Jurnal FM 
„Moara cu povești”. „Florile dalbe” ale colindelor…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on decembrie 15, 2023
Motto: „Colindele sunt cele mai vechi cântece ale poporului român cari s-au păstrat din generațiune în generațiune ca niște sfinte și străvechi documente din domeniul avitic al neamului românesc”- Grigore G. Tocilescu, 1870.
Oameni buni, astăzi vă propun, aici la „Jurnal de Brașov”, la „moara cu povești”, o altă „felie” din mentalul colectiv românesc, dar și din cel al altor popoare. Mă refer acum la ceea ce, îndeobște, denumim obiceiul colindelor sau mersul la colindat…Mai deunăzi, m-am întâlnit prin centrul urbei brașovene cu un om fain cu care nu mă văzusem de ceva timp și care-mi zicea că mergea să se-ntâlnească cu niște „ortaci” din ceata sa de juni (una din cele șapte cete ale a Junilor Brașovului) pentru a repeta câteva colinde și a merge la colindat. Am avut o scurtă discuție pe această temă a „mersului” Junilor Brașovului la colindat (sau nu), ca obicei al cetelor respective, dar discuția a alunecat spre colindă, în general. După plăcuta discuție cu amicul meu care se va recunoaște în aceste rânduri (și pe care-l salut, din nou, firește), întâmplarea a făcut că m-am întâlnit, în aceeași zi, cu o persoană care este chiar specialistă într-ale muzicii, dar și una împătimită într-ale păstrării și transmiterii mai departe a tradițiilor folclorice autentice. Ca urmare a discuțiilor avute cu acești doi oameni, mi-am adus aminte în aceeași zi despre obiceiul mersului la colindat în satul de origine al părinților mei, un sat nici mic, nici mare, sat situat în partea de sud-vest a judeţului Satu Mare. Amintirile mi-au revenit în „hard” mai ales pentru că am petrecut în acel sat o parte importantă a copilăriei mele, mai ales partea „gimnazială” a existenței mele și, de aceea, nu pot uita și acest aspect legat de obiceiurile tradiționale ce „împănau” viața rurală la final de an, pe parcursul întregii luni decembrie. Nu am să încep să povestesc azi ce și cum se făcea cu mersul la colindat în acel sat denumit Săuca, aflat în apropierea Tășnadului (azi cunoscut ca stațiune balneoclimaterică) și în relativa apropiere a Careiului, dar mi-am propus doar să v-aduc aminte și dumneavoastră că avem câteva tradiții pe care trebuie să le păstrăm și să le dăm mai departe pentru simplul motiv că, altfel, acestea vor pieri! Au început deja să se „disipeze” de câteva decenii bune, mai ales de când societatea urbană a „amestecat” populațiile care au migrat masiv de la sat la oraș din diverse cauze social-economice. Iar orașul ucide tradițiile, mai ales azi, în malaxorul vieții urbane pline de „interesul poartă fesul” și de angaralele vieții de zi cu zi! Nu cred că aveți nevoie de argumente în acest sens! Apropo de tradiții și origini, pe mine mă mâhnesc valurile de reacții (majoritatea de la persoane total nepricepute pe subiect) la afirmațiile unui cunoscut rapsod cu origini maramureșene pe un post TV apropo de originile unei melodii cu adânc substrat patriotic românesc. Sunt sigur că știți despre ce vorbesc aici și eu cred că respectivul rapsod și profesor ar fi trebuit să încerce a nu lăsa loc de atât de mult echivoc în spusele sale. I se potrivește vorba ceea cu „dacă tăceai, filosof rămâneai!”. Iar lumea are reacții ciudate, vehemente și, de multe ori, necontrolate pe o temă despre care ar trebui să discute doar adevărații specialiști și nu „Gigi de la Sculărie” ori „Ianoș de la Csikszereda” (adică Miercurea Ciuc) sau vreun Gelu „Sâmbătă”… Apar aceste reacții pentru că nu mai avem răbdare, nu ascultăm liniștiți „povestea” celuilalt și nu prețuim ceea ce avem încă: pace, liniște, sănătate și ce pune pe masă a doua zi! Și chiar dacă, poate, nu se „potrivește” în contextul rândurilor de astăzi, îndrăznesc să vă anunț că zilele trecute, chiar de Moș Nicolae, mi-a ieșit de sub tipar cartea „Jurnal cu oameni și povești”, la Editura Creator a Grupului brașovean Libris și pe care v-o recomand cu drag. O puteți comanda la linkul următor, dacă veți considera că merită, plus încă o carte-cadou, „Poveste de Crăciun” de Charles Dickens! Vă mulțumesc pentru răbdarea de a citi micul meu anunț!
