Motto: „A fost un timp luminos deceniul dintre anii 1850-1860 pentru românii din Braşov şi din împrejurime, şi faptele petrecute în acest timp vor forma întotdeauna un titlu de glorie a românilor braşoveni în analele istoriei noastre culturale”– Andrei Bârseanu

Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești” de fiecare vineri, să „măcinăm” câte ceva, în căutare de povești faine. Astăzi, voi rămâne cu dumneavoastră prin arealul Brașovului, ca spațiu, dar în alte timpuri, mai exact pe vremea secolului al XIX-lea, cu doar câteva referiri despre viața publică, culturală, școlară, economică și socială brașoveană a acelor timpuri. A nu se-nțelege că am în plan vreo cronică de secol nouăsprezece în doar câteva rânduri (ar fi imposibil), dar am de gând să vă transmit starea de a fi mai curioși în a căuta cele-ntâmplate mai demult pe aceste meleaguri…Impulsul de a împărtăși cu dumneavoastră câteva „felii” de Brașovul de atunci vine din faptul că am recitit foarte recent o lucrare pe care o am de mai mult de un deceniu și care este relevantă pentru oricine dorește a ști mai multe despre Brașovul de demult. Este vorba despre „Cronică de Brașov” publicată în 2008 de domnul inginer Dan Pavalache, un veritabil pasionat al istoriei. „Cronică de Braşov” este o succesiune cronologică, dar şi tematică a Braşovului, care are aspectele unei lucrări ştiinţifice, în ciuda faptului că nu este scrisă de un cercetător istoric. Știu că prima ediție a cărții a apărut în 2008 doar în 1500 de exemplare și a fost „cumpărată” de Primăria Brașov pentru a fi distribuită în școli, instituții și către diverse persoane, așa că nu cred că puteți găsi lucrarea altfel decât din întâmplare. Nu știu să se fi re-editat în această variantă. Sper să se întâmple pentru că este o lucrare foarte „în regulă” în a cunoaște câte ceva despre trecutul urbei! Îi mulțumesc autorului pentru bogăția informației de acolo, iar pe unele le împărtășesc azi cu dumneavoastră. La fel cum trebuie să-i mulțumesc domnului Adrian Majuru, istoric de marcă, pentru informațiile deosebit de bogate din studiul dumnealui referitor la situația învățământului românesc din Brașov publicat acum peste un deceniu, în 2011, și pe care-l puteți citi, integral, în sursa indicată la finalul rândurilor de azi. Nu în cele din urmă, adresez calde mulțumiri părintelui profesor Vasile Oltean, fostul director al muzeului Primei Școli Românești din Șcheii Brașovului pentru prețioasele informații pe care mi le oferă permanent despre istoria și cultura Brașovului de-a lungul timpului!

Pentru a fi corecți cu istoria acestor locuri, e bine să subliniem că, în principal, cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea a însemnat pentru Braşov, oraş (clar) multietnic aflat la „marginea” sud-estică a imperiului austriac condus de Habsburgi şi mai apoi a celui austro-ungar, o perioadă de reale deschideri pentru evoluţia generală a societății europene, în ansamblu, din toate perspectivele vieții sociale. Din cele ce se pot găsi prin documentele și arhivele acelor vremuri, se poate observa că locuitorii Brașovului de atunci au încercat să găsească noi formule, de cele mai multe ori inedite, spre dezvoltarea tuturor domeniilor vieții urbei lor. Practic, este un adevăr de necontestat că, la Braşov, mai mult decât în oricare alt oraş ardelenesc, organizarea societăţii civile, iniţiate de „protipendada” locală, a reușit să atingă un nivel remarcabil de progres social. În acest context, e bine de amintit faptul că un rol destul de important l-au avut formele de manifestare civică și culturală ale fiecărei etnii principale de pe aici: cea română, cea maghiară și cea săsească. Nu zic că alte etnii nu ar fi fost importante, dar acestea trei s-au manifestat „plenar”. În particular, putem afirma că un rol aparte au avut asociaţiile culturale și uniunile civice, entități care au adus un plus evident nu doar vieții publice a urbei de sub Tâmpa ci și demersului de a ține aprinsă flacăra ideii naţionale românești. Spun asta fără a minimaliza celelalte două etnii despre care aminteam anterior! Anterior, în prima parte a secolului respectiv, prin anii ‘30, putem vorbi de o dezvoltare importantă și o „ridicare” social-economică a comunităţilor de români aflate de sute de ani în actualul cartier denumit Şcheii Braşovului sau veniţi din alte părți în Cetatea Brașovului la sfârşitul secolului al XVIII-lea, pe fondul oprimării dinspre Imperiul Otoman.

Atunci, odată cu neguțătorii români de la sud de Carpaţi şi de la sud de Dunăre, a mai venit în urbe şi o categorie importantă de negustori macedoromâni, greci, bulgari şi sârbi. Mulţi dintre aceşti români prezenți în urbe, fie că erau din Şcheii Braşovului, fie veniţi şi stabiliţi în Cetate, erau comercianţi pricepuți, umblați prin lume,cu stare materială bună, care ştiau carte şi care, influenţaţi de ideile mai noi, revoluționare, din Europa, doreau ca fiii lor să studieze la şcoli şi licee, pentru a se ridica din punct de vedere intelectual şi social.Braşovul a reprezentat, la jumătatea secolului al XIX-lea, o veritabilă punte de legătură între revoluţionarii români din Moldova şi cei din Țara Românească, mulţi dintre ei găsindu-şi adăpostul în casele românilor din Şchei sau din Cetatea Brașovului. Tot aici, la Braşov, acesta fiind unul din cele mai dezvoltate oraşe ardelene, au apărut şi documente programatice ale revoluţiei de la 1848 sau memorii şi revendicări publicate în vestitul și importantul ziar brașovean „Gazeta de Transilvania”. Trebuie să ne amintim că școlile înfiinţate la Braşov în această perioadă au fost frecventate atât de copiii românilor din Braşov, din împrejurimi cât și din Moldova şi Ţara Românească.Totodată, ziarele şi revistele publicate în limba română și apărute la Braşov, începând cu anul 1838, au fost difuzate şi citite de românii din toate provinciile locuite de aceștia. Multe dintre viitoarele personalităţi ale culturii române au făcut şcoala primară, gimnaziul sau liceul la aceste şcoli româneşti, înfiinţate cu multe greutăţi (unele din cauze materiale), dar şi datorită refuzului ori aversiunii efective manifestate împotriva acestor demersuri de către stăpânirea locală ori autoritățile imperiale habsburgice și, ulterior, austro-ungare. În acele vremuri, situaţia învăţământului românesc din Braşov nu era deloc bună. Deşi românii reprezentau mai mult de o treime din populaţia urbei, ei nu aveau decât o şcoală în limba română, situată în Şcheii Braşovului, la Biserica Sf. Nicolae, şi acces foarte greu la şcoala săsească din Cetate. Pentru cine nu știe, românii erau mai puțini în urbe pentru că, sute de ani, nu au avut voie să intre în Cetate (decât foarte rar) și nici să se stabilească în aceasta…După ce, pe la începutul secolului al XIX-lea, românii şi alte etnii din Transilvania au primit dreptul de a-şi cumpăra case în zona centrală, locuită timp de secole doar de populaţia săsească, numeroşi comercianți şi meşteşugari români îşi vor cumpăra sau construi case în interiorul Cetăţii. Ușor, ușor (sau pas cu pas, dacă doriți, vorba unui personaj politic actual…) situaţia socială a românilor din Şcheii Brașovului şi din Cetatea Brașovului a început a se îmbunătăţi, existând mulți comercianţi români care au ajuns să-i concureze şi chiar să-i depăşească pe cei saşi ori pe cei maghiari. Că veni vorba anterior și de alte etnii stabilite pe aici prin Brașov, trebuie amintit că o situaţie mai deosebită din punct de vedere social-economic a avut-o comunitatea grecească din Braşov, ajunsă în urbe pe la finele secolului al XVIII-lea, alături de macedoromâni, după cum poomeneam anterior. Ideea este că aceştia din urmă, majoritatea comercianți pricepuți, dar, în special, grecii, au primit anumite privilegii importante din partea autorităţilor locale săsești ale vremii. Aceste privilegii obţinute de „Compania grecească” i-au impulsionat pe neguțătorii greci şi români să ridice o biserică de rit ortodox în Cetate la sfârşit de secol, având hramul Sfintei Treimi, în imediata apropiere a Bisericii Negre și a Pieții Sfatului. Aceasta e numită și azi, infomal, „La greci” de locuitorii Brașovului. Pe lângă această biserică, a funcţionat şi o şcoală în care se învăţa în limba greacă şi germană. De altfel, această şcoală a fost sprijinită material din fondurile bisericii, ale negustorilor, dar şi de o importantă moştenire lăsată de principele Grigore Brâncoveanu, urmaș al marelui domnitor valah. Din documentele vremii, reiese faptul că au apărut, ulterior, neînțelegeri între români și greci, chiar dacă aveau aceeași confesiune, Acest lucru i-a făcut pe români să părăsească această biserică comună și să-şi construiască o capelă în piaţa centrală a Braşovului, adică în actuala Piață a Sfatului (pentru că doar o capelă li s-a permis). Tot în acest areal al urbei, românii au înfiinţat o şcoală elementară comercială, care a ajuns la un nivel mai ridicat de dezvoltare odată cu venirea la Braşov a viitorului ziarist şi intelectual de frunte ardelean George Bariţiu. După cum se știe, de numele lui George Bariţiu, Andrei Mureşianu şi Iacob Mureşianu, toți foşti colegi la şcolile Blajului, se va lega, începând cu anii 1836-1837, înfiinţarea unor şcoli şi gazete în limba română ce vor fi cunoscute atât prin tot Ardealul, dar şi la sud și la est de Carpaţi. Aș menționa pentru unii mai „aprinși la creier” de azi că, deşi în comunitatea de români a Braşovului, cei menționați anterior au ajuns într-un mediu ortodox şi deşi aceștia erau de religie greco-catolică, cei trei viitori cărturari români ai Transilvaniei au dat dovadă de un spirit de înţelegere şi de toleranţă exemplar în perioada  lor de locuire și trăire în acest oraş. Nu e mai puțin adevărat că interferența culturală și religioasă s-a împletit pozitiv aici la Brașov, pentru simplul motiv că, în afara celor trei intelectuali ardeleni marcanți, absolvenţi ai Facultăţii de Teologie de la Blaj, tot în această perioadă, o seamă de personalităţi ale românilor ortodocşi au sprijinit la fel de mult înfiinţarea de şcoli în limba română. Şi merită să ne amintim, în acest context, pe câțiva dintre cei mai importanţi: episcopul şi, ulterior, mitropolitul Andrei Şaguna, protopopul Ioan Popazu, Nicolae Teclu, Alexandru Ioan Cuza şi foarte mulţi alţii. Apropo de emulația culturală și intelectuală, la Braşov, George Bariţiu a activat ca profesor între anii 1836 şi 1838, iar în anul 1838, a ajuns să fie redactorul-șef al „Gazetei de Transilvania”, primul ziar politic al românilor ardeleni.

Este anul în care George Bariţiu îl sprijină pe Andrei Mureşianu să ajungă profesor la şcoala românilor din Cetate, dar şi să devină redactor al „Foii pentru minte, inimă si literatură”, suplimentul cultural al „Gazetei”, o platformă culturală devenită un adevărat fenomen românesc. Că-i aduserăm în amintire pe Mureșeni, trebuie spus că Iacob Mureşianu a fost cel care şi-a adus contribuţia la înfiinţarea gimnaziului latino-german în decembrie 1837 (unde documentele ne arată că, de altfel, până în anul 1867, o treime dintre  elevi acestui gimnaziu erau români). La acest gimnaziu, viitor liceu romano-catolic, Iacob Mureşianu a fost profesor timp de aproape patruzeci de ani şi director pentru vreo douăzeci. Sosirea Mureşenilor şi a lui George Bariţiu la Braşov a fost sprijinită nemijlocit de negustorii români bogaţi, care le-au pus la dispoziţie condiţii bune de trai şi un salariu relativ mic la început, dar mai consistent ulterior. Dorind continuarea împlinirii aspiraţiilor Şcolii Ardelene, cei trei colegi şi prieteni au rămas aici şi au contribuit la emanciparea culturală a românilor ardeleni. Deşi a fost o şcoală elementară, ulterior comercială, şcoala românilor din Cetate (ori „de la capelă” cum mai era cunoscută) a jucat un rol deosebit în pregătirea școlară primară a fiilor de români, iar cei mai buni dintre ei puteau să-şi continue studiile liceale şi chiar superioare. Şi în domeniul învăţământului, George Bariţiu a fost un deschizător de drumuri, metodele noi fiind puse în practică la Braşov, iar de acestea au beneficiat copiii românilor din oraş şi împrejurimi. Dacă situaţia şcolilor brașovene din Cetate, cea grecească de la biserica Sf. Treime, cea românească de la capela Sf. Adormire şi cea de la gimnaziul latino-german, era destul de bună, nu acelaşi lucru se petrecea în vremurile din prima jumătate a secolului al XIX-lea cu şcoala de pe lângă biserica Sf. Nicolae, cea cunoscută azi ca fiind Prima Școală Românească. Deşi această școală era mult mai veche şi mai „bogată” cultural (și chiar material) decât cele care funcționau pe lângă celelalte biserici, situaţia organizatorică şi a nivelului de pregătire a dascălilor şi elevilor a suferit un recul negativ nedorit în anii ’30 ai secolului al XIX-lea. Lucrurile au degenerat din această perspectivă doar până la venirea ca paroh la această biserică a lui Ioan Popazu, în anul 1838. Ioan Popazu se născuse la Braşov în anul 1808, având părinţii originari din Țara Românească. Primii ani de şcoală i-a urmat la şcoala de pe lângă biserica Sf. Nicoale, sub conducerea dascălului Simeon Jinariul, apoi la şcoala grecească din Cetate. Viitorul episcop Popazu a urmat apoi studii la gimnaziul săsesc din Braşov şi la gimnaziul romano-catolic din Sibiu, iar liceul la Cluj, unde a absolvit şi cursuri de filosofie. Studiile universitare teologice le-a urmat la Viena timp de patru ani, în perioada 1833-1837, după care a devenit secretar al episcopului Vasile Moga.

În anul 1839, Popazu a fost numit paroh şi, curând, protopop cu sediul la biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului. Cert este că, după venirea lui Ioan Popazu ca paroh la această biserică, situaţia şcolii de aici se va ameliora rapid. La propunerile sale, în această școală au funcționat patru clase de băieți și două de fete, având grijă să aibă învățători de toată isprava (așa cum au fost A. Androne, Nicolae Preda, Iosif Barac ori T. Moldovanu, ca să dăm doar câteva exemple).Tot în favoarea bunului mers al acestei școli, i-a promovat ca inspectori ai şcolii reorganizate după anul 1841 pe Dimitrie Cepescu, fost inspector şcolar şi mai înainte, şi pe protopopul Petru Gherman. Peste numai doi ani, în anul 1843, Ioan Popazu va interveni, cu bune rezultate, în favoarea cererilor învăţătorilor de la această şcoală, care cereau îmbunătăţirea situaţiei lor materiale. Nu este mai puțin adevărat că o altă intervenţie semnificativă a protopopului Popazu a fost obţinerea unei recunoaşteri meritate a şcolii româneşti de la Biserica Sf. Nicolae şi a unui document programatic școlar numit „Instrucţia”. După unele dezbateri şi răspunsuri nefavorabile, în cele din urmă „Instrucţia” şi hotărârile legate de aprobarea funcționării şcolii au fost recunoscute de guvernul transilvan şi de episcopul Moga.

Astfel, prin Decretul nr.1196 din 27 februarie 1844, şcoala de la Biserica Sf. Nicolae era recunoscută „deopotrivă cu şcólele normale de stat şi astfel copiii, cari au cel puţin nota «de prima clasă» să fie primiţi în gimnasiile din ţéră fără nici o pedecă”. Nu este mai puțin adevărat că, între anii 1840-1843, Ioan Popazu, împreună cu alţi fruntași ai românilor brașoveni, alături de grecii de la Biserica Sf. Treime, au încercat să pună bazele unui gimnaziu greco-ortodox. Neavând la dispoziție, însă, fondurile şi aprobările necesare de la stăpânire, construirea și funcționarea acestui gimnaziu s-a amânat până în anul 1850. Cum s-a rezolvat? La început, a fost cumpărat un teren în zona dintre Şchei şi Cetate, numit Groaveri, unde românii din Cetate au dorit, iniţial, construirea unui cimitir, dar Popazu le-a schimbat intențiile propunându-le să ridice aici o școală. Ideea lui a fost primită cu bucurie de comunitatea românească şi, în anii 1844-1848 şi 1850-1851, au început şi strângerea de fonduri în bani şi materiale, şi construcţia propriu-zisă a gimnaziului greco-ortodox românesc, adică viitorul Liceu nr. 1/Liceul „Andrei Şaguna”, episcopul şi viitorul mitropolit ortodox al Transilvaniei, Andrei Şaguna, aducându-şi o contribuţie însemnată la construcţia acestei şcoli, printre primele româneşti din Transilvania. Au urmat mai multe demersuri tehnice și financiare, dar au venit anii revoluționari pașoptiști și lucrurile au stagnat. La jumătatea secolului al XIX-lea, fruntașii comunității românilor brașoveni şi-au dat seama că doar cu ajutorul şcolilor în limba română, al editării de cărţi, al apariţiei şi răspândirii ziarelor româneşti se poate menţine conştiinţa naţională în Transilvania. Într-un secol al naţiunilor, în Transilvania, locuită de trei sau patru comunităţi etnice şi religioase diferite, în care fiecare dorea să-şi impună majoritatea în decizii, situaţia românilor ardeleni era dificilă şi a trebuit ca ei să lupte în paralel şi pentru câştigarea drepturilor şi libertăţilor pe care le pierduseră cu sute de ani în urmă. Sau nu le avuseseră niciodată…După încheierea revoluţiei, Ioan Popazu a reluat propunerea înființării gimnaziului românesc şi va fi obţinută aprobarea de construcţie de la stăpânire cu sprijinul episcopului Andrei Şaguna. Activitatea educativă de la la şcoala situată pe „Şirul Spitalului” şi care se numea „Şcoala centrală românească” a început în anul 1850. Printre primii elevi ai acestei școli s-au aflat și Titu Maiorescu şi Ioan Meşotă. Clădirea nu era însă adecvată pentru o şcoală şi în aceste condiţii se propune, din nou, construirea efectivă a unei unei şcoli româneşti, dar costurile necesare unui edificiu nou se ridicau la circa 40.000 de florini, o sumă imensă pentru  acele timpuri. Construcţia acestei şcoli româneşti a costat foarte mult şi s-a făcut cu mari sacrificii. Abia în anul1856 se finalizează lucrările şi se dau în folosinţă toate cele 22 de încăperi, dintre care 11 la parter şi 10 la etajele I şi II. După calculele făcute în acea perioadă de I. Jippa, cheltuielile totale au fost de 66.000 de florini, dar dacă ar fi luate în calcul şi materialele de construcţie donate cu titlu gratuit precum şi munca  diverșilor voluntari, se estimează că ar fi avut un cost de circa 80.000 de florini.

Au fost și destui filantropi în comunitatea românească brașoveană care au sprijinit demersul educațional cu fonduri consistente. Un important susţinător al şcolilor braşovene a fost Vasile Lacea, care a contribuit permanent cu sume de bani la ajutorarea şcolilor, cedând şi jumătate din muntele Valea Neagră din judeţul Prahova, cu scopul ca veniturile acestei proprietăţi să le rămână școlilor şi după moartea sa. Un alt exemplu este cel al negustorului brașovean Ioan Juga care, prin testamentul său din 24 iulie 1851, a lăsat suma de 12.000 de florini pentru salarizarea unui profesor de istorie şi a încă 6.000 pentru perioada de pensionare. Din „Fondurile Juga” s-au plătit, în perioada de început, şi ajutoare sub formă de „stipendii” pentru şcolarii foarte buni, dar săraci. Cred că este important să amintim faptul că „Şcolile centrale greco-ortodoxe” din Braşov au fost susţinute financiar şi moral, în perioada anilor 1859-1866, şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care era un prieten apropiat al multor români braşoveni. Merită să amintim că, din scrisoarea adresată de şcoli domnitorului Principatelor Unite rezultă că, la 1859, numărul elevilor şcolii era de 400, iar după aprobarea de către Adunarea Legiuitoare românească, vor fi trimişi aici, anual, 500 de galbeni pentru sprijinirea şcolilor româneşti din Braşov. O sumă deloc neglijabilă în acele vremuri! Am avut ocazia să văd, prin bunăvoința părintelui profesor Vasile Oltean, fost director al Muzeului Primei Școli Românești, o serie de documente importante referitoare la sprijinul oferit de domnitorul Cuza. Ce a însemnat acest „stâlp” al educației românești în Brașov? Este un fapt binecunoscut că personalităţi importante ale culturii române au învăţat și au predat la acest gimnaziu (apoi liceu), dintre care amintesc doar câțiva: Octavian Goga, Ioan Lupaş, Ioan Bunea, Aurel Mailat, Axente Banciu, Andrei Bârseanu, Ion Bogdan, Valeriu Branişte, Alexandru Lapedatu, Ion Lapedatu, Virgil Oniţiu, Sextil Puşcariu, Ştefan Baciu, Emil Cioran și mulți alții. Nu e mai puțin important de rememorat faptul că dintre aceşti elevi şi profesori de la „Andrei Șaguna”, 48 au ajuns membri ai Academiei Române.

Cum mai aminteam anterior, clasa medie românească din Brașov de atunci, neguțătorii și meșteșugarii începuseră să devină din ce în ce mai importanți din punct de vedere economic. Astfel, la anul 1845, numărul firmelor comerciale româneşti din Braşov era de 109, faţă de cele săseşti – 23.Pare să nu fie real, dar este…A fost cum am zice azi, un „boom” economic românesc! În secolul al XIX-lea, Braşovul continuă să reprezinte un important nod comercial, un rol important în viaţa economică deţinându-l negustorii români, care controlau comerţul braşovean încă de la jumătatea secolului al XVIII–lea. Dan Pavalache consemna în „Cronică de Brașov” că „negustorii români deţineau, la acel moment, 88% din importul operat prin Braşov şi 94,77% din export”. Această stare de fapt era urmarea firească a priceperii și dorinței românilor brașoveni pentru comerţ, precum şi de uşurinţa cu care relaţionau cu locuitorii din Principatele române. Nu e mai puțin adevărat că au înțeles destul de repede că „unirea face puterea” așa că această preocupare a românilor braşoveni pentru comerţ i-a determinat să se asocieze în cadrul mai multor instituţii cu caracter economic. Ca urmare, pe la anul 1826, a fost creat „Gremiul român de comerţ levantin”, organizație care controla 90% din comerţul en-gros şi care era compus, în 1854, din 93 de firme şi un număr de 168 de membri. În anul1835, a luat fiinţă „Casina neguţătorească”, ce a fost cunoscută ulterior sub numele de „Casina română” şi care constituia un fel de bursă a negustorilor. Aceasta a fost, în fapt, și un adevărat creuzet al culturii și a dorinței românilor de emancipare națională. Iar dacă vorbim despre cultură, merită să ne amintim și de o asociație care a „radiat” multă cultură în epocă.

În peisajul cultural braşovean o prezenţă aparte, cu începere din anul 1863, a avut-o „Reuniunea română de gimnastică”, devenită cinci ani mai târziu „Reuniunea română de gimnastică şi cântări”, pentru ca, mai apoi, societatea să ia numele lui Gheorghe Dima, muzicianul braşovean aflat o vreme la conducerea sa. În scurtă vreme, românii braşoveni au prins drag de muzică şi „de câteva ori pe an dădeau năvală la producţiunile muzicale şi cu danţ” ale „Reuniunii…”, unde se interpreta cu măiestrie vestita „Romana” a lui Iacob Mureşianu. La acea vreme, melodiile și dansul „Romana” reporezentau „singura bucată muzicală prezentă” , pe lângă întrunirile românești, atât la seratele săseşti, cât şi la cele maghiare. Reuniunea a reuşit, în scurt timp, să facă pe mulţi braşoveni chiar melomani: „cântatul la clavir era tot atât de important ca dulceaţa sau cafeaua turcească ce se oferea vizitatorului, în mai toate casele braşovenilor”, după cum nota Sextil Puşcariu. În 1881, conducerea corului a fost preluată de tânărul muzician Ciprian Porumbescu și, în climatul cultural deosebit al Braşovului, la 27 februarie 1882, în Sala de Festivităţi a Gimnaziului românesc (azi Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”) a avut loc premiera primei operete româneşti „Crai nou” pe versurile lui Vasile Alecsandri. Opereta a fost reprezentată de trei ori în faţa unor săli arhipline, bucurându-se de un succes necunoscut de o altă piesă românească. La a treia şi ultima reprezentaţie a operetei dirijată chiar de Ciprian Porumbescu, acesta a prezentat şi cea mai nouă lucrare a sa, „Hora Braşovului”, ca semn de respect şi preţuire pentru braşovenii care l-au primit cu toată dragostea. Ulterior, în anii ce au urmat, la conducerea „Reuniunii…” s-au aflat alte nume remarcabile ale muzicii româneşti: Nichi Popovici, Iacob Mureşianu, Tiberiu Brediceanu. Au existat multe „debuturi” semnificative în societatea brașoveană a acelor vremuri. Printre alte asociații apărute în comunitatea brașoveană de atunci, sunt de menționat și asociaţiile sportive precum „Reuniunea de gimnastică germană” iniţiată în anul 1862 de sasul Heinrich Neugeboren, dar și şi cea românească apărută în anul 1863 la inițiativa savantului chimist Nicolae Teclu şi a doctorului Ioan Meşotă, cel care, peste doar câțiva ani, va avea şi preocupări muzicale. Ar fi bine ca lumea să știe că la Brașov s-au practicat pentru întâia oară, pe actualul teritoriu al României, câteva sporturi: tirul – începând din1861, patinajul – în1880, turismul organizat – din anul1882, schiul- în1884, ciclismul- în1885, vânătoarea sportivă- în1885.

Tot la Braşov, foarte aproape de Poarta Șchei, a funcționat, începând cu anul 1853, prima şcoală de gimnastică. O lungă perioadă, până recent, aici a funcționat un liceu sportiv, până la retrocedarea clădirii către biserica evanghelică săsească, un mare „proprietar” brașovean de azi…Totodată, merită să amintim că, în 1861, a luat fiinţă „Asociaţia de Tir” care avea şi un sediu propriu, adică „Casa Asociaţiei de Tir” de sub Tâmpa, construită între 1864-1866 de arhitectul Peter Bartesch. Lângă aceasta, a fost amenajat un poligon, dar și o popicărie, loc de socializare și sport, ulterior desfiinţată. În Brașov, turismul organizat îşi are originile în anul 1873, atunci când a luat fiinţă prima „Asociaţie alpină” din Braşov. Ulterior, această asociație  a fuzionat în 1882 cu „Societatea Carpatină Transilvană”, devenind o secţie locală a acesteia. Au avut unele preocupări lăudabile, cum ar fi: stabilirea traseelor montane şi marcarea lor, precum şi ridicarea unor „lăcaşuri de adăpostire”. La acea vreme, turiştii puteau apela la folosirea acestora contra cost, prin „Biroul pentru străini” din Braşov. Pe de altă parte, că tot aminteam de alte „debuturi” sportive brașovene, patinajul constituia o veche pasiune pentru braşoveni. Iniţial, s-a practicat în fostul „zwinger” (ţarc) al aurarilor (în arealul ocupat azi de Corpul T al Universităţii „Transilvania”). În anul 1894, Primăria a cumpărat spaţiul de sub Bastionul Ţesătorilor, unde, între 1894-1895, arhitectul Paul Brang a ridicat Pavilionul Asociaţiei şi patinoarul oraşului (azi Clubul Olimpia). Presa vremii sublinia că societatea organiza pe patinoarul de sub Tâmpa inedite baluri costumate pe patine „cu splendide focuri de artificii atrăgând mai mulţi spectatori decât participanţi”. În ce privește schiul, la 14 aprilie 1884, braşovenii Andreas Berger şi profesorul Ktihlbrandt au parcurs primele trasee pe schiuri din Munţii Bucegi. Numărul amatorilor de schi a crescut considerabil, astfel că, la 3 noiembrie 1905, s-a înfiinţat „Uniunea schiorilor braşoveni”. În ceea ce privește ciclismul, bicicleta a fost considerată către sfârşitul secolului al XIX-lea „o distracţie nobilă şi însufleţitoare” care a produs asupra braşovenilor „o fascinaţie deosebită”, cum era scris în presa vremii. Au apărut rapid numeroşi adepţi ai mersului pe bicicletă care au înfiinţat la 21 octombrie 1885 „Clubul de biciclişti”. Membrii săi au început să organizeze în scurt timp concursuri pe diferite trasee. Primul record a fost un traseu de 150 km. A urmat apoi, în mai-iunie 1886, parcurgerea traseului Braşov-Sibiu şi retur. Un alt itinerar parcurs în aceeaşi perioadă a vizat localităţile Azuga şi Buşteni de pe Valea Prahovei. Vânătoarea sportivă, favorizată de cadrul natural, avea destul de mulţi amatori în rândurile braşovenilor. Legea privind protecţia vânatului şi reglementarea vânătorii, emisă de autorităţile austro-ungare în anul 1883, a permis în 1885, înfiinţarea la Braşov a primei societăţi de profil, „Kronstădter Jagdverein” („Societatea braşoveană de vânătoare”).

Brașovul a beneficiat, printre primele orașe de pe teritoriul actual al României și de legături feroviare importante. Astfel, primul tren ajungea la Braşov la 30 martie 1873, cu prilejul deschiderii festive a localului gării, situat aproape de strada Hărmanului de astăzi, odată cu finalizarea construcției tronsonului de cale ferată ce lega Brașovul de Cluj şi Oradea și, firește, de cele două „capitale” ale monarhiei dualiste. Cum erau transporturile de persoane până la acest moment al apariției trenului în peisajul brașovean? Călătoriile pe distanţe mari se făceau fie călare, fie cu căruța ori cu poștalionul. De exemplu, în cursul lunii mai a anului 1868, în ziarul „Gazeta de Transilvania”, erau publicate câteva anunţuri care informau persoanele interesate în privinţa orarului de circulaţie dus – întors al poștalioanelor. În anii precedenți, la Muzeul Civilizației Urbane din Brașov se puteau admira, în original, aceste anunțuri…Astfel, de la Braşov înspre Bucureşti se pleca „în toată duminica, marţea, joia şi sâmbăta”, de la Hotelul Bucureşti, aflat pe Strada Lungă, la orele 06.00 ale dimineţii, în timp ce de la Bucureşti se pornea, înspre Braşov, din faţa Hotelului Concordia de pe fosta Uliţă Nemţească, actuala Stradă Smârdan, la orele 01:30 ale după-amiezelor de duminică, marţi, joi şi vineri. Este posibil ca să fi fost mulți doritori în a utiliza respectivele trăsuri cu curse regulate, astfel că, la numai o lună după aceasta, Francisc Körner, proprietarul Hotelului Bucureşti din Brașov şi inţiatorul respectivelor curse de transport persoane, aducea la cunoştinţa publicului că respectivele mijloace de transport vor circula zilnic şi cu rapiditate între cele două oraşe. Nu s-au găsit pe nicăieri în acele anunțuri referiri la durata unei astfel de călătorii. Nu suntem departe de atunci, dacă ne gândim la „frumosul” trafic de pe „marea parcare națională” numită DN1! Inițiativa privată n-a durat prea mult în acest domeniu, așa că, de la sfârşitul lunii noiembrie a aceluiaşi an 1868, serviciul poștalioanelor dintre Bucureşti şi Braşov a fost asigurat de Direcţia Generală a Telegrafului şi Poştei din România. Cursele plecau din Bucureşti în zilele de marţi, joi şi duminică, la ora 14.00, iar din Braşov, „a doua zi după sosire”, la ora 02.00 „dis-de-dimineaţă”. În funcţie de destinaţie, preţul unui bilet varia, atunci când se pleca din Braşov, între 5 sfanţi şi jumătate, drumul până la Predeal, şi 29 de sfanţi şi jumătate, până la capăt, la Bucureşti, fiind puse în vânzare chiar şi abonamente. Călătorii mai erau înştiinţaţi că nu se admite fără plată decât un bagaj de maximum 15 kg, iar ceea ce este „de prisos” trebuind să se plătească după tarifele Poştei. Ca la avioane astăzi!…Totodată, „onoratul public” era asigurat de condiţiile deosebite de călătorie, trăsurile fiind dintre „cele mai bune şi comode, cea mai mare parte noi, abia sosite din Viena”. Dar trenul a schimbat, ulterior, ecuațiile călătoriilor…Către finele rândurilor de azi aș mai adăuga că primul oraş ardelean în care a fost difuzat un film a fost Braşovul. La doar un an de la prima proiecţie cinematografică mondială din decembrie 1895 de la Paris, şi la circa şapte luni de la premiera românească din mai 1896, braşovenii au putut vedea peliculele fraților Lumiere. Potrivit documentelor de arhivă și presei vremii, prima proiecţie de film de la Braşov, a avut loc la 5 decembrie 1896, la Vila Kertsch (în locul acestei vile se află azi clădirea Modarom).

În aceeași lucrare „Cronică de Braşov”, a lui Dan Pavalache se află scris că: „în anul 1896 cinematograful pătrunde în sălile de spectacol braşovene sub numele de «fotoplasticum». Atracţia pentru lumea de pe ecran face ca peste doi ani, în 1898, sub Tâmpa, să existe cinematograful lui Conto, «Apollo-Bioscop», în care rulau două scurt-metraje ale lui Lumiere, iar în anul 1901 să se construiască o hală de spectacole din lemn, pentru cinematograf, în Promenada de jos”. Conform celor notate de „Kronstädter Zeitung“ din 7 decembrie 1896, în filmele proiectate în Villa Kertsch, braşovenii au putut vedea pe ecran „evoluţia unei dansatoare, o cântăreaţă populară, un dansator pe sârmă, doi acrobaţi, o imagine stradală pariziană plină de viaţă, de o limpezime minunată, şi anume autotaxiuri şi biciclişti circulând, lume ieşită la plimbare şi, în încheiere, imaginea reuşită a unui tren rapid intrând în gară.“

Sigur c-ar mai fi multe de spus și de „măcinat”, dar, vorba ceea, n-or intrat zilele-n sac și, de-om fi sănătoși, ne-om mai întâlni aici la „moara cu povești”!Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești”  și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet fix ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Dan Pavalache, „Cronică de Brașov”, Editura Haco International

Ion Dumitrașcu I, Mariana Maximescu „O istorie a Brașovului (din cele mai vechi timpuri până la începutul secolului XX)”, Brașov, Ed. Phoenix, 2001

Radu Ștefănescu, „Viața de spectacol în Brașovul Secolului al XIX-lea: teatru, operă, operetă, concert”, Editura Istros, Brăila, 2014

Dan Ghinea, „Enciclopedia geografică a României”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000

Wachner, Heinrich,„Istoria Ţării Bârsei”, Ed. Aldus, Braşov, 1995

Sextil Puşcariu, „Braşovul de altădată”, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1977

http://www.tara-barsei.eu/brasov.php

http://turism.brasovcity.ro/index.php/informatii/detail/56

https://www.brasovcity.ro/ro/istorie

https://ghidlocal.com/brasov/articole/istoria-orasului-de-la-poalele-tampei-brasovul-in-timpul-neoclasicismului/

https://www.e-antropolog.ro/2011/05/situatia-invatamantului-romanesc-din-brasov/

https://ghidlocal.com/brasov/articole/brasovul-35-de-fotografii-istorice/

https://vatra-mcp.ro/3625-2/

https://cneab.ro/ro/despre-noi/istoric/

http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=periodice&fisier=Cumidava

https://www.qdidactic.com/bani-cariera/afaceri/turism/brasov-istoric-evolutia-urbanistica-a-orasului577.php

https://basilica.ro/marturii-brasovene-despre-protopopul-ioan-popazu-i/?__cf_chl_tk=yDbQGtX6CkY2PkcgRm9TQGjZHzd4hj0Hd1Hp_.jV8Uk-1673265778-0-gaNycGzNCOU

https://ziarullumina.ro/regionale/transilvania/sprijinul-principatelor-romane-pentru-scoala-romana-din-brasov-139476.html

https://ziarullumina.ro/regionale/transilvania/marturii-brasovene-despre-protopopul-ioan-popazu-iii-104166.html

https://ziarullumina.ro/regionale/transilvania/marturii-brasovene-despre-protopopul-ioan-popazu-iii-104166.html

https://ziarullumina.ro/regionale/transilvania/marturii-brasovene-despre-protopopul-ioan-popazu-ii-104137.html