Current track

Title

Artist


„Moara cu povești”. Despre un „rege” al pianului românesc, Dinu Lipatti…
de Nicolae Uszkai, Brașov

#Postat de on martie 22, 2024

Motto: „Muzica națională este cununa de simțiri a unui neam” – Dinu Lipatti

Astăzi, mi-am propus să „măcinăm” împreună la „Moara cu povești” o mică trecere-n revistă a vieții unei personalități de excepție a culturii muzicale românești interbelice. Desigur, povestea de azi, poate, și-ar fi găsit mai bine locul la rubrica mea săptămânală „Oameni care au fost”, dar pretextul de a vă aminti despre această personalitate de excepție a venit în urma discuției mele întâmplătoare (și binevenită) cu o persoană pricepută-ntr-ale muzicii și care mi-a povestit cu mult patos despre subiectul de azi al poveștii mele. Firește că l-am ascultat pe amicul meu cum povestește fain și priceput despre un tânăr „meteor” al muzicii clasice românești, mai ales că este un om care știe ce spune și care mi-a indus imboldul de a citi una-alta despre Dinu Lipatti, pentru că despre el este vorba azi. Am găsit diverse surse bune care relevă date esențiale despre scurta viață a acestui mare pianist român, inserate la finalul rândurilor de azi, dar cea mai bună mi s-a părut a fi cartea pe care am împrumutat-o de la omul care mi-a trezit imboldul de a împărtăși cu dumneavoastră câteva repere ale vieții lui Lipatti. Cartea aceasta se numește „Dinu Lipatti” și a fost scrisă de către Grigore Bărgăuanu și Dragoș Tănăsescu, apărută fiind la Editura Payot din Lausanne în 1991.

Adevărul este că îmi place muzica de toate felurile (cu unele excepții, gen așa zisele genuri muzicale denumite rap, trap, hip-hop ori altfel de „hopa hop” etc, copiate de prin ghetourile americane de la diverși urmași ai tobelor africane, precum și explozia manelistă contemporană), dar nu pot spune că ascult foarte multă muzică interpretată la pian și nu am cum spune, de asemenea, că aș fi vreun cunoscător, dar, vorba din popor, „ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place”! Iar Lipatti a cântat, după cum spun cei care se pricep, dumnezeiește, și e mare păcat că a făcut-o foarte puțin, plecând din această lume la o vârstă foarte tânără! Amicul meu „povestitor” despre marele pianist îmi zicea că Dinu Lipatti, „clasicul pianisticii mondiale”, a trăit, cel mai probabil, în cel mai fast moment din existența României moderne, o perioadă efervescentă din punct de vedere cultural în care românii „au scos capul în lume” în mai multe fațete ale vieții culturale. Adevărul este că înregistrările sale pe discuri, chiar cu imperfecţiunile tehnice din acea vreme, au rămas mărturii vii asupra artei pianistice a lui Dinu Lipatti, fiind interpretări pline de căldură şi deosebită desăvârşire artistică, de „fineţe şi nobleţe, graţie şi poezie”. Și pentru că veni vorba despre înregistrări de-ale sale, Walter Legge, producător al casei de discuri EMI, în albumul comemorativ Columbia „Dinu Lipatti 1917-1950”, apărut în anul 1955, spunea despre muzicianul român că: „Nu cred că a fost sau că va fi vreodată un pianist ca Lipatti. Era un muzician care folosea pianul ca mijloc de comunicare și expresie. Nu poți spera să-l înțelegi decât de la înălțimea calităților sale de om și de muzician. Lipatti era un om bun în cel mai înalt sens al cuvântului, o natură deosebit de sensibilă, de o delicatețe sufletească și de un spirit aristocrat; avea, ca să spun așa, calitățile din care apar sfinții…” Personalitatea deosebită a lui Dinu Lipatti se plasează în cultura românească și în afara granițelor țării pe același palier de excepție cu George Enescu, Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, Eugen Ionescu și mulți alții care au făcut să se vorbească despre români și țara românilor… Peste tot în lume, chiar pe continentele unde nu a putut să ajungă în scurta sa existență, Lipatti a fost considerat ca unul dintre cei mai mari interpreți ai primei jumătăți a secolului al XX-lea.