Am să revin la subiectul pe care vi-l propun azi, adică la colinde, pentru că acest subiect este, în opinia mea, mai important decât conotațiile trecătoare ale unor afirmații necontrolate suficient. Am încercat să sintetizez doar câteva dintre informațiile oferite de sursele inserate la finalul acestor rânduri, surse care merită citite mai în tihnă de oricine dorește a adânci subiectul colindelor.
Țin să precizez de la bun început că nu voi face nicio referire la penibilele încercări de colinde ce apar prin piețe, cartiere ori mall-uri, cu trecerea în derizoriul cerșetoriei (mai ales în mediul urban) a unei tradiții frumoase, care nu merită asta și nici la „meciul” dintre colindele de pe la noi și „colindele internaționale”! Pur și simplu, nu vreau să comentez „aberațiile” de la normal… Sunt destui care s-o facă! Cea mai importantă sărbătoare a iernii, Nașterea Domnului sau Crăciunul, aduce cu ea un obicei frumos și solemn, colindul. Lumea satelor ne-a oferit întotdeauna un exemplu de tradiție și zestre spirituală. Acolo totul are altă valoare, sărbătoarea Crăciunului este respectată cu sfințenie de fiecare în parte, iar tinerii, cu mic, cu mare, au datoria de a colinda pe la casele oamenilor, pentru a le ura de bine și sănătate. Ce sunt colindele? Colindul este un cântec tradiţional popular, cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulţi cu prilejul sărbătorilor de Crăciun şi de Anul Nou. Astfel, cetele de colindători merg din casă în casă, vestind Naşterea Domnului Iisus Hristos. Colindele, în general, sunt strâns legate de obiceiul colindatului, un obicei care, după toate probabilitățile, are rădăcini adânci în perioada precreștină. Cel mai probabil, inițial, aceste colinde ar fi avut o funcție de factură ritualică, de urare pentru fertilitate, belșug și sănătate. Cine le-a creat inițial? Nimeni altcineva decât „poporul”, oricare ar fi fost acesta, „popor” care neștiind să scrie sau să citească, a cântat aceste „poezii lirice”. Pentru că, în esență, cam asta sunt colindele, niște „poezii lirice”. Specialiștii într-ale etnomuzicologiei mai afirmă că un alt scop posibil al acestor colinde ar fi fost acela de alungare a spiritelor rele și de reîntâlnire cu cei plecați în „lumea fără de dor”. Grigore G. Tocilescu, în anul 1870, spunea: „Colindele sunt cele mai vechi cântece ale poporului român cari s-au păstrat din generațiune în generațiune ca niște sfinte și străvechi documente din domeniul avitic al neamului românesc”. Totodată, după cum spunea alt mare specialist, G. Dem. Teodorescu, „colindele ar fi vechi saturnale romane, în care ideea creștină de abundență, de opulență, de viață religioasă apare amestecată cu ideile de felicitare predominante în imnurile ce se cântau de junii romani la calendele Ianuarie”. Merită să amintim că, în primele veacuri creştine, nu se sărbătorea Naşterea Domnului, aceasta nefiind specificată explicit în Noul Testament. Abia pe la mijlocul secolului al patrulea, Biserica a fixat data de 25 decembrie, ca sărbătoare a Naşterii Domnului, pentru a şterge amintirea unei mari sărbători păgâne dedicată cultului solar, „Sol Invictus”, şi care era celebrată în aceeaşi zi. Este logic că aşa se explică prezenţa unui puternic substrat păgân în colindele arhaice. Datina aceasta se leagă, așadar, de accepţiunea arhaică a Sărbătorii ca sfârşit al unui ciclu temporal şi începutul unui alt an. Cu timpul, întregul ritual dedicat zeilor protectori ai agriculturii s-a restrâns în texte, încheiate cu o „formulă-urare” adresată celor colindaţi. În principiu, aceasta a constituit nucleul datinei de tip roman şi sub această formă au primit-o şi tracii din nordul şi sudul Dunării, odată cu expansiunea Imperiului Roman.
Vorbind despre vestul Europei, în opinia mai multor specialiști, se spune că primele colinde destinate Crăciunului ar fi apărut la Roma, în jurul secolului al patrulea, însă aveau o formă dec cântec predilect religios, fără vreo legătură specifică cu tipul obiceiului colindului așa cum îl știm astăzi. Ulterior, mai multe secole mai târziu, cam prin secolul al XIII-lea, apar diverse colinde în Italia, Germania și Franța, ca să nu menționez decât aceste țări. Colindele amintite aici ar fi apărut sub influența lui Francisc de Assisi, cel canonizat ulterior, iar izvoarele istorice spun că tot acesta le-a introdus în slujbele religioase, apoi au fost utilizate la piese de teatru populare și astfel au devenit cunoscute publicului larg. Vreo două secole după aceasta, în Anglia secolului al XV-lea, au fost publicate vreo 25 de cântece pentru Crăciun care erau cântate de oameni care mergeau din casă în casă, obicei păstrat până astăzi, iar colindele acestea apar aici după reforma luterană care încuraja folosirea muzicii în cadrul slujbelor religioase. Revenind pe meleagurile noastre, pe teritoriul României, nu sunt cunoscute date exacte care să ateste vechimea obiceiului colindului, acesta fiind, cel mai probabil, o expresie a credințelor populare existente dintotdeauna. Ca un argument pentru această afirmație, Constantin Brăiloiu afirma, la vremea sa: „Colindele sunt acele rituale vădit ţărăneşti, ce se cântă în noaptea de Crăciun, pe alocuri şi la Sf. Vasile…”. După cum cred că știe toată lumea, majoritatea colindelor au în „centrul” lor figura Mântuitorului Isus, dar realitatea ne spune că multe dintre acestea abordează și alte teme colaterale. Mulți specialiști exemplifică aceste teme prin prezența în textele colindelor şi al pluguşoarelor de An Nou a numelui „Bădica Traian”, care aminteşte, evident, de perioada formării poporului român şi de unii dintre strămoşii acestui neam. Dar, firește, temele și motivele colindelor, în general, sunt vaste, unele sunt destinate pentru fertilitatea ogoarelor, cum este cazul cu „Plugușorul”, altele atribuite animalelor din universul rural, cum sunt „jocul Caprei” sau „jocul Ursului”, altele evocă aspecte diverse din viața pastorală, aspecte „condimentate” cu diverse obiceiuri și credințe. Preotul prof. univ. dr. Adam Domin, în lucrarea sa „Colindul românesc între datină, muzică şi teologie. Elemente sensibile ale cântării bisericii” (apărută la Alba Iulia, 2016), afirma: „Colindele sunt creaţii populare inspirate din Sfânta Scriptură, iar unele au şi un caracter laic, având ca izvor viaţa cotidiană a satului. Colindătorii sunt socotiţi mesagerii lui Dumnezeu care transmit oamenilor pacea şi fericirea, sănătatea şi nădejdea. Colindele au menirea, pe lângă slăvirea lui Dumnezeu, de a ne curăţa sufleteşte şi a ne sfinţi, de a alunga tot ce este rău”. Din punct de vedere strict etimologic, cuvântul „colindă” este clar de origine latină și provine de la termenul „calendae”, care, în contextul obiceiului, însemnau, in extenso, „a vesti”. Romanii denumeau, de fapt, „calendae” primele zile ale fiecărei luni, atunci când organizau festivități în cinstea unor zei, mergând din casă în casă și intonând cântece ritualice cu caracter augural, vestind „ceva bun”. În acele timpuri, erau foarte populare festivitățile „calendelor” lui „Ianuar”, închinate străvechiului zeu latin „Ianus Geminus”, zeul cel cu două feţe. Merită amintit aici că și tracii, precum și dacii, își cinsteau zeii prin ritualuri asemănătoare. Specialiștii spun că „împrumuturile” culturale erau obișnuite pe atunci. Eu cred că astăzi, în contextul „malaxorului” popoarelor din era informațională, aceste împrumuturi sunt mult accelerate! Fiind un obicei străvechi, se consideră că primii colindători, în accepțiunea creștină, au fost păstorii care au venit la peștera unde s-a născut Iisus. Datorită transmiterii acestui mesaj, se poate considera colindul ca fiind chiar sfânt, acesta aducând bucurie, stare de bine în lume, între oameni, în general. De câte feluri pot fi aceste colinde? Unii specialiști afirmă că apar categorisiri ale colindelor în „ortodoxe” și „catolice”, dar că aceasta este o greșeală. Astfel, melodia de factură gregoriană „Puer natus est” sau „Troparul Naşterii Domnului”, de sorginte bizantină, fac parte din arealul muzicii sacre dedicate celei mai mari sărbători creştine, dar aceste cântece nu sunt colinde. Dacă vrem să dăm crezare afirmațiilor etnologului Nicolae Ursu, colindele pot fi: protocolare: „rugămintea de a fi primiți în casă, Cererea darurilor, Gazda plecată la vânătoare”, profesionale: „colinde de vânători, despre cioban și ciobănie”, mai pot fi colindele de fată, de flăcău, colindele familiale, colindele de trecere: „Anul vechi și Anul nou”, colindele religioase sau cele agrare, cum este „Plugușorul”. Având în vedere alte clasificări, colindele pot fi de două feluri: laice ori religioase, dar indiferent de natura lor, colindele au fost și vor rămâne o valoroasă zestre spirituală pe care am moștenit-o și suntem datori să o ducem mai departe generațiilor viitoare. Prin tot arealul de trăire românească, atunci când vin colindătorii, ușa nu trebuie să fie închisă pentru aceștia pentru că, pe lângă voie bună, aceștia aduc sănătate și vestea nașterii lui Isus. Prin aceste vechi tradiții se mai spune că ghinionul îi urmărește pe cei care nu ascultă colindele, pe cei care nu primesc colindătorii și care nu le oferă acestora un dar simbolic, ca o mulțumire pentru vestea adusă și starea de bine promovată de aceștia.
Referitor la obiceiul colindelor, cred că este bine să îl citim și să-l cităm pe Mircea Eliade, cel care în lucrarea sa „Istoria credințelor și ideilor religioase” (1976-1983), cel care spunea că: „Ritualul se desfășoară de obicei începând din Ajunul Crăciunului (24 decembrie), până dimineața zilei următoare. Grupul de șase până la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaște obiceiurile tradiționale și vreme de patruzeci sau optsprezece zile ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucția necesară. În seara zilei de 24 decembrie, îmbrăcați în straie noi și împodobiți cu flori și zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete și bat darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele și să-i vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră și după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în casă și își continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere și rostesc urările tradiționale. Colindătorii aduc sănătate și bogăție, reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere și pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură etc. După ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toți tinerii”. În ceea ce privește denumirea efectivă a obiceiului, etnologul Ovidiu Bîrlea pomenea (în lucrarea „Folclorul românesc” apărută la București, în anul1981) existența unor denumiri diferențiate ale cântecelor ocazionate de săbătorile de iarnă, în funcție de zonă. Astfel, termenul de „colindă” se întâlneşte în Moldova şi Transilvania, deşi în vestul şi nordul Transilvaniei este cunoscută şi forma des răspândită de „corindă”. Pe de altă parte, în Muntenia, apare mai des termenul de „colind”. Merită amintit că faptul că, în unele regiuni, întâlnim și diminutivul popular „colindeț”, provenit de la colăcelul sau pâinișoara care se dă în dar colindătorilor. Cred că nu este lipsit de interes să amintim și faptul că termenul de „Colind/colindă” este unul dintre cele trei cuvinte româneşti incluse într-un „Dicţionar cultural internaţional”, publicat de UNESCO, şi care cuprinde termeni reprezentativi pentru diversele limbi vorbite pe glob. Celelalte două cuvinte românești sunt „dor” şi „doină”, acestea fiind considerate ca specifice spiritualităţii româneşti, având o deosebită forţă expresivă, înţelesuri şi rădăcini adânci în creaţiile noastre populare. Ca obicei, „Colindatul”, „a colinda” înseamnă a umbla, a merge din loc în loc, foarte aproape de sensul cuvântului pelerinaj. Colindatul, ca și pelerinajul, nu se petrece fără un scop și fără o țintă, iar în cazul colindelor, ținta o constituie casele oamenilor, iar scopul este anunțarea unui mare eveniment – Nașterea Domnului. În comunităţile rurale, erau colindate toate casele, indiferent de avutul gazdelor, pentru simplul fapt că toţi locuitorii trebuiau să se bucure în această zi sfântă de mesajul colindătorilor. Prin unele zone, celor care ar fi îndrăznit să nu-i primească pe colindători, li se rupeau scânduri din gard sau li se scrijeleau pereţii caselor şi erau „făcuți de minune”, adică popularizaţi negativ în tot satul. Prin secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, ca o replică la colindele „păgâne”, au apărut prin Muntenia şi Moldova aşa-numitele „cântece de stea”, practicate de copii care purtau în mâini şi o stea confecţionată din diverse materiale. La aceste cântece, melodia și versurile, diferite față de colinde, aparţineau ori unor oameni ai bisericii (preoţi sau cântăreți bisericești) sau unor învăţători din mediul rural. Ca exemplu, putem aminti cântecele „Trei crai de la Răsărit”, „Nouă azi ne-a răsărit”, „La Bethleem”. Apropo de disputa despre care aminteam la începutul „morii cu povești” de azi, aș aduce aminte că despre binecunoscutul „O, ce veste minunată”, Sabin Drăgoi, cel care-l menţionează explicit în culegerea sa din anul 1925, spune fără echivoc că acesta ar fi un cântec de stea care, după melodie şi ritm, ar fi aparţinut ca origine saşilor ardeleni. E posibil, dar acum face parte din „esența” colindelor de pe la noi! În România, precum și în alte țări de rit creștin răsăritean, unde „închinarea magilor” e sărbătorită în același timp cu Crăciunul, umblatul „cu steaua” are loc în seara de Crăciun, pe când în țările de rit apusean, unde „închinarea magilor” e sărbătorită de Bobotează, se umblă „cu steaua” în ajunul acestei sărbători.
Din zorii existenţei sale, poporul român s-a născut în credinţa creştină, iar acest lucru se observă evident şi în sentimentul creştin exprimat într-o formă populară extrem de largă. Este la fel de evident și faptul că folclorul românesc este unul eminamente creştin, iar colinda poate fi considerată o specie reprezentativă a spiritualităţii româneşti, văzută, după vorbele unora mai pricepuți ca mine, ca un fel de „Biblie populară”. Versurile colindelor românești descoperă un mesaj teologic de trăire spirituală, fie că este afirmat explicit sau nu, întreaga cultură fiind plină de simboluri ale moralei creştine, transmise din generaţie în generaţie. Colindele conțin urări de bine, cuvinte cu încărcătură pozitivă care aduc slavă nașterii Fiului lui Dumnezeu pe pământ și care pregătesc trecerea într-un nou an, de la care se așteaptă lucruri mai bune: roade mai bune și mai multe, prosperitate în comunitate, sănătate, armonie în familie, iubire şi belșug în casă. Nu se poate afirma cu certitudine care dintre provinciile românești a dat mai multe ori mai „brave” colinde, ci doar că acestea sunt la fel de frumoase și demne de toată lauda. Antropologii de pe la noi spun că aceste colinde au o funcție ritualică unificatoare în comunitate, „conectând membrii acesteia la o realitate sacră, superioară, care este trăită la nivel social cu inima deschisă, curățită prin catharsisul purificator al cântecelor intonate, nu de către fiecare individ în parte, ci împreună cu membrii familiei, vecini sau consăteni”. Colindatul începe „majoritar” în Ajunul Crăciunului, dar acestea pot începe chiar în Ajunul de Sfântul Nicolae, cu diverse „cântece de stea”, prevestitoare evenimentelor centrale ale colindelor („Steaua sus răsare”). În unele zone, în Bucovina, de exemplu, dimineaţa, copiii pornesc la colindat înainte să se lumineze pentru că „Naşterea Domnului s-a petrecut în taina nopţii, în prezenţa animalelor, a stelelor, a păstorilor şi îngerilor”. Prin alte zone ale țării, copiii, de obicei, merg la colindat seara. Există, de asemenea, multe sate în care există „roluri” pe vârste, iar dimineaţa, copiii mici vestesc naşterea lui Iisus, iar seara, obiceiul este continuat de adolescenți sau chiar de cete de adulţi. În unele județe din Oltenia, există sate unde, seara, se adună toți colindătorii, fără deosebire de vârstă, şi pornesc cu toții la colindat ca un grup compact și omogen. Prin unele zone din Ardeal, obiceiul mersului la colindat începe după serviciul religios din prima zi de Crăciun şi se ține pe parcursul celor trei zile de sărbătoare. Ca regulă, se colindă fie la poartă, în curte sau la fereastră. Prin unele locuri, este primit în casă să colinde oricine ar veni, fără deosebire de vârstă ori categorie socială. Există diverse obiceiuri, cum ar fi faptul că cetele de copii de prin Sătmar, Sălaj, dar chiar şi de prin Hunedoara ori Alba colindă la fereastră, de obicei, iar tinerii şi perechile căsătorite colindă doar în casă. Prin nordul Moldovei, sunt sate unde se colindă la fereastră, iar identitatea efectivă a colindătorilor este dezvăluită abia după ce colindul s-a încheiat. Drept recompensă pentru „prestație”, colindătorii primesc diferite daruri, numite şi „colindeţe”, care pot fi: colaci, mere, nuci, turtă dulce şi bani. Prin zona Brașovului ori prin Țara Făgărașului, feciorilor şi bătrânilor li se oferă câte un colac mai mare, iar copiilor un colac mai mic, toate făcute în casă de mâna pricepută a gospodinei casei. În acest caz, colacul mare se numea „covrig”. Chiar dacă era mult mai mare decât un covrig comercializat la simigeriile de azi! Este demn de remarcat faptul că, la casele cu fete de măritat, se făceau colaci mari şi mai frumoşi tocmai pentru a demonstra hărnicia și priceperea acestora. Mai merită amintit că feciorii şi bătrânii vindeau acești colaci astfel: feciorii în ziua de Crăciun, iar bătrânii a doua zi. De principiu, se alegea o anumită casă din sat, unde se licitau colacii respectivi, iar cu banii strânşi, feciorii plăteau lăutarii pentru seara de Anul Nou, când era mare bal în sat. Ca să păstreze un echilibru între ludic și sacru, bătrânii donau banii strânşi la biserica din sat.
„Moara cu povești”. „Florile dalbe” ale colindelor…
Merită amintit faptul că prima culegere de colinde și cântece de stea a fost publicată la noi de către Anton Pann, în anul 1830, această culegere conținând doar textele acestora. Celelalte patru ediții care au urmat au cuprins și melodiile colindelor, acestea fiind notate pe psaltichie. După Anton Pann, Teodor Burada, Tiberiu Brediceanu, Bela Bartok, Sabin Drăgoi, George Breazul, Ghe. Cucu, Constantin Brăiloiu, Nicolae Ursu și alții au realizat bogate colecții de colinde pe care le cântăm și astăzi, fie în forma lor solistică, fie în versiunea lor corală, ca un veritabil rod al măiestriei componistice a unor compozitori români. Câteva exemple de colinde românești despre care sunt ferm convins c-ați auzit sunt: „Astăzi s-a născut Hristos”, „Trei păstori”, „Moș Crăciun cu plete dalbe”, „O ce veste minunată!”, „Sus boieri, nu mai dormiți”, „Noi umblăm să colindăm”, „Trei crai de la răsărit”, „Iată vin colindători”, „Florile dalbe de măr”, „Am plecat să colindăm”, „Deschide ușa creștine”, „Steaua” și multe altele. Sunt și eu de părere, ca mulți alții, că frumuseţea colindelor nu poate fi explicată în cuvinte și că există un singur mod de a le percepe farmecul, vechi de la începuturi: să fie ascultate şi duse mai departe. Dezvoltarea mass-media și societatea informațională au făcut ca, la noi, să fie amplificate vechile colinde (poate ușor transformate, dar aceleași ca mesaj) prin câțiva oameni ai cântecului care au devenit, pentru foarte mulți dintre români, „vocea Crăciunului”. Câțiva dintre aceștia sunt: Ștefan Hruşcă, Victor Socaciu, Nicu Alifantis, Narcisa Suciu, Paula Seling și mulți alții. În „obiceiurile cântate” în preajma Crăciunului (și chiar după acesta) și-au făcut loc și altele, pe lângă colindele propriu-zise. Astfel, din Ajunul Crăciunului (şi, prin unele locuri, până la Bobotează) poate fi întâlnită şi obiceiul cunoscut sub numele de „Vifleimul” sau mersul cu „Irozii”. Firește, este vorba de o cvasi-piesă de teatru cu substrat religios, în stilul „miracolelor” medievale, care prezintă miracolul Naşterii Domnului în toate fazele sale. Și pentru că oamenii se identifică cu povestea spusă celorlalți, cel mai adesea, „piesa” se întâmplă după scenarii şi costume influenţate de realităţile autohtone ale fiecărei zone unde se practică obiceiul, după viața locului în care se merge cu „Vifleimul” ori cu „Irozii”, fiind arătate, pe înțelesul tuturor, istoria naşterii lui Hristos şi a creştinismului, precum şi câte ceva despre persecuţiile îndurate de primii creştini. De regulă, aceste piese sunt interpretate de copii, iar spațiul de desfășurare este fie în biserici, în fața iconostasului, fie în alte locuri accesibile publicului comunității. Ca personaje principale ale jocului, apar regele Irod şi ceata sa de „Vicleim” (Viflaim, Vifleim etc), ostași romani, cei trei crai (sau magi, pe numele lor: Melchior, Baltazar şi Gaspar, un păstor, un prunc şi alte personaje, conform obiceiurilor diverselor locuri. În cadrul acestei piese, regele Irod primeşte „veşti din împărăţie” despre prinderea a trei oameni străini, iar aceştia se înfăţişează înaintea lui Irod, spunând c-au plecat la drum călăuziţi de o stea, pentru a-l căuta pe împărat. Ca urmare, Irod rosteşte versurile despre tăierea miilor de prunci și piesa continuă cu povestea cunoscută…
„Moara cu povești”. „Florile dalbe” ale colindelor…
Un alt obicei de Crăciun, dar specific părților de sud-vest ale țării, prin Banat și Oltenia este mersul „în piţărăi”. Obiceiul s-a mai extins și prin sudul Ardealulu în special prin zona Hunedoarei. Obiceiul îi are în centru pe copii, pe cei mai mici dintre colindători, care merg din casă în casă în dimineaţa de Ajun. Copii mici se adună în grupe de câte trei-patru colindători, iar dacă sunt mai mulţi, se alege un vătaf mai „răsărit” ca vârstă care îi învaţă colindele, îi conduce prin sat şi poartă „băţul de colindat”, „colindeţul” sau „colinda”. Cu acest băţ , de obicei împodobit, piţărăii lovesc în casele în care intră, apoi grinda, vatra, rostind urarea „de bine” şi invocând fertilitatea şi belşugul în întreaga casă, pentru anul care vine. Pentru că e vorba de cei mai mici dintre colindători, textele colindelor sunt destul de scurte, conţin vestirea sărbătorii, dar mai ales cereri directe de daruri de la cei colindați. De pildă, unul dintre mesajele pițărăilor sună aşa: „Dă-mi ficatu’ şi cârnatu’ că, de nu, mă duc la altu’ ”. Alte versuri sunt: „Bună ziua lui Ajun/ Că-i mai bună-a lui Crăciun/ Că-i cu miei/ Cu purcei/ Merg copiii după ei/ Dă-ne nuci/ Că-s dulci”. Piţărăii primesc de la cei colindați mere şi nuci, apoi la plecare li se mai dă, la fiecare casă, câte un blid cu seminţe de cereale, pe care aceştia le aruncă peste casă. Merită amintit și faptul că această urare „în piţărăi”, în afară de zonele amintite anterior, se regăseşte şi la românii din Timoc, în Serbia. Firește, cum aminteam pe la început, „împrumuturile culturale” există și se întrepătrund obiceiurile popoaelor din arealul acesta de Europă. Colinde frumoase mai au și popoarele din jurul nostru: bulgari, ucraineni, beloruşi, polonezi, slovaci, sârbi, maghiari, iar în sud, se întâlnesc pe întregul teritoriu al vechii Tracii. Or fi având și rușii, dar acum nu-mi vine să amintesc de ei…
„Moara cu povești”. „Florile dalbe” ale colindelor…
Și pentru că avem în multe colinde expresia „Lerui, ler”, am citit și împărtășesc cu dumneavoastră faptul că originea binecunoscutului refren „Lerui, ler” rămâne o problemă controversată. Cert este că, prin basmele româneşti apare numele lui „Ler împărat” și că derivatele refrenului (Lerului Domnului, Hai lerui, Doamne etc) au semnificaţia unor formule incantatorii adresate unei persoane deosebite, fie aceasta simplu om sau de esență divină. Dintre toate originile propuse, una plauzibilă este aceea enunțată de Dimitrie Dan (în anul 1901), care ne spune că ar deriva din invocaţia creştină „Halleluiah, Domine!” specifică psalmilor din latina târzie şi care, urmând legile fonetice de transformare a unor cuvinte latineşti, a ajuns la forma amintită: „Hai, lerui, Doamne”. Este posibil să fie aceasta explicația, la fel cum este posibilă o cu totul alta…
„Moara cu povești”. „Florile dalbe” ale colindelor…
Voi aminti aici, către finalul rândurilor de azi, versurile unei colinde faine, care-i plăcea foarte mult bunicului meu din partea mamei, colindă cu care-și începea întotdeauna „repertoriul” de colinde:
„Trei păstori se întâlniră
Trei păstori se întâlniră
Raza soarelui, Floarea soarelui
Și așa se sfătuiră
Haideți fraților să mergem
Haideți fraților să mergem
Raza soarelui, Floarea soarelui
Floricele să culegem
Și să facem o cunună
Și să facem o cunună
Raza soarelui, Floarea soarelui
S-o-mpletim cu voie bună
Și s-o ducem lui Hristos
Și s-o ducem lui Hristos
Raza soarelui, Floarea soarelui
Să ne fie de folos
Raza soarelui, Floarea soarelui
Să ne fie de folos..”
Aș încheia povestea de azi prin a spune că acest obicei al colindatului de Crăciun este o datină adânc înrădăcinată în conştiinţa populară și este trăită la cote înalte în satul tradiţional românesc (atât cât mai există), unde identitatea naţională, limba şi credinţa prin datini, tradiţii şi obiceiuri au rămas viabile și propagate corespunzător. Nu putem decât să fim recunoscători înaintașilor pentru „comorile” pe care ni l-au lăsat în colinde și-n toate celelalte oboceiuri vechi! Cred că acum de sărbători merită să ne bucurăm împreună colindând și transmițând din casă în casă mesajul transmis de colindele noastre!
„Moara cu povești”. „Florile dalbe” ale colindelor…
Voi repeta acel „clișeu” prin care se tot spune ca „de Crăciun să fim mai buni” (dar poate un început prin a continua să fim buni tot anul…) și merită să ne încălzim sufletele cu colinde românești (și internaționale, dacă preferăm) ca să revenim la ceea ce este important pe acest pământ! Să vă fie bine tuturor! Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Gr. G. Tocilescu, „Poesia popularia a Românilor”, în Foaia Societății Românismul, an I, nr. 3, 1870, p.119.
G. Dem.Teodorescu, „Încercări critice asupra unor credințe, datine și moravuri ale poporului român”, București 1874.
Nicolae Ursu, Folclor muzical din Banat și Transilvania (300 de colinde, cântece și jocuri), Ed. Muzicală, București, 1983.
Brăiloiu, Constantin, „Colinde şi cântece de stea”. Bucureşti, 1931.
Mircea Eliade, „Istoria credințelor și ideilor religioase”, Ed. Polirom, București, 2011
Bârlea, Ovidiu, „Colindatul în Transilvania” // Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei 1965-1967. Cluj, 1969
Trifan, Ovidiu, „Colindul în creaţia corală românească”, Iaşi, 2008.
https://doxologia.ro/cine-ce-vesteste-colinde
http://doctorate.uab.ro/upload/58_503_rez_ro_felicia.pdf
https://historia.ro/sectiune/general/ce-sunt-colindele-565182.html
https://dragusanul.ro/carturarii-ardeleni-despre-colinde-si-vifleimuri/
https://www.romania-actualitati.ro/articole-despre/colinde/
https://foaienationala.ro/despre-colinde-si-colindat.html
https://adevarul.ro/stiri-locale/iasi/interviu-cu-singurul-doctor-in-colinde-din-1755404.html
https://www.cotidianulagricol.ro/colindatul-datini-si-obiceiuri-cu-ocazia-sarbatorilor-de-iarna/
https://realitateadeconstanta.net/colindele-dupa-datina-strabuna-in-dobrogea/
https://www.cuvantul-liber.ro/446189/21-noiembrie-7-ianuarie-e-vremea-colindelor/
https://mesagerulneamt.ro/2016/12/traditii-colindul-de-craciun/
Opiniile cititorului
Continue reading
