frumos. În același timp, Petru Rareș a făcut numeroase danii către așezămintele de la Muntele Athos. Iubitor și ocrotitor de cultură, Petru Rareș, care avea un accentuat simț artistic, s-a înconjurat de meșteri talentați care au realizat pictura exterioară a bisericilor din nordul Moldovei: Humor (1535), Moldovița (1537), Arbore (1541), Voroneț (1547), iar arta broderiei dezvoltată la curtea domnească a cunoscut remarcabile realizări, un exemplu fiind acoperământul din mătase și aur dăruit Mănăstirii Putna, care fusese țesut cu migală de Elena, ultima soție a lui Petru Rareș.

A încercat să fie un „jucător” pe plan extern, iar în primii ani a întreținut relații bune atât cu Regatul Poloniei, cu care a încheiat în 1527 un tratat de alianță ce prevedea sprijin reciproc în cazul unui atac turcesc, precum și o convenție comercială, cât și cu Regatul Ungariei, păstrând astfel domeniile din Transilvania pe care le deținuse și Ștefan cel Mare, adică Cetatea Ciceu și Cetatea de Baltă. Totodată, a stabilit raporturi de prietenie și cu Țara Românească, căsătorindu-și una dintre fiice, Ana, cu voievodul muntean Vlad Înecatul, care a domnit în Țara Românească între 1530 și 1532. A trăit și  domnit în perioada în care în Transilvania se petreceau evenimente importante care nu puteau să-l lase indiferent pe voievodul Moldovei. După dezastrul suferit în bătălia de la Mohács, coroana regatului Ungariei (adică partea ce mai rămăsese necucerită încă de Imperiul Otoman) era disputată de Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei, vasal turcilor, și de către Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului Carol Quintul. Petru Rareș a socotit că ar fi momentul potrivit pentru a interveni în Transilvania sfâșiată de luptele dintre cei doi pretendenți la tron, pentru a-și consolida stăpânirea domeniilor moștenite de la Ștefan cel Mare și chiar a extinde aceste posesiuni. Împrejurările l-au implicat în luptele dintre Ferdinand de Habsburg și Ioan Zápolya și a înclinat, la început, pentru Ferdinand de Habsburg, dar teama că poziția acestuia în Transilvania ar constitui un pericol pentre Moldova l-a făcut să-l părăsească și să-l susțină pe Ioan Zápolya. În schimbul recunoașterii din partea celui din urmă a stăpânirii Ciceului, Cetății de Baltă, a orașului Bistrița cu cetatea Rodnei și cu toate veniturile lor, domnul Moldovei a cerut orașelor care-l sprijineau pe Ferdinand să i se supună lui Zápolya, amenințând, în caz contrar, cu „despuierea de averi și pierderea de vieți omenești”. Astfel, în vara anului 1529, Petru Rareș pătrunde cu oștile sale în Ardeal și asediază cetatea Bistrița. Trebuie consemnat faptul că această cetate, împreună cu celelalte cetăți săsești, îndeosebi Sibiul și Brașovul, trecuseră de partea lui Ferdinand. La data de 21 octombrie 1529, Petru Rareș obține o strălucită victorie, la Feldioara, asupra oștii lui Ferdinand de Habsburg, capturând printre altele și 50 de tunuri mari „de spijă” (fontă). După această victorie, Petru Rareș le impune brașovenilor o contribuție de război de 4.000 de florini, o sumă foarte mare pentru acele vremuri și va lua în stăpânire și cetatea Bistrița. Între timp, nefiind un naiv, Ioan Zápolya și-a dat seama că această campanie a lui Petru Rareș în Ardeal urmărea extinderea moșiilor acestuia și nu sprijinul pe care credea că îl obținuse de la voievodul moldovean pentru a ocupa tronul Ungariei. Drept urmare, îl somează pe Rareș să părăsească Transilvania, amenințându-l cu represalii din partea aliaților săi, turcii pe care i-ar fi rugat să-l ajute. Astfel, nefiind încă pregătit de un conflict cu turcii, Petru Rareș a fost nevoit să se retragă din Ardeal, dar trebuie amintit că a dus cu el o pradă de război consistentă. Dar urmările campaniei sale în Ardeal nu au fost minore. Practic, Petru a consolidat influența Moldovei în Transilvania. Nu numai că a obținut de la Ioan Zápolya recunoașterea vechilor posesiuni, Ciceul și Cetatea de Baltă, ci și dreptul de stăpânire asupra unora noi: Ungurașul, cu 34 de sate, Valea Rodnei, cu 23 de sate, și Bistrița, cu peste 50 de sate. Chiar dacă Petru invoca autoritatea regelui Ungariei, după înfrângerea de la Feldioara, împotriva trupelor transilvane fidele lui Ferdinand, și supunerea secuilor, voievodul moldovean a exercitat un protectorat efectiv asupra Țării Bârsei și a orașelor Brașov, Mediaș și Sighișoara. Într-o scrisoare adresată brașovenilor, în 1530, Petru spunea că „Ardealul l-am cucerit cu sabia și nu-l vom da nimănui, nici lui Ferdinand, nici altuia” .