În ceea ce privește reperele biografice ale ale vieții sale, încep prin a spune că Dinu Lipatti s-a născut la București, la data de 19 martie 1917, în acel an tulbure al primei conflagrații mondiale, capitala fiind sub ocupație germană. Ca orice copil dorit și așteptat în viața părinților, el a fost înconjurat de o mare afecțiune și de atmosfera artistică de lungă tradiție a familiei. Acest mediu familial propice îl va ajuta să-și dezvolte destul de devreme aptitudinile sale muzicale de excepție. Părinții săi, fiind niște buni muzicieni amatori (adică tatăl violonist iar mama pianistă) au hotărât să-l îndrume pe calea muzicii. Astfel, la vârsta de opt ani, după primele noțiuni muzicale învățate în familie de la ai săi părinți, Dinu a fost încredințat profesorului Mihail Jora, proeminentă personalitate muzicală, pentru a începe „o serioasă și metodică educație muzicală”. Ca urmare, Dinu studiază, cu „aplecare mare”, pianul, solfegiul și armonia, iar după trei ani, având deja nivelul cerut pentru a accede la Conservatorul din București (adică la „Academia de Muzică și Artă Dramatică”) a fost admis în clasa renumitei profesoare Florica Musicescu. În paralel cu orele de curs, a continuat lecțiile cu Mihail Jora, abordând, de data aceasta, și compoziția muzicală. Toate sursele spun că progresele tânărului Lipatti au fost foarte rapide. Dinu a absolvit într-o manieră strălucită studiile muzicale în anul1932, după numai patru ani de studii superioare muzicale și, la audiția laureaților Academiei, a interpretat „Concertul în mi minor” de Chopin. Sursele ne mai spun că, în continuare, cariera de concertist a lui Dinu Lipatti a fost inaugurată în anul următor, în 1933, cu „Concertul în mi bemol major” de Franz Liszt, acompaniat de orchestra Filarmonicii din București, sub bagheta dirijorului Alfred Alessandrescu. În același an, în 1933, tânărul de numai șaisprezece ani a participat la Concursul internațional de pian de la Viena și obține premiul al doilea. La acest concurs, Alfred Cortot, membru în juriu, a remarcat cu vădit entuziasm talentul pianistului român, considerând că ar fi meritat „de departe” premiul întâi, și i-a propus să vină în Franța pentru a-și perfecționa studiile muzicale. Trebuie amintit și că, în aceeași perioadă, Dinu Lipatti s-a manifestat și în calitate de compozitor, obținând trei recompense succesive la Concursul de compoziție „George Enescu”, adică: Mențiunea I cu „Sonata pentru pian solo”(1932), Premiul II cu „Sonatina pentru vioară și pian” (1933) și Premiul I pentru „Suita simfonică Șătrarii” (1934). Ultima dintre aceste distincții consacră artistul și în domeniu componistic, domeniu care i-a fost foarte drag, dar pe care nu a apucat să-l manifeste la justa sa valoare, din cauza timpului care n-a mai avut răbdare cu el…

În urma invitației despre care aminteam anterior, anul 1934 a însemnat începutul unei noi etape în viața lui Dinu Lipatti, adică perioada sa pariziană. Lipatti a plecat la Paris împreună cu mama și cu fratele său mai mic. La Paris, la „Școala Normală de Muzică” a fost întâmpinat de Alfred Cortot, precum și de asistenta sa Yvonne Lefébure, apoi s-a înscris la clasa de compoziție a lui Paul Dukas. Primii săi profesori parizieni și-au dat seama de la bun început că au de-a face nu cu un elev, ci cu un artist deja gata format, căruia trebuie să-i pună în valoare toate calitățile. La drept vorbind, elogiile deosebite pe care le primea tânărul Lipatti reprezentau, totodată, un elogiu adus școlii muzicale românești, după ce țara noastră se remarcase deja pe plan mondial cu artiști de prestigiu, în frunte cu George Enescu. Cu toate „ajutoarele” școlii pariziene care au acționat ca un „acord fin” pentru Dinu, se poate afirma, după cum zic majoritatea surselor că baza artei sale său, atât pianistice, cât și componistice, era, practic, rezultatul școlii românești și a influenței clare a marelui Mihail Jora. De asemenea, sursele ne dezvăluie faptul că „dascălul” muzical francez care a avut cea mai mare influență asupra lui Lipatti a fost Nadia Boulanger și că, după dispariția lui Paul Dukas, aceasta a fost cea care a declanșat tot potențialul său afectiv și artistic, potențial care l-a plasat destul de repede printre cei mai mari artiști ai timpului său.

În această perioadă „de studiu”, Dinu Lipatti dă concerte de succes atât în Franța cât și în Elveția și realizează primele sale înregistrări muzicale la „Școala Normală de Muzică”. Repertoriul său s-a îmbogățit și s-a diversificat substanțial și a devenit preocupat, totodată, de dirijatul de orchestră, urmând cursuri specializate în acest sens. Deseori, Lipatti a fost invitat în cercurile muzicale particulare și a urmărit „din interior” viața artistică muzicală pariziană. Ulterior, în anul 1939, după cinci ani petrecuți în studiu și performanță la Paris, Dinu Lipatti s-a întors acasă în România. El a obținut „licența de concert” iar, la finalul studiilor sale pariziene de perfecționare, profesorii săi i-au devenit colegi și distinși prieteni. În România, Lipatti a început să se afirme cu pregnanță în viața muzicală și a participat la câteva turnee cu Filarmonica din București, având, de asemenea, și o prestigioasă colaborare artistică cu cel acre era nașul său, adică George Enescu. Dinu Lipatti asculta cu mare atenție sfaturile lui Enescu, îi studia operele și l-a acompaniat în recitalurile sale de muzică de cameră. Merită amintit și faptul că toate compozițiile de maturitate ale lui Lipatti se remarcă tot mai mult, iar cei pricepuți în domeniulmuzical  spun că tânărul compozitor caută să-și contureze un stil propriu, o sinteză între inspirația autohtonă și procedeele contemporane. Pe de altă parte, pianistul Lipatti îl depășește rapid în anvergură pe compozitorul Lipatti. Câțiva ani mai târziu, pe la începutul lunii septembrie 1943, Dinu Lipatti, împreună cu logodnica sa, pianista Madeleine Cantacuzino, pleacă în ultima sa călătorie mai mare. De fapt, a fost un mare turneu, el trecând prin Viena, Stockholm, Helsinki, Göteborg, Malmö, Zürich, Geneva și Berna trebuia să-i readucă la București la jumătatea lunii octombrie. Războiul a perturbat parte dintre intențiile inițiale, dar planul turneului s-a pus în operă aproape întocmai, cu excepția întoarcerii acasă… Astfel, în octombrie 1943, cei doi logodnici hotărăsc să se stabilească la Geneva. Aici, dificultățile materiale nu lipsesc din viața lor, dar primirea de care au avut parte a fost foarte călduroasă. Merită amintit că un grup de prieteni sinceri și familiile lor îi înconjoară cu simpatie și admirație pe cei doi tineri, ajutându-i în momentele grele. Printre acești amici, s-au numărat nume precum: Ernest Ansermet, Frank Martin, Igor Markevitch, Nikita Magaloff, Hugues Cuenod, Paul Sacher și alți numeroși artiști elvețieni sau străini. La relativ puțin timp după primele concerte susținute la Geneva, Henri Gagnebin, directorul Conservatorului de acolo, îi propune lui Lipatti un post de profesor și, vreme de cinci ani, Lipatti a lucra apoi cu mare entuziasm în cadrul cursului superior și de virtuozitate de la această școală celebră de muzică. Toate îi merg bine, dar atunci când renumele său de pianist, compozitor și profesor crește simțitor, semnele unei ciudate boli încep să-i apară. Lipatti are foarte des febră, simte niște ganglioni dureroși, manifestă oboseală accentuată. Drept urmare, el anulează unele concerte, fiind obligat, uneori chiar mai multe săptămâni, să nu iasă din casă, sau să facă pauze prelungite, de odihnă, în zona de munte.

În momentele sale mai liniștite, Lipatti reia cu îndrăzneală turneele, în pofida interdicțiilor medicale și cântă peste tot unde a fost invitat prin Europa, locuri  unde a fost întâmpinat cu prețuire și afecțiune. A fost solicitat pentru a concerta nu doar în Europa, ci și în SUA și în țări din America de Sud, ori în îndepărtata Australie. Din păcate, nu a mai ptut onora invitațiile venite din alte continente. Aflat, la un moment dat, la Londra, Dinu Lipatti  a început să înregistreze câteva recitaluri la casa de discuri Columbia și s-a împrietenit cu Walter Legge, directorul artistic al acestei companii. Tot în aceeași perioadă, primește o ofertă onorantă din Olanda, în care i se propune să se stabilească în această țară, fiindu-i trimis chiar un vagon special amenajat pentru călătorie. Profesional vorbind, Dinu Lipatti era în culmea gloriei sale artistice, mai ales că toate cronicile muzicale erau elogioase la adresa sa. De exemplu, printre foarte multe altele, gazetarul francez Pierre Guitton, titra cronica sa despre un recital al lui Lipatti astfel: „Am ascultat pe Frederic Chopin interpretându-și Sonata în si minor!” La Geneva, locul „stabilirii” sale europene, un grup de amici îi fac cadou un deosebit pian de concert Steinway. Printre mulții săi prieteni și colaboratori s-au aflat, pe lângă cei menționați anterior și nume precum: Clara Haskil (de care l-a legat o frumoasă prietenie artistică), Edwin Fischer, Wilhelm Backhaus, Antonio Janigro, Herbert von Karajan, Paul Hindemith, Charles Münch, Yehudi Menuhin, Arthur Schnabel, Walter Gieseking, André Marescotti și mulți alții.

În condițiile în care sănătatea sa ajungea din ce în ce mai precară, la Conservator i se propune colaborarea unui asistent, Louis Hiltbrand, un mai tânăr coleg și foarte bun profesor. Dinu Lipatti îl acceptă și-l primește „în preajmă” cu toată bunăvoința, dar, nu peste mult timp, în 1949, Lipatti a luat decizia de a nu mai activa în mediul didactic și își dă demisia. Drept urmare, buletinul Conservatorului anunța, la acel moment, cu mare regret, demisia „acestui eminent profesor și artist, unul dintre cei mai mari din epoca noastră”. Cu toată sănătatea sa precară, activitatea sa concertistică nu se sfârșește. Din păcate, nimeni, cu excepția soției sale și amicilor foarte apropiați, nu a știut de amploarea maladiei care-l măcina pe Lipatti. Printre crizele dureroase, transfuzii de sânge și tratamentul chinuitor făcut cu raze X, Lipatti lucrează și își modifică tehnica în funcție de dificultățile provocate de inflamarea ganglionilor. Din păcate, brațul său stâng devenea din ce în ce mai gros și fiecare mișcare era din ce în ce mai dureroasă. La această fază a bolii sale, Dinu Lipatti va „face cunoștință” dur cu aceasta și cu faptul că are șanse minime de vindecare, dar nu s-a descurajat. Boala sa se numește limfogranulomatoză malignă (sau „boala lui Hodgkin”). În condițiile în care nu mai poate să cânte, va continua să compună, chiar la pat fiind. Astfel, după „Melodiile” pe texte de poeți francezi și „Dansurile românești” transcrise pentru pian și orchestră, termină „Aubade pentru suflători”, ultima sa compoziție. La acel moment al vieții sale, repertoriul permanent al lui Dinu Lipatti conținea șaisprezece concerte (cu piese de la Bach la Bartok) și șase programe diferite de recital chiar dacă, în realitate, repertoriul său era cu mult mai mare. Dinu Lipatti ajunsese la o nemaivăzută stăpânire a artei pianului, dar idealul său de perfecțiune era atât de înalt, încât doar o mică parte era considerată asimilată de către el. Era un perfecționist în adevăratul înțeles al cuvântului! Următorul an din viața sa scurtă, 1950, l-a aflat într-o stare de epuizare fizică, dar relativ restabilit, după câteva luni de tratament și un lung sejur la munte, la Montana, în Elveția. Se pare, o vreme, că „răsare soarele pe strada sa” și a revenit la Geneva, unde a putut să cânte din nou la „Victoria Hall”, recitalul care cuprindea „Concertul” de Schumann, cu  orchestra „Suisse Romande”. Publicul și presa sunt pe culmile entuziasmului atât la Geneva, dar și la Zürich (cu „Concertul în mi minor” de Chopin), la Berna (un recital mixt) și în alte orașe.

Despre un „rege” al pianului românesc, Dinu Lipatti...

Despre un „rege” al pianului românesc, Dinu Lipatti…

Vara anului 1950 îi aduce lui Lipatti un dram de speranță pentru că fusese descoperit cortizonul și marele pianist își regăsește forțele ca prin miracol. Fiind anunțat de medicul lui Lipatti (doctorul Dubois-Ferrière) amicul Walter Legge sosește iute la Geneva, cu autocarul casei de discuri Columbia și cu mai mulți tehnicieni, în vederea înregistrărilor amânate de prea multe ori. Drept urmare, din 2 iulie până în 12 iulie, Dinu Lipatti a imprimat pe disc cea mai mare parte a „testamentului” său artistic: concerte de Bach, Mozart, Chopin, cu o pricepere și cu o forță de necrezut pentru starea sa de sănătate. Printre piesele înregistrate atunci, cea mai emoționantă, conform biografilor săi, a rămas coralul „Jesus bleibet meine Freude” de J.S.Bach, bis-ul său preferat, cel care i-a marcat existența, urmându-l peste tot, ca un leit-motiv. După aceste înregistrări făcute într-un ritm alert și epuizant, dar și plin de efervescență artistică, undeva în parcul de la Chêne-Bourg, la marginea Genevei, într-o vilă oferită de amicii săi, pe locul actualului cartier „Parc Dinu Lipatti”, Dinu Lipatti își continuă activitatea, cuminte și concentrat, în vederea noilor angajamente, deși aparenta sa vitalitate începe să scadă. Boala îl măcina inexorabil! Vara, la 23 august 1950, a interpretat, la Lucerna, „Concertul în do major KV 467” de Mozart, cu von Karajan și cu orchestra Festivalului. Apoi a urmat ultimul său recital, unul devenit legendar, cel de la Besançon. Astfel, în după-amiaza zilei de 16 septembrie, Lipatti, doborât de un nou acces de febră, nu se simte în stare să cânte, dar, finalmente, susținut de medicul său, a hotărât să facă un mare efort. Cel mai mare al vieții sale! Acest recital, susținut în întregime, a reprezentat, practic, un sacrificiu pe altarul artei, pentru ultima dată. Nu peste mult timp, două luni mai târziu, la 2 decembrie 1950, Dinu Lipatti pleca să le cânte îngerilor de la care împrumutase tainele muzicii… Interesant și impresionant, deopotrivă, este faptul că reînregistrările concertelor sale au fost reluate constant de-a lungul anilor, acestea crescând mereu, un fapt rar în „lumea muzicii bune”. Majoritatea înregistrărilor lui Lipatti au fost realizate sub bagheta de producător a lui Walter Legge, toate pe discuri de gramofon. Ulterior, casa de discuri EMI le-a transpus pe CD, rămânând ca o mărturie vie pentru pasionații artei muzicale, dar și pentru melomanii ce simt nevoia acestei călătorii de excepție în universul „lipattian”.

Despre un „rege” al pianului românesc, Dinu Lipatti...

Despre un „rege” al pianului românesc, Dinu Lipatti…

Am să vă rog să-mi permiteți să citez câteva fraze mai ample din cartea inserată la final ca sursă principală, în care biograful său spune: „De la început, formarea artistică a lui Lipatti a fost la un foarte înalt nivel. Talentul său precoce și excepțional s-a alăturat unei neobișnuite capacități de muncă, de înțelegere și asimilare, precum și unor însușiri fizice adecvate: mai ales, dimensiunea și suplețea mâinilor. Acest complex de aptitudini, făcute parcă anume pentru pian, a putut să se dezvolte într-un mediu favorabil muzicii, sub îndrumarea distinșilor săi profesori. De-a lungul anilor, experiența lui s-a îmbogățit mult și în contact cu marile personalități ale vremii. Astfel a evoluat Lipatti, ajungând foarte devreme la o concepție matură și vizionară asupra artei și interpretării muzicale, cumulând calitățile variate și complexe ale pianistului contemporan. Dacă încercăm să caracterizăm succint arta lui Lipatti, primul cuvânt care ne vine în minte este echilibrul. Îl simțim ca o evidență ascultând înregistrările sale. Acest echilibru rezultă din unitatea dintre rațiune și intuiție, dintre întreg și detaliu, dintre simplitatea și forța de expresie a execuției. Aceste trăsături caracteristice ale artei sale sunt rezultatul unei uimitoare intuiții a fenomenologiei muzicale. Iată de ce Lipatti poate să-și permită o mare libertate în interpretare. Limbajul pianistic al interpretului obține, astfel, o autenticitate, o elocvență și o forță de convingere care îl fac identifiabil de la primele note. Astfel putem vorbi de o „intonație” lipattiană.Un alt aspect al artei sale interpretative este capacitatea de a cuprinde cu egală competență stiluri și genuri dintre cele mai diferite. Cunoscând convingerea sa potrivit căreia nu trebuie numai „să iubești” o operă muzicală, ci mai ales „să fii iubit” de acea operă, pentru a o aborda, ne dăm seama că polivalența lui Lipatti avea rădăcini profunde.”

Despre un „rege” al pianului românesc, Dinu Lipatti...

Despre un „rege” al pianului românesc, Dinu Lipatti…

În amintirea sa, a fost organizată „Casa memorială Dinu Lipatti”, aflată în satul Ciolcești din comuna Leordeni, județul Argeș. În această casă sunt expuse obiecte legate de viața și activitatea sa. Printre exponatele de acolo se află un pian Bechstein și un bust al artistului, realizat de sculptorul Ion Irimescu. Casa adăposteşte, printre obiectele personale, și o colecţie impresionantă de fotografii, multe realizate chiar de către marele pianist, aceasta fiind doar o mică mărturie și a geniului fotografic al muzicianului, despre care se știe mai puțin. Despre acest lucru, diplomatul şi omul de cultură Valentin Lipatti, fratele artistului, în volumele „Strada Povernei nr. 23” şi „Carnet pestriț” amintea: „De copil, Dinu a devenit un excelent fotograf, care-şi developa cu minuţiozitate propriile clişee, frecventând magazine de specialitate şi având acasă un adevărat arsenal de trepieduri, lămpi, cârpe negre, săruri şi acizi. La un moment dat, prin 1930-1931, a fost cuprins de gustul construcţiei de aparate de radio”.

Despre un „rege” al pianului românesc, Dinu Lipatti...

Despre un „rege” al pianului românesc, Dinu Lipatti…

Mărturie a talentului fotografic cu care a fost înzestrat muzicianul stau şi cele 28 de diapozitive recuperate în 2010, graţie Şcolii de Poetică Fotografică „Francisc Mráz” şi profesorilor Francisc Mraz şi Gyuri Ilinca. 17 plăci de celuloid (format 9 x 12 cm) şi 11 plăci pe sticlă (format 6 x 9 cm), toate negative. Conacul de la Ciolceşti, ridicat între anii 1938-1942 de către tatăl lui Dinu Lipatti, diplomatul şi violonistul Constantin Lipatti, a devenit, din decembrie 1985, Casa Memorială „Dinu Lipatti”, un loc dedicat memoriei celui considerat a fi cel mai important pianist român.Totodată, merită amintit faptul că, în București, Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti”, îi poartă numele. În luna septembrie 2017, Primăria Capitalei și Consiliul General al Municipiului București au aprobat înființarea centrului cultural Casa Artelor „Dinu Lipatti”, în semn de omagiu pentru marele artist Dinu Lipatti, în contextul împlinirii, în anul 2017, a  o sută de ani de la nașterea sa.

Despre un „rege” al pianului românesc, Dinu Lipatti...

Despre un „rege” al pianului românesc, Dinu Lipatti…

Acest centru își are sediul chiar în casa în care artistul a trăit și a creat, pe Bulevardul Lascăr Catargiu, la nr. 12. Aceasta a fost închiriată de Primăria Municipiului București și a fost introdusă în circuitul cultural al Capitalei. Acest centru cultural are ca scop organizarea de festivaluri, concerte și manifestări cultural-educative, publicarea unor lucrări de specialitate, partituri sau alte materiale care au legătură cu viața și activitatea lui Dinu Lipatti. Am să închei „moara” de azi cu două caracterizări ale marelui artist, una făcută de un ziar și cealaltă de o mare personalitate muzicală. Astfel, ziarul „Le Courier” scria, la un moment dat: „Dl Dinu Lipatti, foarte tânăr încă, s-a relevat ca un pianist de mare clasă. Modul său degajat de a cânta, de o stăpânire desăvârșită, sonoritatea sa luminoasă nu sunt decât mijloacele prin care exprimă temperamentul său de artist înnăscut, înzestrat cu o rară facultate de înțelegere.” Iar Yehudi Menuhin, celebru violonist și dirijor american, spunea la data de 10 februarie 1933: „Dacă într-adevăr muzica sporește trăinicia legăturilor interumane, este la fel de adevărat că Dinu Lipatti mi-a fost un frate – George Enescu fiindu-ne la amândoi un naș întru spirit și muzică”.

Despre un „rege” al pianului românesc, Dinu Lipatti...

Despre un „rege” al pianului românesc, Dinu Lipatti…

Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Bărgăuanu, Grigore; Tănăsescu, Dragoș, „Dinu Lipatti”, Ed. Payot, Lausanne, 1991

https://www.dinulipatti.org/

https://www.dinulipatti.org/biografia-viata

https://www.romania-muzical.ro/info/zilele-lipatti/biografie.htm

https://www.dinulipatti.com/

https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/muzica-dans-arte/portret-dinu-lipatti-un-clasic-al-pianisticii-mondiale-apropierea-de-radiodifuziune-a-unui-destin-frant-la-doar-33-de-ani-id4794.html

https://radiorenasterea.ro/dinu-lipatti-pianist-pedagog-si-compozitor-roman/

https://casaartelordinulipatti.ro/prima-pagina/casa-lipatti/

https://historia.ro/sectiune/portret/100-de-ani-de-la-nasterea-lui-dinu-lipatti-cel-572412.html

https://www.europafm.ro/dinu-lipatti-cel-mai-mare-pianist-roman/

https://www.omofon.com/povestea-de-viata-a-lui-dinu-lipatti-cel-mai-mare-pianist-roman-a-murit-la-33-de-ani-chinuit-de-o-boala-crunta

https://ziarulnatiunea.ro/2022/12/22/dinu-lipatti-cel-mai-important-pianist-roman-al-tuturor-timpurilor-si-pasionat-fotograf/

https://www.ziaruldevrancea.ro/timp-liber/astazi-despre-cel-mai-important-pianist-roman-dinu-lipatti–s-a-stins-din-viata-la-geneva-in-varsta-de-numai-33-de-ani-cu-partitura-quartetului-in-fa-minor-de-ludwig-van-beethoven-in-mana

https://www.rador.ro/2020/12/02/portret-dinu-lipatti-un-clasic-al-pianisticii-mondiale-apropierea-de-radiodifuziune-a-unui-destin-frant-la-doar-33-de-ani-3/

https://blog.mcmusic.ro/2020/07/02/pianisti-celebri-cine-sunt-considerati-a-fi-cei-mai-mari-pianisti-din-istorie/

https://www.youtube.com/watch?v=fpXNhdtVfwk

https://visitbucharest.today/dinu-lipatti-house/

https://ijm.education/piano/dinu-lipatti-the-myth-and-the-musician/

https://www.gramophone.co.uk/international-piano/features/article/historical-perspectives-dinu-lipatti

https://www.endisc.ro/dinu-lipatti-the-complete-columbia-recordings-1947-48


Opiniile cititorului

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *