Jurnal FM 
„Moara cu povești”. Nenea Iancu, procesul și exilul…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on martie 15, 2024
Motto: „Celebru este unul care începe să trăiască după ce a murit.”– Ion Luca Caragiale
Stimaţi cititori și dragi amici, la „Moara cu povești” de azi, am de gând să v-aduc aminte despre un mare „nene” căruia-i port o deosebită prețuire și de care ne aducem aminte cu toții atunci când lucrurile merg strâmb și foarte strâmb „p-acilea” pe meleagurile mioritice! Este vorba despre nimeni altul decât „nenea” Iancu Caragiale, cel cunoscut sub numele său de Ion Luca Caragiale. Mulți dintre amicii mei știu că mi l-am ales de mult timp ca „tătuc” spiritual și am nenumărate exemple când, în viață, l-am regăsit „în toate cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde la soare” de pe aici de pe la noi, asta ca să parafrazez un „cânticel” din perioada comunistă… Am mai scris despre ‘mnealui una alta, fie pe aici fie prin alte părți, dar azi vreau să v-aduc în amintire un episod mai trist din existența sa, unul care l-a împins, în cele din urmă, să-și „ia câmpii” și să plece-n cele țări străine. Astfel, mă voi „cantona” azi, în principal, la data de 11 martie 1902, o zi ca oricare alta, dar în care s-a dat sentinţa în procesul dintre Caion și „nenea” Caragiale. În urma acestei sentințe, acest Caion a fost condamnat la trei luni de închisoare, la cinci sute de lei amendă către stat şi la suma de zece mii de lei despăgubiri către Ion luca Caragiale pentru calomnie, după ce afirmase că drama „Năpasta” scrisă de acesta ar fi un plagiat.
De unde a pornit conflictul dintre cei doi? Realitatea este că „nenea” Iancu l-a cam „puricat” primul pe acest Caion, dar de aici până la acuzațiile acestuia ar fi trebuit să fie cale lungă, monșer! Parol! Istoria ne spune că, în „Moftul român” din ziua de 6 mai 1901, Ion Luca Caragiale publica un articol intitulat „Un frizer-poet şi o damă care trebuie să se scarpine-n cap”, un „excurs” ironic la un text trimis de un tânăr „preocupat prea mult de părul iubitei”, personaj care semna cu pseudonimul Caion (de fapt, pe numele său real Constantin Al. Ionescu). Pe scurt, acest Caion a fost un simbolist, discipol al lui Alexandru Macedonski și un militant francofil și oponent al tradiționalismului. Opera sa a cuprins câteva eseuri, niște povești scurte și proză, câteva versuri, posibil a fi fost notabile pentru cultura populară a acelei vremi, dar cu un impact mic (către deloc) asupra literaturii române „mari”. Acest Caion, orbit de ranchiună, răzbunare (ori chiar ură) şi ajutat și împins de câteva persoane din anturajul său, care nu-l iubeau nici acestea pe „nenea”(în special Macedonski), a imaginat și a pus în operă un veritabil plan ( demn de o cauză mai bună) de a se răzbuna pe Caragiale. Drept urmare, chiar dacă trecuse ceva timp de la „pișcarea” sa din „Moftul român” și poate că timpul ar cam fi trebuit să-i „panseze” onoarea „nereperată”, în „Revista literară”, numărul 16 din 30 noiembrie 1901, condusă de Theodor M. Stoenescu (un „discipol” apropiat de-al lui Macedonski), apărea sub semnătura primului-redactor, „adicătelea” Caion (Const. Al. Ionescu), articolul „Domnul Caragiale”. În acest articol, celebrul nostru dramaturg era învinuit direct și fără menajamente că a plagiat drama „Năpasta” după o piesă scrisă de un autor ungur, Kemeny Istvan pe numele său, piesă care ar fi fost tradusă în limba română de către Alexandru Bogdan, la Braşov, în anul 1834, și care a fost intitulată „Nenorocul”. Ca argumente principale, erau redate câteva replici din piesa maghiară. Imaginând un veritabil „foileton al defăimării”, în următorul număr al revistei, cu un tupeu maxim, Caion face un rezumat al piesei maghiare, punând pe două coloane replici din ambele piese, semnând articolul numit „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat”.
Caion nu s-a oprit aici și răzbunările (puse la cale din impulsuri aproape bolnave) continuă în publicația „Forţa morală”, un „ziar enciclopedic” cu o apariție de doar 15 numere (în perioada 28 octombrie 1901 la 17 februarie 1902) unde, din când în când, Al. Macedonski semna câte o poezie-două, un articol-două de teorie literară, pe lângă alţi colaboratori necunoscuți ori tineri aflați în „căutări literare”. Ca atare, „naufragiatul” de la „Revista literară” a fost primit cu braţele deschise în redacţia ziarului „enciclopedic” „Forţa morală”, unde Caion susţine atât plagiatul cât şi interesele lui Macedonski. Acesta nu-l agrease deloc pe Caragiale așa că, sub pseudonimul Luciliu, Caion a publicat diverse alte articole cu atacuri împotriva lui Caragiale. Caragiale îl cunoscuse pe Macedonski în redacţia „Ghimpele”, în anul 1871, unde „nenea” Iancu era redactor, iar Macedonski era doar colaborator. Duelul literar dintre cei doi a început în anul1893, în „Moftul român”, ziarul lui Caragiale, unde pastişele macedonskiene precum şi autorul lor au fost desfiinţate cu sarcasm de către autorul „Scrisorii pierdute”. Şi cum orice gest nobil poate ascunde și o atitudine nedemnă de un spirit pretins elevat, poetul Macedonski trimite o scrisoare ziarului „Românul” (în noiembrie 1893, scrisoare publicată şi în „Literatorul”), prin care încearcă o „împăcare” cu Ion Luca Caragiale. Printre altele, el scria că nu este normal ca un fost director al teatrelor să îşi deschidă o berărie ca să se poată întreține. Totodată, el se pronunța împotriva indiferenţei guvernanţilor la adresa oamenilor de cultură, specificând că el nu era prietenul lui Caragiale, dar îl considera un prieten distins şi din acest motiv dorea să tragă un semnal de alarmă. Realitatea era că Ion Luca Caragiale nu a băgat în seamă gestul „împăcării” dorit de Macedonski, iar apariţia volumului „Excelsior” al poetului, în anul 1895, a reprezentat un nou motiv pentru „nenea” să-i ironizeze „talentul” în „Gazeta poporului”. În replică, pentru a nu-i rămâne dator, Macedonski îl atacă, destul de caustic, în suplimentul literar al ziarului „Liga ortodoxă” publicând „I.L. Caragiale şi opera lui”, sub semnătura Salustiu. Din păcate, ranchiuna lui Macedonski generează reacții necontrolate și se transformă într-o veritabilă ură. Fiind un „duşman de moarte” al junimiştilor (şi al masonilor), Macedonski s-a folosit de „amicul” Caion, crezând că astfel îi va umple definitiv cu noroi imaginea autorului „Năpastei”. Ca să se simtă răzbunat, Macedonski i-a permis acestui Caion să publice în „Forţa morală” din ianuarie 1902, sub pseudonim, un „studiu critic” despre cum anumite comedii bulevardiere franceze ar fi fost efectiv copiate de către autorul „Scrisorii pierdute”. Mai mult, plusează și organizează o conferinţă la Ateneul Român, în care a atacat „direcţia junimistă” a vremii precum şi pe autorul „Nopţii furtunoase”, conferință unde este huiduit din plin și nu apucă să-și termine discursul, fiind nevoit să plece din sală. În acea vreme, lumea „bună” intră în fierbere apropo de acest scandal. Direcţia Teatrului Naţional, ca să-l susţină pe Ion luca Caragiale, a pus imediat pe afişul teatrului comedia bulevardieră „Rabagas” a lui Sardou, pentru ca opinia publică să judece noua învinuire de „plagiat” a autorului „D’ale Carnavalului”. Firește, „sugestia” de plagiat fusese iscată tot de tandemul Macedonski-Caion!
Drept urmare, Ion luca Caragiale îi scrie o scrisoare bunului său amic, mare avocat şi dramaturg, Barbu Ștefănescu Delavrancea. În care-i spune, printre altele: „Dragă Barbule, nu ştiu dacă ai citit al doilea articol care este o îndrăzneală fără pereche în publicistica românească. Dar să vedem ce vor face când vor trebui să răspundă de faptele lor. Mă stăpânesc, însă nu mai merge, e prea-prea, ca să nu zic foarte-foarte, aşa cum trebuie să fie cu aceşti neciopliţi scribuleţi. Cu dragoste de frate, Iancu”. Barbu Ștefănescu Delavrancea îl sfătuieşte să depună urgent o plângere adresată Preşedintelui Curţii cu Juraţi de Ilfov pentru „defăimare şi calomnie adăugând la înjurăturile triviale ce mi se adresează şi afirmaţiunea că am furat una din operele mele după o lucrare dramatică a unui posibil închipuit autor maghiar Kemeny Istvan”, alăturând cele două numere ale revistelor, în felul acesta deschizându-se un proces împotriva autorului articolelor publicate şi a directorului revistei. Ca urmare a acestei plângeri depuse de Ion Luca Caragiale, începe și procesul propriu-zis. Nenumărați artiști, scriitori, actori ai Teatrului Naţional, diverse personalități din „protipendada” românească, precum şi „amicii” celor doi preopinenți asistă la acest proces care a inflamat coloanele ziarelor vremii. Neavând alte dovezi clare decât titlul piesei maghiare scris pe o copertă oarecare, Th. Stoenescu nu prea are ce face și îl suspendă pe Caion din redacţia sa. După cum scrie în jurnalele vremii, Curtea cu Juraţi de la proces a fost prezidată de către „domnul consilier de Curte G. Flaişlean”. La apelul nominal al intimaților s-au prezentat inculpatul Const. Al. Ionescu (adică acest Caion) asistat de avocaţii Otetelişanu, Ionescu, Mitescu, Băileanu şi inculpatul Th. Stoenescu asistat de avocaţii Şonţu şi Moldoveanu. Ca parte civilă, Ion Luca Caragiale a fost asistat de avocaţii Barbu Ștefănescu Delavrancea şi Petre Grădişteanu. La primul termen pentru judecarea procesului, grefierul a înaintat Curţii o cerere pentru amânarea procesului „din motive medicale”, cerere depusă de Caion, în speranța că va reuși să încropească ceva în apărarea sa. În certificatul medical care însoțea respectiva cerere, Caion suferea, cică, de „gripă cu formă nervoasă”. De fapt, Curtea îi ceruse să aducă forma legalizată a traducerii şi, pentru că n-o avea, firește, acesta a recurs la actul medical luat, cel mai probabil „în stil mioritic”…
Până la urmă, traducerea respectivă a fost adusă la dosar chiar de către Barbu Ștefănescu Delavrancea și tot atunci, avocatul lui Th. Stoenescu a cerut ca procesul să nu se amâne deoarece clientul său doreşte să fie judecat, depunând câteva foi prin care aducea argumente despre cum a fost indus în eroare de către Caion, tocmai ca să publice în revista sa acele articole calomniatoare la adresa lui Caragiale. Adică-l lăsa în plata Domnului pe Caion! Drept urmare a „dreptei judecăți”, prin Procesul verbal de şedinţă nr. 21 din data de 11 martie 1902, Th. Stoenescu a fost scos din cauză, dispunându-se ca inculpatul C.A. Ionescu Caion să fie judecat în contumacie (adică în absenţă nejustificată). A urmat după aceasta o memorabilă pledoarie ținută de Barbu Ștefănescu Delavrancea în susţinerea lui Ion Luca Caragiale. Ulterior, lucrurile fiind destul de clare, prin decizia nr. 12 din 11 martie 1902, juraţii îl condamnă pe inculpatul Caion la trei luni închisoare, 500 lei amendă şi 10.000 lei despăgubiri civile. Prin sentință, acesta trebuie să-i plătească părţii civile, adică lui Ion Luca Caragiale, în termen de 15 zile, suma de 10.000 lei „daune de interese”. Judecat în lipsă, Caion a făcut recurs la această sentință și procesul se reia în luna iunie a aceluiaşi an. Drept urmare, o comisie formată din 12 judecători şi un preşedinte deschide şedinţa. La apelul nominal al intimaților, Ion Luca Caragiale a fost reprezentat tot de către Barbu Ștefănescu Delavrancea, iar Caion de către avocaţii G. Danielopolu, N. Mitescu, M. Băileanu şi I. Tanoviceanu. La apel, Caion îl acuză, în continuare, pe Caragiale că a plagiat pentru că „domnul Caragiale m-a insultat prin «Moftul român» toată vara şi eu am vrut să mă răzbun”, fapt care nu fusese adevărat (adică insultele…). Pentru ca farsa să fie completă, Caion aduce nişte foi tipărite cu litere chilirice ca dovadă „evidentă” a calomniei, reprezentând textul plagiatului. Avocatul Danielopolu afirmă ditirambic: „cei care copiază ajung la Academie, la Universitate, deputaţi, senatori etc. Convingerea noastră e că dl. Caragiale a copiat.” În acelaşi timp, apare la bară, ca să apere calomniatorul, o somitate avocățească a vremii, profesorul Tanoviceanu, un „adevărat Justinian al dreptului penal” român, instigat de același Macedonski aflat în spatele „junelui” Caion. Prin diverse tertipuri și „daraveli”, trebușoara ia o altă turnură! Astfel, prin procesul verbal al audienţei Curţii de Apel, instanţa respectivă, după dezbateri ținute vreme de două zile, a luat în considerare Ordinul prescris de art. 227 cod penal, aducând un verdict de „achitare pentru inculpat”. În urma acestui verdict, Preşedintele Curţii pronunţă achitarea lui Caion faţă de condamnarea inculpatului, aşa cum s-a întâmplat la primul proces. Caragiale, trist, dar generos, în același timp, are o remarcă de mare bun simț: „Bine că l-a achitat! Nu vreau răzbunare, nici câştig moral. Am avut satisfacţia dorită, iar fapta lui n-am condamnat-o decât ca pe o impertinenţă”. Așa că unele „acte de justiție” de azi de pe la noi, judecate cu strâmbă gândire, au „înaintașe de marcă” care ne arată că totul este posibil în justiţia română, chiar să se facă uneori şi „dreptate”…Astfel, nedreptățit evident și lovit în plin de această sentință definitivă de achitare a lui Caion, autorul „Năpastei” s-a exilat tocmai la Berlin, scârbit de moravurile despre care scrisese atât de plastic, oraș de unde-i scrie bunului său amic Alexandru Vlahuţă: „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest loc de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am mai văzut, să mai sufăr pentru ceea ce am mai suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile care conduc viaţa publică, otrăvindu-te cu privirile lor stupide şi bănuitoare, aceiaşi juraţi care pierd intenţionat procese sau achită pe nedrept. Nu dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei, şi nu am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul sunt vicii demne de compătimit. Semnat: Iancu.”
Istoria ne spune că „nenea” Caragiale şi-a petrecut ultimii ani din viaţă la Berlin, în exil, părăsind România, dezgustat şi scârbit de cum fusese tratat de justiție și de alte cercuri. El le spunea amicilor săi înainte de a lua calea străinătății că: „Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea”. Astfel, având-o aproape pe soţie şi având șansa să primească o parte importantă dintr-o moştenire, Caragiale pleacă la Berlin. El scria, la un moment dat: „Am fugit din ţară de proşti” și-i spunea unui amic din țară: „Plânge-mă! În acest moment pun în gură prima franzelă a exilului”. Ajunși la Berlin, membrii familiei Caragiale au închiriat o locuință în cartierul Willmersdorf, copiii au fost înscrişi la o şcoală, iar Caragiale s-a arătat, un timp, liniştit şi mulţumit de calea aleasă. Dar nu-i era bine! Astfel că dorul faţă de țară și de amicii săi de acasă l-a așezat pe hârtie în niște scrisori lungi și dureroase. În același timp, de dorul limbii române și a țării natale, el a început să caute și să viziteze cercurile studenţeşti româneşti existente la Berlin. În mod curent, „nenea” Caragiale primea veşti din România de la bunul său amic Alexandru Vlahuţă, amic care îl ruga adesea să se reîntoarcă în România. Se simte nostalgic și plin de dor și, cam la un an după ce ajunsese la Berlin, „nenea” ia în calcul revenirea în țară măcar pentru câteva zile. Viața a făcut ca Ion Luca Caragiale să revină în ţară în 1905, pentru un timp foarte scurt, pentru a se afla la căpătâiul surorii sale, în ultimele clipe de viaţă ale acesteia. Se întoarce la Berlin, și presat de nevoi materiale, începe să colaboreze, sub pseudonim, cu câteva reviste literare. Din păcate, de teama de a nu fi judecat de neaveniți într-ale scrisului, după ce multă vreme a suferit din cauza criticilor la adresa operelor sale, Caragiale nu își asumă scrierile sub pseudonim. El a scris și diverse poezii pe care le trimite şi în ţară, tot sub pseudonim. Cel mai probabil, nu dorea să fie judecat și interpretat în fel și chip! A mai revenit acasă în anul 1907 pentru o perioadă la fel de scurtă și reîntors la Berlin, a început să scrie fabule pe care le trimite în ţară, acestea fiind publicate în revista „Convorbiri critice” cu semnătura „Un mare anonim”. Ziarul „Adevărul” din prezent a publicat relativ recent într-un articol despre această perioadă a vieții lui Caragiale că: „Marele anonim va fi dezvăluit însă în scurt timp. Când ziarul „Opinia” din Iaşi a publicat ştirea potrivit căreia în spatele autorului anonim al fabulelor se ascunde dramaturgul Caragiale, negarea acestuia nu a întârziat să apară: „Aţi fost mistificat! Nu sunt autorul fabulei. Rog stăruitor să dezminţiţi. Scrisoare urmează. Caragiale”. Trimite redacţiei o scrisoare de dezminţire care va fi publicată însă ciuntit, fapt care stârneşte mânia dramaturgului. Continuă o serie de polemici cu ziarele în care neagă că el ar fi autorul fabulei.”
„Moara cu povești”. Nenea Iancu, procesul și exilul…
Mână largă la cheltuieli, cum a fost dintotdeauna, trăsătură „cuplată” la firea sa boemă, în marele oraș german, Caragiale a dus o viaţă în care nu şi-a pus problema zilei de mâine (ca aproape întotdeauna în viața sa) şi, negândit de iute, banii câștigați din moştenire s-au dus „pe apele Rhinului”. Când a văzut că banii sunt „pe roșu”, „nenea” a început să caute alte surse de venit. Revine acasă în țară, unde a fost atras de către Take Ionescu (zis „gură de aur”) în lumea alambicată a politicii. Îl atrage mirajul „politichiei” de care tocmai ce făcuse o satiră perpetuă și chiar apelează la Take Ionescu să-l ajute să ajungă deputat. Practic, nu grija de „bobor” îl preocupa prea mult pe „nenea”, la drept vorbind, ci faptul că era „strâmtorat de nevoi”! Îl atinsese și pe el fix miezul satirelor sale de moravuri! Take Ionescu dă curs solicitării sale, dar „activul” central de partid i-a respins candidatura, considerând că Ion Luca Caragiale „nu inspiră încredere şi nu este destul de serios”. Dacă făcuse prea multă „bășcălie” de politicieni, „jucăria” sorții s-a întors împotriva sa! Firește, a fost dezamăgit și a renunțat la tentativa de a deveni politician. Nevoia de venituri îl împinge să facă Teatrului Naţional din Bucureşti propunerea de a cesiona drepturile sale de autor dramatic pentru operele sale. Din păcate, târguielile sale cu șefii Teatrului Național care susţineau că piesele sale nu mai au vreo căutare îl nemulţumeşte peste poate şi, amărât și frustrat, scrie o adresă prin care îşi retrage piesele. Tot din cotidianul Adevărul, inserat printre surse la finalul „Mașinii Timpului” de azi, vă readuc în atenție câteva dintre cele ce au urmat: „În 1912, când Caragiale era în apogeul vârsei de 60 de ani, Societatea Scriitorilor Români se hotăreşte să-l sărbătorească pe 29 ianuarie într-un festival care urma să aibă caracterul unei sărbători naţionale. Ministerul Instrucţiunii decide ca serbările dedicate dramaturgului să dureze trei zile. Iniţiatorii pregătiseră şi un program: Caragiale urma să fie întâmpinat în gară de studenţi, elevi, scriitori, urma festivalul dedicat operei dramaturgului, iar seara fusese programată procesiune cu lampioane şi o serenadă cu coruri la ferestrele acestuia. În cadrul „Săptămânii Caragiale”, toate teatrele, cercurile culturale ar fi trebuit să îl sărbătorească punându-i în scenă operele. Manifestările includeau şi un banchet, dar şi o serată literară găzduită de regină.„Vă felicit şi vă urez ani mulţi cu prilejul jubileului. Flacăra apare număr festiv. Rog colaborare sau împuterniciţi Vlahuţă să ne dea concursul pentru bună reuşită”, a fost telegrama prin care Caragiale era anunţat de directorul revistei Flacăra despre eveniment. Răspunsul dramaturgului a fost: „Regret. Imposibil amândouă. Mulţumesc atenţie! Caragiale”. Interzice reprezentarea pieselor sale în ţară, fără acordul lui scris. Iniţiatorii sunt şocaţi de poziţia dramaturgului, iar evenimentul nu mai are amploarea programată. Iniţiatorii jubileului au avut şi intenţia de a strânge o subscripţie publică „Fondul Caragiale” pentru a-l ajuta pe maestrul care se confrunta cu greutăţi materiale la Berlin. „Reping categoric subscripţia. Salutări, Caragiale”, a fost răspunsul dramaturgului la propunerea de a fi ajutat cu bani. Se spune că dramaturgul ar fi refuzat banii jenat de situaţia în care se afla, pe de o parte, dar şi pentru că a realizat cât de greu i-ar fi fost să intre în posesia banilor adunaţi prin subscripţie. „Am muncit o viaţă întreagă ca să trăiesc şi să vă cresc, am dat, în mine, un om celebru pentru România, dar un om celebru care ar muri de foame, dacă ar trebui să trăiască din munca lui”, le spunea Caragiale copiilor, dezamăgit, la Berlin.”
„Moara cu povești”. Nenea Iancu, procesul și exilul…
Aflat din nou la Berlin, în ultimul său an din viaţă, „nenea” Iancu Caragiale a muncit din greu pentru a-şi achita angajamentele de plată. Muncește pe brânci, dar se și îmbolnăvește și fumează peste măsură, ceea ce-i agravează o tuse care devenise permanentă și sâcâitoare. Sfârșitul său era aproape și, la apusul zilei de 9 iunie 1912, „nenea” Iancu s-a retras în odaia sa zicându-i soţiei că va urma o noapte în care are de gând să lucreze până târziu. Din păcate, dis de dimineață, soţia l-a găsit decedat. Biografii lui spun că, în conformitate cu sursele medicale ale vremii, cauzele decesului său au fost ateroscleroza, laolaltă cu boala de inimă de care suferiseră toate rudele apropiate ale sale. Și a urmat, zice-se, și o ultimă „farsă a istoriei” la adresa marelui farseur al moravurilor vremii sale, „epopeea” rămășițelor sale pământești. Șocați de trecerea prea rapidă la cele veșnice a lui Caragiale, la aflarea veştii despre moartea sa fulgerătoare, amicii săi apropiați din ţară (Alexandru Vlahuţă şi Barbu Ștefănescu Delavrancea) pleacă la Berlin pentru a pregăti întoarcerea în ţară a trupului său. Acolo sunt așteptați de Constantin Dobrogeanu Gherea, Panait Cerna, Dimitrie Gusti şi alţi amici de-ai lui Caragiale. Și a început „farsa”! Nici mai mult nici mai puțin, trupul fără viață al lui Caragiale n-a putut fi adus în ţară imediat după deces, din simplul motiv că ambasadorul român (sau ministrul plenipotenţiar al României, cum i se zicea la acea vreme) din capitala Germaniei tocmai ce plecase în concediu. Atribuțiile nu le lăsase nimănui, pentru că…„trai neneacă, pe banii babachii”! Fapt pentru care rămăşiţele sale pământeşti au fost duse de familia sa şi de amicii săi apropiaţi în cimitirul berlinez Erster Schöneberg Friedhof și pe 27 iunie a fost depus acolo într-un cavou. Din Berlin, Alexandru Vlahuţă a scris familiei sale despre şocul emoţional pe care l-a trăit atunci când l-a văzut pe Caragiale în coşciugul de stejar, în capela cimitirului protestant din Schöneberg. Timpul a trecut și abia pe 18 noiembrie 1912, după multe „aventuri” ciudate pe drum, rămăşiţele pământești ale lui Caragiale au ajuns în România. Concret, la 1 septembrie, Ministerul de Interne a deschis un credit de 22.000 lei, credit necesar pentru transportarea în România a trupului neînsufleţit al lui Caragiale, un ajutor pentru văduvă, precum şi pentru înhumarea scriitorului. Se spune că, prin unele ziare (adică doar în „Universul”, preluat în presa post-comunistă „la greu” din motive de…cancan), și-a făcut locul un zvon care spunea că vagonul mortuar ar fi rătăcit vreo două săptămâni pe liniile austriece, ajungând în ţară fără documente de însoțire, pierdute şi acestea, că vagonul staționase aiurea prin Viena și prin Transilvania și că unii funcționari de printr-o stație de căi ferate au deschis respectivul vagon și ar fi dat peste rămăşiţele pămâneşti ale lui Caragiale. Potrivit lui Şerban Cioculescu, cel mai bun biograf al lui Caragiale, în opinia mea, lucrurile au stat, de fapt, astfel: sosirea coşciugului a fost aşteptată pe data de 18 noiembrie de Emil Gârleanu, Ion Brezeanu, pictorul Carol Popp de Szathmary, Garabet Ibrăileanu şi de câţiva ziarişti. În aceeaşi zi, acesta a fost depus la Biserica Sf. Gheorghe. Se pare că, în afară de „Universul”, de fapt, niciun alt ziar nu a amintit despre acest posibil incident cu conotații tragi-comice. Dar cancanul „vindea” și atunci presa!
„Moara cu povești”. Nenea Iancu, procesul și exilul…
Realitatea este că nu s-a auzit ca vreun membru al familiei sale sau vreun amic apropiat, prin file de memorialistică sau în vreun act de corespondenţă, să amintească despre vreo rătăcire a vagonului funerar cu rămășițele pământești ale lui „nenea”. Toţi cei care l-au iubit pe Caragiale au scris despre savoarea ultimelor conversaţii în familie (de exemplu, fiul său Luca), despre decesul neașteptat al lui Caragiale (Cella Delavrancea), despre propriile lor reacţii de după moartea prietenului (cum a fost cazul lui Paul Zarifopol). Înmormântarea propriu-zisă a avut loc pe 23 noiembrie la cimitirul Bellu. După o viaţă zbuciumată, Caragiale a coborât în locul său de veci, înconjurat de amici, gazetari, admiratori, oameni politici etc. În necrologul ţinut la înmormântarea lui Caragiale, bunul său amic Barbu Ștefănescu Delavrancea l-a numit pe acesta: „cel mai mare român din câţi au ţinut un condei într-o mână şi o torţă aprinsă în cealaltă”.
„Moara cu povești”. Nenea Iancu, procesul și exilul…
Am să-nchei „mașina” de azi cu a repeta câteva dintre „zicerile” lui „nenea” Iancu: „Noi, românii suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult. Într-o țară ca a noastră, unde când afirmi ceva nu ți se cer și dovezi, unde spiritul public nu are niciun element serios de control, mai ales asupra luptelor ivite pe tărâmul științei de stat, reaua credință este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputațiuni. Ca să treci cel mai curat, n-ai decât să ponegrești cu, ori fără drept pe alții, ca să te crează lumea om cinstit și de treabă, n-ai decât să ocărăști și să osândești în vileag purtarea altora, chiar dacă dânșii au o bună purtare, și mai ales în cazul acesta! Dacă vrei să înșeli lumea, a zis un filosof, înșal-o gros, că subțire nu se prinde. E mult numai până să-ți faci o reputație frumoasă, și în urmă poți fără griji să săvârșești însuți păcatele de care osândeai odată pe alții buni nevinovați.”
Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci, așa cum amintesc de fiecare dată, vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
„Biblioteca marilor procese”, an I – mai –iulie, nr. 4-5, 1924; Procesul Caragiale Caion
Papadima, Liviu (1999). „Caragiale, firește”. București, Editura Fundației Culturale Române.
Cioculescu, Șerban (2003). „Caragialiana”. București, Editura Albatros.
Ștefan Cazimir, „Amintiri despre Caragiale”, Editura Humanitas, 2013 – volum ce reunește cele mai importante mărturii despre Caragiale relatate de contemporani
https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/09/09/procesul-caragiale-caion/
https://teatrulamicrofon.wordpress.com/2017/08/09/procesul-caragiale-caion-1973/
https://www.ziarulmetropolis.ro/procesul-caragiale-caion-de-la-duel-literar-la-acuze-de-plagiat/
https://www.ilcaragiale.eu/opere/amintiri/dimitrie_gusti/01.html
https://revistacititordeproza.wordpress.com/2011/02/22/8226/
https://jurnalul.ro/cultura/i-l-caragiale-scriitor-romantism-stil-mahala-drama-953622.html
https://www.travellerinromania.com/fig/ion-luca-caragiale/
https://evz.ro/166-ani-nasterea-lui-caragiale.html
https://leviathan.ro/i-l-caragiale-exilat-de-buna-voie-la-berlin-de-daniela-sontica/
https://portal.revistatimpul.ro/blog-andreimonica/ultimele-ore-din-viata-lui-i-l-caragiale/
https://www.cunoastelumea.ro/de-ce-s-a-autoexilat-caaragiale-si-ce-credea-despre-situatia-tarii-la-inceput-de-secol-xx/
https://humanitas.ro/assets/media/despre-lume-arta-si-neamul-romanesc.pdf