Intențiile lui Petru Rareș erau destul de clare pentru contemporanii săi. Umanistul și diplomatul maghiar Anton Verancsics scria că „Soliman s-a temut ca nu cumva, când ar încerca el să ocupe Transilvania sau Țara Românească sau Moldova, toate aceste țări să se unească și să se apere împreună”. Adică tocmai de ceea ce a încercat Mihai Viteazul mai târziu…Totuși, succesele obținute de Petru Rareș în campania sa din Ardeal nu ofereau o siguranță prea mare Moldovei, având în vedere consolidarea poziției lui Ioan Zápolya pe tronul Ungariei, cu sprijin otoman. Intuind această situație, voievodul a căutat să construiască o alianță anti-otomană cu Polonia, însă s-a lovit de refuzul regelui Sigismund I. Din păcate, situația Moldovei sale s-a agravat în anul 1530, în condițiile în care Ferdinand de Habsburg și Ioan Zápolya, cei doi pretendenți la tronul Ungariei, semnaseră un acord de pace. Acest lucru l-a determinat pe Rareș să facă un gest pripit, în încercarea sa de a forța conflictul în relațiile turco-polone. Concret, Petru Rareș a ocupat provincia Pocuția deținută atunci de polonezi, din nordul Moldovei, un mai vechi măr al discordiei între cele două state, încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Petru Rareș și-a justificat gestul afirmând că are acordul suzeranului său de la Înalta Poartă în demersul său. Adevărul este că a ocolit adevărul, a mințit…Drept este că el solicitase acordul Porții, dar fusese refuzat categoric. Problema Pocuției, un ținut cu o întindere de circa 8.000 kmp, situat la nord de Moldova și populat de ucraineni dar și de moldoveni, apăruse încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea, când voievodul Petru Mușat (1375-1391) îl împrumutase pe regele Vladislav al II-lea Iagello al Poloniei cu 3.000 ruble de argint (o sumă foarte mare pentru acea perioadă, echivalând pe atunci cu 52 kg de aur sau 538 kg de argint fin), regele polon punând ca zălog cetatea Halici și întreaga Pocuție. Ținutul Pocuției a fost disputat ulterior între cele două state, deoarece suma împrumutată de coroana poloneză nu a fost niciodată returnată în întregime. Deși, inițial, Petru Rareș a obținut câteva victorii și ocupase aproape în întregime Pocuția, în cele din urmă a fost învins în bătălia de la Obertin (22 august 1531) de către oastea poloneză condusă de hatmanul Jan Tarnowski. Conflictul cu Polonia a avut ca urmare, pe lângă pierderea Pocuției, în urma unor înfrângeri militare usturătoare, și eșecul clar al stabilirii unei alianțe anti-otomane. În plus, situația lui Petru Rareș a fost deteriorată considerabil în ochii sultanului, care începea să-l vadă cam „tulbure”. Prin politica sa independentă, Petru Rareș își atrase mânia turcilor, la acea dată în plină expansiune spre centrul Europei. Trei sunt motivele care au cântărit mult în hotărârea sultanului Soliman I Magnificul (1520-1566) de a-l detrona pe voievodul moldovean: plângerile regelui Sigismund I al Poloniei referitoare la conflictul din Pocuția (plângeri însoțite și de amenințarea voalată de invadare a Moldovei, lucru pe care turcii voiau să-l evite cu orice preț), rolul jucat de Petru Rareș în prinderea și executarea în Transilvania a lui Aloisio Gritti (acesta fiind trimisul special al sultanului și favorit al marelui vizir Ibrahim Pașa) și pârile unor boieri modoveni nemulțumiți de Petru Vodă. Ca de obicei în istoria noastră, am avut „meseriași” prin interior…Anterior, Poarta îl trimisese în Transilvania pe un aventurier italian, Aloisio Gritti, să „facă ordine”. Voievodul ardelean Ștefan Mailat și nobilii țării l-au silit pe acesta să se închidă în Mediaș. Petru Rareș, primind poruncă de la sultan să-l elibereze, l-a trimis în misiunea respectivă pe vornicul Huru. Acesta, în loc să-l ajute, l-a ispitit pe Aloisio Gritti să iasă din cetate și l-a dat pe mâna ina micilor săi, care l-au executat pe loc, iar fiilor săi, duși în Moldova, Petru Rareș le-a rezervat aceeași soartă. Petru Rareș a încercat să se apropie de habsburgi și în 1535, a încheiat un tratat cu Ferdinand, prin care devenea vasalul acestuia, dar numai în calitatea acestuia de rege al Ungariei, făgăduind chiar și depunerea omagiului, după ce suzeranitatea otomană va fi înlăturată. Viața a demonstrat că Petru a supraestimat capacitatea militară a lui Ferdinand de Habsburg, precum și eventualul sprijin pe care acesta îl putea oferi. Între timp, ginerele său de pe tronul Țării Românești, Vlad Înecatul, a murit, în 1532, iar regele polon și sultanul otoman au încheiat un tratat de „pace veșnică”. Deși „veșnicia” se limita, conform acordului, pe durata vieții celor doi suverani, Soliman își asigura în acest fel neutralitatea Poloniei, în cazul unei invazii otomane în Moldova. Soarta lui Petru părea pecetluită, însă inevitabilul s-a amânat din cauza declanșării conflictelor turco-persan, respectiv polono-rus, în 1534. Firește că mânia la Poartă creștea, dar otomanii nu se puteau răzbuna imediat, fiind ocupați cu treburi mai „aprinse” prin Persia, și astfel Petru Rareș putea să-și continue intrigile „prin vecini”. Frustrați de mai multe nereușite, polonezii au încercat zadarnic să-l înlocuiască în 1538 și au cerut sultanului să îl pedepsească pe Rareș. Ca urmare, în anul 1538, a început campania otomană împotriva lui Petru Rareș, denumită oficial în documentele turcești „Gazây-i Kara Boğdan” („războiul sfânt pentru Moldova”), campanie condusă chiar de către sultanul Soliman I Magnificul. Mare „onoare” a avut Petru Rareș, în a-i fi preopinent acestuia! Odată ajuns în sudul Dobrogei, prin luna august 1538, sultanul otoman i-a trimis un ultimatum scris lui Petru Rareș, printr-un creștin renegat, Sinan Celebi, cerându-i acestuia să vină în fața lui și să-și manifeste în persoană jurământul de credință. Rareș avea câte ceva din firea vestitului său tată și, deși a fost sfătuit de boierii săi să se supună, Petru Rareș a refuzat ultimatumul turcesc și a hotărât să reziste militară. Oastea turcească care număra, zice-se, circa 200.000 de oameni (firește că era o exagerare în scriptele otomane și n-ar fi fost prima în istorie), printre care și vreo trei mii de de oșteni din Țara Românească, trimiși de Radu Paisie (acesta fiind și el vasal sultanului), a înaintat în Moldova, făcând joncțiunea cu tătarii conduși de hanul Sahib Ghiray la data de 9 septembrie, în apropiere de Iași. Petru Rareș a reușit să încetinească înaintarea turcilor prin trimiterea unui sol, iar la sfârșitul lunii august acceptase tratatul de pace propus de poloni, cedând definitiv Pocuția.

Petru Rares statue, Museum at Moldovita Monastery, Moldovita, Southern Bucovina, Moldavia, Romania. (Photo by: Mel Longhurst/VW Pics/Universal Images Group via Getty Images)

În fruntea unui număr de cca. 60.000 de ostași, cifră record pentru Moldova acelor vremuri, voievodul a respins încercarea tătarilor de a trece Prutul, la Ștefănești, și s-a regrupat în zona Botoșani-Hârlău, așteptând confruntarea decisivă cu trupele lui Soliman Magnificul (zice-se că ar fi fost cca.150.000 de turci și 50.000 de tătari) cu prilejul trecerii acestora din valea Bahluiului Mic în cea a Siretului. Planul voievodului de a surprinde oastea lui Soliman în această zonă strâmtă, unde nu se putea desfășura, a eșuat din cauza trădării marilor boieri, printre care fostul pârcălab de Hotin, Mihu, și fostul logofăt Trotușan, care fuseseră reprimiți în sfatul domnesc în 1529, alături de alți boieri ce fuseseră în pribegie după încercarea eșuată de a îl înlătura pe Ștefăniță Vodă. Trădarea boierilor a fost descoperită cu prilejul acțiunii lui Mehmed beg, care a încercat capturarea voievodului, în fruntea unui puternic detașament turco-tătar. Imediat după primele ciocniri, marii boieri, în frunte cu portarul Sucevei, Mihu, și cu logofătul Trotușanu, „lei sălbateci și lupi încruntați”, după cum îi numea Grigore Ureche în cronica sa, l-au trădat și l-au părăsit pe domn, retrăgându-se cu trupele lor în tabăra de la Bădeuți din apropierea Sucevei. În această situație, Petru Rareș a fost nevoit să fugă în Transilvania, ajungând în Cetatea Ciceului, feuda sa transilvană, la 27 septembrie 1538. Iar cronicarul a notat că: „Văzându Pătru vodă că-l împresoară vrăjmașii săi de toate părțile și ai săi l-au părăsit toți, lăsat-au scaunul și s-au dat spre munți”.  Drept urmare, la data de 17 septembrie 1538, sultanul a intrat în Suceava, acolo unde a pus mâna pe averea lui Petru, care includea, între altele, și sabia lui Ștefan cel Mare, cea aflată și azi la Istanbul în custodia turcilor de azi…Soliman Magnificul a ocupat apoi întreaga Moldovă și l-a numit ca domn pe Ștefan Lăcustă, sporind considerabil dependența țării față de Înalta Poartă. Drept urmare, pentru prima dată în istoria Moldovei, domnul era impus printr-o decizie unilaterală a sultanului, iar condițiile păcii nu erau incluse într-un tratat, ca până atunci, ci într-un act al sultanului (denumit „berat”), act care marca supunerea efectivă a Moldovei față de Imperiul Otoman. Moldova devenise, în accepțiunea otomană, un „beilic”. Ce era greu pentru țară era și faptul că acel act mai prevedea dublarea tributului (care ajungea la 30.000 de galbeni) și cedarea unui ținut de pe malul drept al Nistrului (adică Tighina, împreună cu 18 sate din jurul acesteia), unde turcii au înființat raiaua Bender, raia existentă până în secolul al XIX-lea, cu un rol important în menținerea controlului turcesc în această zonă. Nicolae Iorga ne spune în scrierile sale că o inscripție turcească, cu litere arabe, de la Tighina (Bender) amintește înfrângerea domnitorului Moldovei, despre care se spune că „a fost călcat în picioarele cailor împărătești.”

Petru Rareş, „luceafăr” al Moldovei vremii sale…

Pribegia lui Petru Rareș la Ciceu nu a fost, faptic, cea a unui biet exilat oarecare, ci a unui adevărat voievod. Petru Rareș avea dreptul de justiție și de deplasare liberă prin Ardeal (de exemplu, surse documentare confirmă că la 25 ianuarie 1539 se afla la Turda), iar cetatea Bistrița îi plătea dări. Totodată întreținea relații diplomatice cu regele Sigismund I al Poloniei (de exemplu, în noiembrie 1538) și cu împăratul Carol Quintul, care, la 7 noiembrie 1538, trimite la el pe arhiepiscopul de Lund, ba chiar și cu unii boieri apropiați ai săi din Moldova. Naiv la început în a aștepta ajutor dinspre vest, în cele din urmă, Petru Rareș s-a convins că nu va putea recâștiga tronul Moldovei cu ajutorul lui Ioan Zapolya, Ferdinand I de Habsburg sau Sigismund I, pentru că sultanul otoman Soliman Magnificul controla cu autoritate situația din Moldova. La Viena, în februarie 1539, se zicea explicit că: „Ștefan Lăcustă nu reprezintă nimic. Sultanul stăpânește Moldova”. Drept urmare, dând dovadă de mare îndrăzneală, la începutul anului 1540, Petru Rareș a plecat din cetatea de la Ciceu, după ce obținuse porunca  sultanului de liberă trecere (așa numitul „hochim„) la data de 25 ianuarie 1540 și a ajuns la Constantinopol spre sfârșitul lunii februarie 1540. Înainte de această călătorie, ajunsese la concluzia că doar prin puterea sultanului își poate recăpăta domnia și i-a scris acestuia, cerându-i iertare. La Poarta Otomană, cu mari cheltuieli, a făcut demersuri pentru reînscăunarea sa în Moldova. Cert este că acțiunile sale pentru reluarea domniei au primit un sprijin neașteptat în decembrie 1540, prin asasinarea lui Ștefan Lăcustă de către boieri și înălțarea în domnie a lui Alexandru Cornea (care își zicea fiu al lui Bogdan cel Orb), fără aprobarea ori înștințarea sultanului. Astfel, la data de 9 ianuarie 1541, după primirea „steagului de domnie” din partea sultanului, Petru Rareș pornește spre Moldova. Întâmpinat de boieri la Brăila, Petru îl prinde pe Alexandru Cornea la Galați, unde acesta a fost executat. „Scurtat de cap”, după moda vremii! Totodată, „hiclenii”, adică principalii trădători din 1538, boierii Mihu, Trotușanu, Crasnăș și Cozma, au fost prinși de către oștile lui Rareș în cetatea Romanului și au fost și aceștia executați la data de 11 martie 1541, capetele acestora fiind trimise „plocon” sultanului. Cert este faptul că, după experiența pierderii precedente a domniei, Petru nu mai avea încrederea ori capacitatea de a purta războaie, mai ales că nu mai avea nici legăturile de altădată cu Muntenia, căci ginerele său Vlad al VII-lea Vintilă fusese ucis. Totodată, istoria ne spune că nu a putut să recâștige nici Bugeacul, ocupat de Soliman Magnificul și nici cetățile Ciceu și Cetatea de Baltă din Ardeal, decât ca simple moșii (în anul 1544), căci zidurile acestora fuseseră dărâmate de George Martinuzzi. În 1541, din ordinul sultanului, l-a prins la Făgăraș pe voievodul transilvan Ștefan Mailat și l-a trimis la Constantinopol. Ulterior, în anul 1542, a încercat, dar fără succes, să ocupe Bistrița. Rareș nu se împăcase cu ideea vasalității totale față de turci și a încercat să caute planuri dfe contingență care să dea speranță de o eventualp eliberare de jugul acestora. Dar a rezultat un fiasco în urma implicării sale prea entuziaste în planul de cruciadă al principilor creștini împotriva turcilor. A mai pierdut și sume mari de bani pentru că l-a împrumutat pe Ioachim al II-lea de Brandenburg, capul acelei cruciade „nepornite” vreodată, cu 200.000 de florini, dar totul se năruiește în momentul asedierii Budei, în 1542.

Petru Rareş, „luceafăr” al Moldovei vremii sale…

Cronicile ne mai povestesc că cea de-a doua domnie a lui Petru Rareș a fost mai liniștită decât prima, fără evenimente militare ieșite din comunul vremii, domnul moldovean fiind nevoit să respecte puterea otomană, aflată în acea perioadă la apogeul său. Să ne aducem aminte că, la acel moment, tremura o lume-ntreagă de frica otomanilor! Și pentru că a avut parte de mai multă liniște, s-a mai îndreptat și spre cele sfinte și a ctitorit mănăstirile Probota (unde se află și în prezent mormântul său) și Râșca, a refăcut mănăstirile Moldovița și Bistrița și a făcut importante donații mănăstirilor de la Muntele Athos. Petru Rareș, cu o atitudine radical modificată anilor anteriori, după încercările prin care trecuse în perioada 1538-1540, și dovedind mult mai multă înțelepciune și abilitate diplomatică, a căutat să nu mai fie confruntat cu doi inamici în același timp, inaugurând un nou tip de nouă politică externă. Adică a păstrat pe față relații amicale cu sultanul, protectorul și suzeranul său, în timp ce, în secret, căuta să sprijine orice acțiune anti-otomană ce părea să aibă sorți de izbândă, cum a fost, de exemplu, cea a principilor germani, sub conducerea lui Ioachim al II-lea de Brandenburg, pentru eliberarea Budei, din toamna anului 1542.

Petru Rareş, „luceafăr” al Moldovei vremii sale…

În ceea ce privește viața sa personală, cronicile vremii au trecut „pe răboj” două căsătorii ale lui Petru Rareș, prima a fost cea cu o anume Maria, ce provenea dintr-o familie boierească, fiica boierului Cernat, iar cea de-a doua cu Elena-Ecaterina Brancovici. Zice-se c-ar mai exista niște surse care pomenesc despre încă o căsătorie, anterioară acestora două, din care ar fi rezultat două fiice, Maria și Ana. Domnițele acestea sunt menționate în pomelnicul din altarul Mănăstirii Probota, fără nicio altă precizare mai lămuritoare, ceea ce a dus inițial la concluzia că, poate, ar fi fost surorile lui Petru Rareș. Totuși, în alte pomelnice, numele acestora reapar pomenite între copiii domnului Moldovei. Despre Ana se știe că s-a căsătorit, în 1531, cu Vlad Înecatul, domnul Țării Românești, și a murit probabil între 1542-1546. Despre Maria s-a scris că a fost căsătorită cu logofătul Ioan Movilă și că, datorită ei, Ieremia și Simion Movilă au pretins tronul Moldovei, dar nu există dovezi clare în susținerea acestei relații de rudenie. Doamna Maria, alături de care Petru Rareș a urcat pe scaunul domnesc în 1527, a murit doi ani mai târziu după accederea la domnie, pe 28 iunie 1529, în vremea unei campanii transilvănene. Cu ea, Rareș a avut mai mulți copii, dintre care sunt cunoscuți: Bogdan, aflat între membrii Sfatului Domnesc din 1528 până în martie 1534, dată după care a murit (lespedea care îi acoperă mormântul de la Biserica Sf. Dumitru din Suceava e datată 3 septembrie 1534), și Ion, mort în 1532 și reprezentat la Probota sub înfățișarea unui copil de 3-4 ani, fiind născut, probabil, în 1528 sau 1529. În același context, deși nu există informații sigure despre mama Chiajnei, viitoarea soție a lui Mircea Ciobanul, este cert că această fiică celebră a lui Petru Rareș nu putea fi fiica Elenei Brancovici, ci a Mariei, pentru că domnița Chiajna s-a căsătorit în iunie 1546, deci, cel mai probabil, trebuie să fi fost născută undeva înainte de anul 1530 și, în plus, frescele și pisaniile nu o înfățișează între copiii Elenei Brancovici. Tot căsătoriei sale cu Maria i se atribuie alți doi copii, morți la o vârstă fragedă, îngropați la Mănăstirea Probota, ale căror pietre funerare sunt prea deteriorate pentru a le fi identificate numele. În aprilie 1530, după moartea Mariei, Rareș s-a recăsătorit cu Elena-Ecaterina, fiica despotului sârb Iovan Brancovici și a Elenei Ștefan Iacșici. Una dintre surorile acesteia, Milița Despina, fusese soția lui Neagoe Basarab, o alta, Maria, a fost căsătorită cu nobilul maghiar Ferdinand Frangipani, și o alta, Magdalena, a fost soția cneazului polon Jan Wiesznowiecki. Cu Elena Brancovici, Despotovna, cum a fost numită în unele pisanii, Petru Rareș a avut patru copii: Iliaș, născut pe la începutul anului 1531, Ștefan, născut în același an sau anul următor, Ruxandra, născută în 1537 sau 1538, și Constantin, născut în 1542 și mort pe 26 martie 1554, la Istanbul.

Humor Monastery located in Manastirea Humorului, about 5 km north of the town of Gura Humorului, Romania. It is a monastery for nuns dedicated to the Dormition of Virgin Mary, or Theotokos. It was constructed in 1530 by Voievod Petru Rares and his chancellor Teodor Bubuiog. (Photo by: Bildagentur-online/Universal Images Group via Getty Images)

Domnia lui Petru Rareș a reprezentat o epocă însemnată din istoria Moldovei, cu lumini și umbre, cu ambiții poate prea mari pentru fiul lui Ștefan cel Mare, care s-a dorit neatârnat față de Poarta Otomană, ceea ce nu i-a reușit întru totul, cât și față de Polonia, ceea ce i-a izbutit însă pe deplin. Cronicarul Grigore Ureche spunea în „Letopisețul țării Moldovei, de când s-au descălecat țara”: „Cu adevărat era ficior lui Ștefan vodă celui Bun, că întru tot simăna tatâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, țara și moșiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea. Almintrilea de stat era om cuvios și la toate lucrurile îndrăznețu și la cuvântu gata, de-l cunoștea toți că ieste harnic să domnească țara.” Către final reamintesc că, dorind să-i semene și pe această cale tatălui său, Ștefan cel Mare, Petru Rareș a fost un important ctitor de mănăstiri și biserici. Ajutat și de soția sa, Elena Doamna, a ridicat mai multe biserici și mănăstiri, cele mai importante dintre acestea fiind Mănăstirea Probota (1530, unde se află și mormântul său), Mănăstirea Râșca, Biserica Adormirea Maicii Domnului din Baia (1532), Biserica Sfântul Dumitru din Hârlău și Biserica Sfântul Dumitru din Suceava. De asemenea, a refăcut Mănăstirea Moldovița (1537), Mănăstirea Bistrița, Mănăstirea Humor (1535) și Mănăstirea Caracalu de la Muntele Athos. În timpul celei de-a doua domnii a lui Petru Rareș au început să fie realizate fresce exterioare la unele biserici moldovenești, renumite în prezent în întreaga lume, fiind adevărate bijuterii arhitectonice și spirituale. Cronicile ne spun că o importantă contribuție la apariția acestora a avut-o Grigorie Roșca, mitropolit al Moldovei și văr al lui Petru Rareș, cel care l-a sfătuit îndeaproape pe domnitor în treburile spirituale. Posteritatea l-a ținut minte și i-a pomenit faptele și viața. Petru Rareș a fost adesea evocat de-a lungul vremii în literatură și arte plastice. Astfel, cum spuneam pe la început, Petru Rareș este eroul principal al dramei „Luceafărul”, de Barbu Ștefănescu Delavrancea. Merită amintit și faptul că o statuie a sa, operă a sculptorului Ion Dămăceanu, este parte integrantă a Grupului Statuar al Voievozilor din Iași. De asemenea, la intrarea în Parcul „Profesor Ioan Nemeș” din Suceava se găsește un bust al lui Petru Rareș, operă a sculptorului Gheorghe Covalschi și tot un bust al lui se află și în incinta Mănăstirii Moldovița, ctitorie a sa. Totodată, o serie de instituții de învățământ poartă numele voievodului, printre care Colegiul Național „Petru Rareș” din Suceava, Colegiul Național „Petru Rareș” Piatra Neamț și Școala Militară de Subofițeri de Jandarmi „Petru Rareș” din Fălticeni.

Petru Rareş, „luceafăr” al Moldovei vremii sale…

Petru Rareș a trecut la cele veșnice la Suceava, în urma unei „boale foarte grea”, în ziua de 3 septembrie 1546, într-o zi de vineri, la miezul nopții. Cronicile vremii adaugă la motivele morții sale bătrânețea, deși fresca de la Sf. Dionisiu de la Muntele Athos, din ultimul an al vieții sale, l-ar prezenta în plină maturitate. Cât despre locul în care-și doarme somnul de veci, „și l-au îngropat cu cinste în locașul domnesc de la Probota”, ctitoria sa, terminată și sfințită în a doua domnie a sa. Lespedea de marmură a mormântului, frumos lucrată, dar distrusă de trecerea timpului, a fost cioplită încă din timpul vieții sale și nu consemnează anul decesului: „[Această groapă e a] iubitorului de Hristos, robul lui Dumnezeu, Io Petru Voevod, fiul bătrânului Ștefan Voevod, care [s-a strămutat la aceste] lăcașuri și la veșnicele lăcașuri; Veșnica lui pomenire”. Iar cronicile ne mai zic despre el „pe carele toată țara l-au plâns cu jale mare pentru că era părintele milostiv tuturor și păstor bun turmei sale”. Din când în când, bine-ar fi să plecăm un gând în amintirea sa. Eu cred că merită! Și nici nu ne doare! Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Radu Constantinescu, „Moldova și Transilvania în vremea lui Petru Rareș: relații politice și miltare (1527-1546)”,  Editura Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Socialistă România, 1978

Constantin Rezachevici, „Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova 1324 – 1881”, Vol. I, Editura Enciclopedică, București, 2001

George Marcu (coord.),„Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor”, Editura Meronia, Bucureşti, 2011

Székely, Maria Magdalena, „Sfetnicii lui Petru Rareş: studiu prosopografic”,  Editura Universităţii „Al.I. Cuza „, Iași, 2002

Leon Șimanschi, „Petru Rareș”, Editura Academiei R.S.R., București, 1978.

Dan Ioan Mureșan, „Rêver Byzance. Le dessein du prince Pierre Rareș de Moldavie pour libérer Constantinople, Etudes byzantines et post-byzantines”, IV, 2001

https://bcub.ro/lib2life/Petru%20Rares_Ursu%20Ion_Bucuresti_1923.pdf

https://www.academia.edu/43392560/Istoria_unui_ctitor_de_%C8%9Bar%C4%83._Petru_Rare%C8%99

https://dosaresecrete.ro/petru-rares-ctitor-de-biserici-demn-urmas-al-lui-stefan-cel-mare/?utm_content=cmp-true

https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/806-petru-rares

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/petru-rares-tradat-de-cei-pe-care-ii-iertase

http://www.moldovenii.md/md/people/687/

https://www.istorie-romaneasca.ro/petru-rares-cel-mai-vrednic-urmas-al-lui-stefan-cel-mare/

http://www.euroavocatura.ro/dictionar/319623/Petru_Rares

https://agora.md/stiri/97729/petru-rares-domnul-iertat-de-soliman-magnificul-prima-domnie-si-aventurile-politice-care-l-au-costat-tronul-i

https://moldova650.asm.md/node/37

https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/806-petru-rares

https://mesagerulneamt.ro/2015/11/blestemul-lui-petru-voda-rares-legenda-si-adevar/

https://adevarul.ro/stiri-locale/suceava/tradarea-care-a-dus-la-demiterea-lui-petru-1836809.html

https://ziarulnatiunea.ro/2018/12/16/istoria-neagra-tradarea-lui-petru-rares/

https://galeriaportretelor.ro/item/petru-rares-2/

https://bistritamedievala.ro/team/petru-rares-si-cetatea-ciceului/

https://www.ziarpiatraneamt.ro/inedit-petru-rares-o-imagine-necunoscuta-voievodului

https://www.libris.ro/petru-rares-domnul-primei-uniri-cornel-birsan-CTD978-606-643-443-0–p11007363.html

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/petru-rares/

https://povestilemariinegre.ro/o-legenda-dobrogeana-a-lui-petru-rares/

https://foto.agerpres.ro/foto/detaliu/3596384

O. Trafali: Portretele lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş