„Moara cu povești”.  Despre pace, la Paris… Demult…  
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Am moştenit o ţară independentă, şi chiar pentru a-i întinde graniţele, nu-i putem jertfi neatârnarea”. – Ion I. C.Brătianu, în scrisoarea din 3 iunie 1919 către M. Pherechide

Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești” de fiecare vineri, să mai aflăm împreună, una-alta despre fapte, date și întâmplări ce marchează societatea noastră cea de toate zilele. De aceea, azi vă zic că ne întoarcem în timp, cu mai mult de o sută de ani în urmă, și mergem la Paris, pentru a „măcina” câte ceva din povestea Conferinței de Pace care a urmat primei conflagrații mondiale…Pacea se câștigă greu și durează prea puțin, din păcate! Om fi noi „stricați” ca „specie inteligentă” (Homo Sapiens, cică), de nu reușim să ne unim eforturile pentru o lume mai bună sau așa ne este dat, până la sfârșitul veacurilor, să ne dăm cu bâtele-n în cap unul altuia pentru agoniseala celuilalt ori pentru orgolii idioate?…„Escala” de azi în istorie e destul de importantă, pentru că această conferință a modelat existența lumii pentru o lungă perioadă de timp și, încă se mai simt ecourile acesteia. Nu am pretenția că v-aș putea prezenta cu acuratețe tot ce s-a întâmplat acolo, atunci, dar voi încerca măcar o trecere în revistă a principalelor repere din cele petrecute atunci, mai ales în ceea ce ne privește ca oameni și ca țară.

    Conferința de Pace de la Paris a început la data de 18 ianuarie 1919, având ca principal obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din războiul tocmai încheiat, adică ceea ce numim astăzi Primul Război Mondial. Lucrările acesteia au ținut până la 21 ianuarie 1920 și au avut ca rezultat oficial elaborarea și semnarea textelor tratatelor de pace dintre ţările învingătoare în primul război mondial (27 de state, printre care şi România) şi ţările învinse (Germania,  Bulgaria, Turcia, Austria și Ungaria, ultimele două în calitate de moştenitoare ale defunctei monarhii bicefale). Totodată, Conferinţa a hotărât înfiinţarea Societăţii Naţiunilor. La această conferință de pace a participat, firește, și o delegaţie română (compusă din Ion I. C. Brătianu, Alexandru Vaida-Voievod, Constantin Angelescu, Victor Antonescu ş.a. cu mulți experți pe diverse domenii de competență). De ce este important să mai știm „una-alta” despre cele întâmplate atunci la Paris? Pentru că, prin tratatele semnate, în cadrul acestei Conferințe am putut exista ulterior ca o Românie normală. Pentru că, prin tratatele semnate cu Austria (Saint-Germain-en-Laye, la 10 septembrie 1919), cu Bulgaria (Neuilly-sur-Seine, la 27 noiembrie 1919) și cu Ungaria (Trianon, la 4 iunie 1920) sunt recunoscute, după lupte diplomatice grele, noile hotare ale României, din care făceau parte acum Bucovina, Dobrogea și Transilvania. Unirea Basarabiei a fost consacrată, însă, abia în ultima etapă a Conferinței de Pace de la Paris, deși recomandările experților americani și britanici au fost de la bun început fără echivoc: Basarabia este românească sub toate aspectele: etnic, istoric, cultural, lingvistic. Contestările vehemente au venit din partea cercurilor rusești (deși guvernul sovietic nu era recunoscut și, în consecință, nu a fost reprezentat la Conferință), precum și din partea unei așa pretinse delegații basarabene, care au desfășurat o propagandă înverșunată, contestând legitimitatea unirii Basarabiei cu România.

Deşi au participat reprezentanţii tuturor celor 27 de ţări aliate, deciziile cele mai importante au fost luate la nivelul a cinci mari puteri, Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Italia și Japonia, restul statelor fiind considerate a avea doar interese cu caracter special, acestea fiind invitate doar la şedinţele care le priveau în mod direct. Cam în această postură s-a aflat şi România, chiar dacă acordurile de prin 1916, prin care era tentată să intre în război de partea Antantei spuneau atunci altceva…Legea celor mai tari, nu-i așa? Că doar suntem…Homo Sapiens Sapiens! Organismul cel mai important care a activat la nivelul Conferinței a fost „Consiliul celor patru”, format din preşedintele american Woodrow Wilson şi premierii englez, francez, respectiv italian, adică David Lloyd George, Georges Clemenceau şi Vittorino Orlando. De fapt, oficial, conducerea conferinţei era asigurată de „Consiliul celor zece”, respectiv şefii de guverne şi miniştrii de Externe ai SUA, Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Japoniei. Din martie 1919, „Consiliul celor zece” se împarte în „Consiliul celor patru” (sau „Consiliul Suprem”) – din care fac parte liderii SUA, Marii Britanii, Franţei şi Italiei, respectiv Woodrow Wilson, David Lloyd George, Georges Clemenceau, Vittorio E.Orlando – şi „Consiliul celor cinci”, din care fac parte miniştrii de Externe ai celor cinci mari puteri. „Marile puteri învingătoare au constituit un adevărat directorat al celor patru (Clemenceau, W. Wilson, Lloyd George şi Orlando), Japonia fiind „partenerul tăcut” ‘, după cum nota istoricul Florin Constantiniu.

La 28 iunie 1919, Tratatul dintre Puterile Aliate şi Asociate şi Germania a fost semnat în Sala Oglinzilor de la Versailles, locul unde Franţa fusese umilită de Prusia, după înfrângerea din 1871. Partea întâi a documentului cuprindea Pactul Societăţii Naţiunilor, care a fost introdus şi în tratatele cu Austria, Bulgaria, Turcia si Ungaria. Potrivit acestui Pact, era înfiinţată Societatea Natiunilor, având drept organisme permanente: Adunarea, Consiliul și Secretariatul. Erau stabilite, totodată, modul de reglementare al diferendelor dintre state, precum şi sancţiunile care urmau să fie aplicate pentru încălcarea prevederilor sale. Germania era nevoită, prin tratat, să restituie mai multe teritorii. Astfel, Alsacia și Lorena reveneau Franței, Belgia primea o serie de cantoane, Ducatul Schleswig trecea în posesia Danemarcei (conform plebiscitului organizat la 20 martie 1920, partea de nord s-a pronunțat pentru Copenhaga, iar centrul a rămas în componenţa Germaniei), Polonia intra in posesia Posnaniei și a Prusiei Occidentale, în timp de Danzigul era proclamat „oraș liber” sub controlul Societății Natiunilor. Adiacent, menționez că Lituania primea Memelul, iar provincia Saar trecea, pentru cincisprezece ani, sub control internaţional, exercitat tot prin intermediul Societăţii Naţiunilor. Clauzele politice si teritoriale ale tratatului erau dublate de cele militare, nu mai puţin dure. Serviciul militar obligatoriu în Germania era desfiinţat, iar efectivele armatei germane erau plafonate la doar100.000 de soldaţi, ceea ce era o jignire deosebită la adresa societății germane, puternic „militarizată” în epoca modernă. Armamentul de asalt german, artileria grea şi flota militară trebuiau distruse, iar Rhenania era declarată „zonă demilitarizată”. Adevărul este că germanilor li s-a părut, poate, mai împovărătoare decât aceste clauze, acuzaţia că ei erau principalii vinovaţi de declanşarea conflictului şi de „violarea legilor şi obiceiurilor războiului şi a legilor umanității”. Era avută în vedere, bineînțeles, şi plata unor daune materiale, suma urmând a fi stabilită de „Comisia reparaţiilor”. Cine a luat „potul”? Firește, cine avea hotărârile în „vârful stiloului”! La acest capitol, merită reţinută opinia de mare autoritate exprimată de economistul britanic John Maynard Keynes, potrivit căreia „fixarea unui cuantum prea mare va pune Germania în incapacitate de plată şi va conduce, inevitabil, la un blocaj economic de anvergură”.Ceea ce a dus, ulterior, la „coacerea” condițiilor accederii la putere în Germania, după relativ puțin timp, a naziștilor și la accelerarea condițiilor izbucnirii unui nou război mondial devastator.Tratatul dădea un puternic stimulent pentru adepţii revanşei din Germania, devenind unul din temele principale ale discursului nazist ulterior.Interesant este și faptul că, la 19 noiembrie 1919, Congresul Statelor Unite ale Americii a respins ratificarea documentului de la Versailles, abia la 25 august 1921 fiind semnat la Berlin un tratat de pace între cele doua ţări.

Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris a fost condusă de premierul român Ion I. C. Brătianu, care a sosit în capitala franceză pe data de 13 ianuarie 1919 și  a avut de înfruntat, încă de la început, atitudinea vădit neprietenoasă a reprezentanților Antantei. Înainte de a pleca la Conferinţa de pace, Ion I.C. Brătianu îi spunea lui I.G. Duca: „Să ştiţi că voi lupta la Paris pentru aplicarea integrală a tratatului din 1916. Sunt aproape sigur că Aliaţii nu-mi vor da tot Banatul. Dar puţin îmi pasă, nu mă duc acolo pentru succese vremelnice, vreau, oricare ar fi hotărârile de azi, să menţin pentru viitor neştirbită, măcar pe cale solemnă de protestare, integralitatea drepturilor noastre etnice (…) Chiar dacă ţara nu mă va înţelege şi nu mă va aproba azi, am credinţa că odată va da dreptate atitudinii mele”. Ce era frustrant pentru Brătianiu și pentru membrii delegației României, era faptul că aliații nu mai considerau valabil tratatul din 1916 prin care România s-a angajat în război în schimbul unor promisiuni teritoriale, cică, printre altele, din cauza încheierii Păcii de la București din aprilie 1918. Care, tehnic vorbind, n-a fost niciodată amendată de regele Ferdinand, pentru a putea avea valoare juridică deplină. Și mai era argumentul că SUA nu luase parte la acel acord din 1916, iar acum la Paris era „vioară” importantă! Oricum, pe lângă aceasta, principiul de bază al conferinței a fost, evident, cel al ierarhiei de putere, statele fiind împărțite în două categorii, marile puteri, cu interese nelimitate și micile puteri, cu interese special. Este simplu de ghicit – nu-i așa? – că România se afla în cea de-a doua categorie, ceea ce, în mod evident, făcea poziția țării și mai dificilă. Ion I. C. Brătianu a respins cu fermitate teza conform căreia România anulase ea însăși Convenția politică și militară din 1916 prin care i se promiteau Transilvania, Banatul și Bucovina în schimbul intrării în conflict de partea Aliaților, atitudinea sa tranșantă determinându-i pe președintele american Woodrow Wilson şi pe premierul britanic David Lloyd George să propună chiar eliminarea României de la Conferinţa de Pace pe 9 iunie 1919. Orice s-ar spune și s-ar fi spus despre Ionel Brătianu, nu poate fi suspectat că n-ar fi avut coloană vertebrală! Mi-ar plăcea ca unii „palizi” corifei ce se dau drept urmași ai acestuia să aibă măcar jumătate din atitudinea, poziția și „glagoria” sa! Utopie, știu, dar nu mă oprește nimeni să visez!

Pentru a avea o privire asupra competenței și componenței delegației române la  Conferința de Pace de la Paris, aceasta a fost formată din: Ion I. C. Brătianu, președinte, secondat de generalul de corp de armată Constantin Coandă (tatăl savantului Henri Coandă și fost premier), dr. Alexandru Vaida-Voevod, ministru de Stat reprezentant al Transilvaniei, Nicolae Mișu, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Londra, Victor Antonescu, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Paris, Constantin Diamandy, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Petrograd, George Danielopol, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Washington. Delegați și consilieri tehnici erau: P. Zaharide, inginer, inspector general, fost director adjunct al Căilor Ferate Române, S. Rosenthal, jurist, Ermil Pangrati, profesor universitar, fost ministru. Experți tehnici pe probleme juridice au fost numiți: Eftimie Antonescu, consilier al Curții de Apel din București, Secretar general al Delegației tehnice române; C. Antoniade, consilier la Curtea de Apel din București, M. Djuvara, doctor în drept; în probleme militare,colonelul  Toma Dimitrescu. Experți pe probleme etnografice și geografice au fost numiți: Caius Brediceanu, consilier excepțional al Ministerului Afacerilor Străine, reprezentant al Banatului, profesor dr. Coltor, reprezentant al Transilvaniei, Alexandru Lapedatu, membru al Academiei Române, reprezentant al Transilvaniei, Arhiepiscopul Boșca și Vasile Bitenco, ca reprezentanți ai Bucovinei,Traian Vuia, reprezentant al Banatului. În probleme economice și financiare ne-au reprezentat: G. Caracostea, inginer, inspector general, director al Serviciului Comercial al Căilor Ferate, dr. C.D.Creangă, profesor universitar, fost Secretar General al Ministerului Industriei și Comețului, Constantin Crișan, reprezentant al Banatului, Iancu Flondor, Secretar General al Ministerului pentru Bucovina, D. Marinescu, inginer inspector general al Poștei și Telegrafului, Ioan Moscony, reprezentant al Banatului, dr.George Moroianu, atașat comercial, reprezentant al Transilvaniei, dr. L. Mrazec, profesor universitar, membru al Academiei Române, Eugen Neculcea, conferențiar universitar, inspector agricol în Transilvania, George Popescu, inginer, inspector general, Director al Serviciului Navigației fluviale, Nicolae Ștefănescu, inginer, inspector general, fost director al Navigației fluviale a statului român, Ioan Tănăsescu, inginer, inspector, director adjunct al Institutului Biologic din București, Ioan Pelivan, director al Justiției din Basarabia. Secretariatul general al Delegației române la Conferința de la Paris era asigurat de către Aurel Vasiliu, secretar clasa I al Legației României la Paris, I.I. Pleșia, șef de cabinet al ministrului Afacerilor Străine.Celor enumerați, li s-au adăugat în lunile următoare și alții, dar principalii au fost: dr. Petre Cazacu, dr. Ion Cantacuzino, fostul ministru de Finanțe, Nicolae Titulescu, Octavian Goga, C. Bobancu, C. Sipsom, profesor universitar, C.I. Băicoianu, Director la Banca Națională, D. Gheorghiu, Director General al Vămilor, I.C.Pilide, subdirector la Banca Românească, Ion Pilat, secretarul Delegației Române din Transilvania, Banat și Ungaria cu Maria Pilat, soția sa, Acsentie S. Constantin, inspector agricol, Popovici Atanasie, profesor doctor Șerban Mihail, consilier agricol. Din lista celor care au plecat la Paris mai făceau parte și soția generalului Coandă și fiica sa,contesa de Conti, doamna Elisa Brătianu și căpitanul Matak, ofițer de ordonanță.Ultimii nominalizați nu au avut rol de decor, ci s-au integrat eforturilor întregii delegații. Finalmente, existase și propunerea ca și Iuliu Maniu să participe la Paris, dar acesta a ales să rămână în țară conducând Consiliul Dirigent al Transilvaniei. Și a făcut bine! Delegația română, cum spuneam, s-a angajat într-o adevărată bătălie diplomatică, în care a fost implicată în mod direct și Regina Maria.

Prin inteligența și farmecul său, Regina Maria a jucat un rol covârșitor, având numeroase întrevederi cu mai marii lumii și pledând cu ardoare cauza României. Dar despre rolul acesteia în „creionarea” și realizarea României Mari voi zice „una-alta”, aici la „Jurnal de Brașov”, cu altă ocazie, cel mai probabil la rubrica „Oameni care au fost”.La Conferință, în Comisia teritorială, inclusiv în Comitetul pentru studierea chestiunilor teritoriale privind România, delegaţii români nu au fost admişi. Interesant, nu? Au fost înfiinţate 17 comisii şi comitete pentru diverse probleme (sancţiuni, reparaţii de război, financiare, economice, teritoriale, militare şi navale interaliate ş.a.). România a avut delegaţi în următoarele comisii: I. – Societatea Naţiunilor (C. Diamandy), II. – Răspunderi pentru război şi sancţiuni (S. Rosenthal), III. – Reparaţii de război (G. Danielopol şi E. Neculcea), V. -Regimul internaţional al porturilor, căilor navigabile şi căilor ferate (N.Mişu şi N. Ştefănescu), VII. – Chestiuni economice (E. Pangratti şi E. Neculcea), XIV. – Condiţii militare, navale şi aeriene (Toma Dumitrescu). Ion I.C. Brătianu, şeful delegaţiei române la Conferinţă, a protestat împotriva tratamentului discriminatoriu al marilor puteri faţă de statele mici şi mijlocii, obligate să accepte, fără o consultare prealabilă, hotărârile luate. Între şeful delegaţiei române, Ion I.C. Brătianu, şi şefii delegaţiilor Antantei s-a ajuns însă, în scurt timp, la animozităţi, generate, în principal, de încheierea tratatului de pace dintre România şi Puterile Centrale din mai 1918, care, vezi Doamne, ar fi anulat Tratatul cu Antanta din august 1916, de prezenţa armatei române de ocupaţie în Ungaria şi faptul că SUA nu au semnat Tratatul din 1916 şi nu se simţeau obligate să-l respecte. S-au adăugat problema minorităţilor şi a terenurilor petrolifere, a bogăţiilor minerale în general, în cea din urmă fiind implicaţi britanicii şi americanii. Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace a sugerat că „plebiscite imparţiale” în teritoriile „disputate” – Bucovina, Transilvania şi Basarabia -, ar fi oferit o evaluare mai corectă a opiniei publice decât adunările populare care au votat unirea în 1918. Animozităţile au fost mai aprinse îndeosebi în relaţia cu SUA, posibil ca parte a disputelor SUA – Europa, dar, cu siguranţă, a disputelor dintre Marile Puteri şi statele încadrate în categoria celor cu interese limitate.Observând lipsa reală de „omnipotenţă” a reprezentanţilor Marilor Puteri şi încercând să profite de neînţelegerile dintre aceştia,singura cale viabilă, de fapt, Ion I.C. Brătianu a decis să urmeze calea revendicărilor maximale, chiar cu preţul unei atitudini care ar fi putut fi considerată sfidătoare la adresa reprezentanţilor Marilor Puteri şi să-i pună în faţa faptului împlinit pentru a-şi atinge obiectivele, rămânând să formuleze ulterior justificări de principiu, alimentând astfel, substanţial, resentimentele acestora faţă de delegaţia română. Manifestările de fermitate ale delegaţiei române, ca şi animozităţile, au continuat, însă, şi după retragerea lui Ion I.C. Brătianu de la Conferinţă, la 12 septembrie 1919, și ajungerea în fruntea delegației a lui Al. Vaida-Voievod, concluzia care se impune fiind că, indiferent de persoana şefului delegaţiei şi de orientarea sa politică, obiectivele României au rămas aceleaşi şi determinarea de a le atinge de asemenea.

Aș aminti aici, în câteva rânduri, și faptul că România a fost deosebit de inspirată de faptul că, după ce a decretat cea de-a doua mobilizare, a reintrat în război în 1918, practic, aceasta punând-o „pe șine” în a recâștiga statutul de co-beligeranță în rândul statelor Antantei…Istoria a făcut ca generalul Berthelot, prieten al românilor până la moartea sa, să-l „preseze” pe rege şi pe liderul liberalilor Ion I.C. Brătianu, inclusiv pe generalii români, să înceapă de îndată remobilizarea armatei române, adică ceea ce mai rămăsese din aceasta. Remobilizarea armatei s-a făcut cu efective ale contingentului 1912, a fost propusă de noul ministru de război, generalul Eremia Grigorescu din cabinetul Constantin Coandă care l-a înlocuit de Alexandru Marghiloman. Astfel, la 10 noiembrie 1918, oficial România se afla, din nou, în război cu Germania. Toate documentele semnate anterior cu Puterile Centrale au devenit caduce. E de reţinut, repet, faptul că regele Ferdinand nu a ratificat niciodată Tratatul de pace din mai 1918, de la Bucureşti, între Puterile Centrale şi România, regele având ultimul cuvânt în acceptarea acestuia.Tot la 10 noiembrie 1918, guvernatorul militar general al României, generalul August von Mackensen a primit un ultimatum pentru retragerea trupelor sale din România, executabil în 24 de ore. În realitate, era destul de dificil să retragi o armată de 200.000 de militari într-un timp atât de scurt, însă negocierile purtate între cele două părţi au dus la rezultate satisfăcătoare, astfel că germanii s-au retras prin Valea Prahovei şi Valea Oltului, în ianuarie 1919 fiind pe teritoriul Ungariei. Reintrarea României în război, la 10 noiembrie 1918, a constituit un mare avantaj politic la Conferinţa de pace de la Paris, căci, a doua zi la ora 11.00 a fost încheiat armistiţiul general pe toate fronturile primului război mondial. România se găsea, totuși, printre puterile învingătoare.

Pe lângă această luptă în jurul statutului de co-beligerant, prim-ministrul României a avut de dus negocieri dificile și în ceea ce privește recunoașterea unirii cu  Basarabia și a trasării frontierei în Banat. Deși, în Tratatul din 1916, României i se promisese întreg teritoriul Banatului (Brătianu ar fi vrut să avem graniță cu iugoslavii pe Dunăre și cu rușii pe Nistru, două mari obstacole naturale), marile puteri au considerat că și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (devenit ulterior Iugoslavia), merita având în vedere efortul depus în război o parte din acesta, parte pe care în cele din urmă a și primit-o. Fără a conta prea mult evidența etnică, istorică și de fapt. Adiacent,Tratatul minorităților, care îl însoțea pe cel cu Austria, l-a pus la încercare pe Brătianu cel mai mult. Documentul prevedea dreptul marilor puteri de a supraveghea situația minorităților naționale de pe teritoriul statelor succesoare, ori, o asemenea clauză i se părea politicianului liberal o limitare a suveranității naționale, care/ în viziunea sa, era de neacceptat. Neizbutind să-și convingă partenerii de negociere de validitatea argumentelor sale, Brătianu a părăsit, practic, conferința la 2 iulie 1919. Ulterior, la 10 septembrie, România a fost pusă în faţa faptului împlinit, căci Marile Puteri au semnat la Saint-Germain Tratatul de Pace cu Austria. În urma notelor ultimative ce i s-au adresat, de a semna fără obiecţii tratatul, Ionel Brătianu şi-a dat demisia din fruntea Consiliului de Miniştri pe data de 12 septembrie, deoarece nu a dorit să semneze acest tratat în condițiile impuse cu forța României. Relațiile cu cei patru „mari” se degradaseră și pentru că premierul român refuzase să retragă trupele armatei române de pe Tisa, în urma conflictului aflat în derulare cu ungurii din Republica Sovietelor maghiare ai lui Bela Kun, pe linia de demarcație trasată de Consiliul Inter-Aliat de Război. Și a făcut bine că nu le-a retras, Aliații recunoscând, ulterior, că a făcut bine, dar cu jumătate de gură! Ca să nu și-o ia tânăra Românie „în cap”!…Că, ulterior a urmat intrarea armatei române în Budapesta, după lupte câștigate fără dubiu și, astfel, România a pus capăt acelei republici ungare a „sfaturilor”…Brătianu a fost urmat, ca lider al delegației românești de către Alexandru Vaida-Voevod. În fapt, în România, la 30 noiembrie 1919, se constituie un guvern parlamentar sub președinția lui Alexandru Vaida-Voevod. Delegația română, după plecarea lui Brătianu de la Conferință, a schimbat tactica negocierilor și aș menționa aici și un amănunt mai „picant”, dacă pot spune așa, apropo de „nivelarea” discuțiilor atunci când te faci frate cu Aghiuță măcar până treci puntea…Alexandru Vaida-Voevod, Caius Brediceanu, Gheorghe Crişan, Mihai Şerban, alături de Traian Vuia, Ion Pillat şi V. Niţescu au intrat, în vara anului1919, în loja masonică „Ernest Renan”. Accederea lor în noua lor calitate a făcut să poată trata mult mai ușor cu delegaţii marilor puteri prezente, formate şi ele preponderant din masoni. Iar acest lucru, alături de demersurile Reginei Maria, a avut o importanţă determinantă pentru graniţele României. Că ne place sau nu, aceasta este realitatea!

Conferința a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace, după aprige controverse, între:

– delegații idealiști, dintre care cel mai însemnat era președintele american Woodrow Wilson, care, cu cele 14 puncte programatice prin care înțelegea să concretizeze „Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele”, căuta să asigure o împărțire cât mai echitabilă a câștigurilor și a eforturilor ;

– delegații realiști, dintre care cel mai însemnat era primul ministru englez Lloyd George, care încerca să păstreze în Europa continentală un echilibru între diferitele state și să le unească împotriva extremismelor, pentru a asigura o pace durabilă, și fără să fie prea sever cu învinșii pentru a le permite o reconstruire economică;

– delegații naționaliști, dintre care cel mai însemnat era președintele francez Georges Clemenceau, poreclit „Tigrul”, care înțelegea să dezarmeze definitiv Germania, considerată principala vinovată de izbucnirea războiului și să obțină, în mod constrângător, cât mai mari despăgubiri de război pentru țara sa.

Între aceste poziții ale marilor puteri, delegațiile statelor mai mici au încercat, fiecare, să obțină concretizarea revendicărilor lor, în timp ce delegațiile țărilor învinse încercau să limiteze pierderile. Existau multe litigii, inclusiv între învingători: de exemplu, atât Italia, cât și Serbia, revendicau orașul Trieste, peninsula Istriei și insulele Dalmației. Hotărârile au fost luate, în mare parte, nu de delegațiile tuturor statelor participante, ci de delegații celor patru mari puteri: Georges Clémenceau – din partea Franței, Woodrow Wilson – din partea S.U.A., Lloyd George – din partea Marii Britanii și Vittorio Orlando – din partea Italiei. Celelalte delegații erau, faptic, doar audiate. Această situație a stârnit protestele țărilor mai mici care luptaseră de partea Antantei, așa cum a fost și cazul României, a cărei delegație s-a retras, între septembrie și decembrie 1919, de la lucrări, deoarece în discutarea clauzelor tratatului de pace cu Austria, marile puteri încercau să limiteze despăgubirile și teritoriile revendicate de România, impunându-i, în schimb, clauze în favoarea minorităților, clauze care au determinat demisiile succesive ale guvernelor lui Ion I. C. Brătianu și generalului Arthur Văitoianu. În definitiv, România nu a semnat tratatul de la Saint-Germain-en-Laye decât la 10 decembrie, cu Austria, delegați fiind Victor Antonescu și generalul Constantin Coandă – tratat care recunoștea expres unirea Bucovinei cu România, prim-ministru fiind atunci generalul Constantin Coandă. Delegatul României la Conferința de Pace, generalul Constantin Coandă, a semnat tratatul de pace cu Austria, Tratatul privind minoritățile și tratatul cu Bulgaria. Până la urmă, au fost semnate tratatele cu toate țările învinse și au fost stabilite noile granițe din Europa. În locul Austro-Ungariei au apărut noi state naționale (Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven, Austria, Ungaria), era refăcut statul polonez, iar România își desăvârșea întregirea.

Ca un rezumat al tratatelor de la Conferință, vă propun o trecere în revistă a Tratatelor dintre Puterile Aliate și statele învinse, care au fost semnate după cum urmează:

– cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919: extrem de dur din cauza exigențelor Franței, acest tratat (numit de germani Diktat) excludea poporul german din „Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele” și, din acest motiv, Senatul SUA a refuzat să-l ratifice;

– cu Austria, la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919: acest tratat excludea, de asemenea, austriecii din „Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele”, împiedicându-i să realizeze unirea cu Germania;

– cu Bulgaria, la Neuilly, la 27 noiembrie 1919: acest tratat excludea și bulgarii din „Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele”, împiedicându-i să realizeze unirea cu Macedonia, atribuită definitiv Serbiei; prin acest tratat, Grecia căpăta Tracia, iar Serbia, nu numai că păstra Macedonia, dar beneficia și de unele rectificări de frontieră. Cu România, era menținut hotarul din 1916;

– cu Ungaria, la Trianon, la 4 iunie 1920, socotit de maghiari, până azi, tot un Diktat; delegații României au fost Nicolae Titulescu și dr. Ioan Cantacuzino. Prin acest document, Ungaria recunoștea realitățile rezultate în urma războiului, inclusiv unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat (a se vedea, cu precădere articolele 27, 45, 46, 47, 74 din Tratat). Decizia de la Trianon a fost reconfirmată pe plan internațional de Tratatul de la Paris (10 februarie 1947), negociat în cadrul Conferinței de pace din anii 1946-1947;. Acest lucru e uitat azi de oficialii unguri și de propagandiștii iredentismului…

– cu Imperiul Otoman, la Sévres, la 10 august 1920: acest tratat era atât de defavorabil, încât a provocat în Turcia mișcarea naționalistă condusă de Mustafa Kemal Atatürk, care a condus la prăbușirea imperiului, proclamarea republicii și expulzarea tuturor ortodocșilor din Turcia asiatică, oficializate printr-un nou tratat semnat în 1923, la Lausanne.

Aș mai face câteva ultime remarci apropo de România. În Tratatul semnat cu Austria (de către Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franța, Italia, Japonia ,România,Belgia, China, Cuba, Grecia, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, Regatul Sârbo- Croato-Sloven și Cehoslovacia) următoarele clauze se referă la România:

– „…Articolul 59. În ceea ce o privește, Austria renunță în favoarea României la toate drepturile și titlurile părții din fostul Ducat al Bucovinei, alăturate frontierelor României, așa cum ele vor fi stabilite ulterior de principalele Puteri Aliate și Asociate.”

-„...Articolul 60. România aderă la introducerea în Tratatul cu principalele Puteri Aliate și Puteri Asociate a stipulării că aceste puteri vor considera necesar să protejeze interesele locuitorilor din România care diferă de majoritatea populației prin rasă, limbă sau religie…

În alt tratat, cel cu Ungaria, în Tratatul de la Trianon, textul articolului 45 stipulează: „Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a și recunoscute, prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România.” În acest context, legitimitatea unirii Bucovinei cu România, în cadrul granițelor stabilite prin decizia din noiembrie 1918, a dobândit sancționare/ratificare internațională legală, în timp ce actul arbitrar din 1775 (pactul secret dintre Austria și Rusia prin care Bucovina a fost cedată Austriei) a fost încă o dată anulat. Granița dintre Polonia și România a fost stabilită în lungul râului Ceremuș.S-a hotărât și înființarea unui organism internațional menit să apere pacea și să preîntâmpine izbucnirea unui nou război: Societatea Națiunilor ( sau Liga Națiunilor), cu sediul la Geneva.Tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conforme celui de-al 10-lea din cele 14 puncte ale președintelui Wilson, au oficializat întregirea României, ale cărei noi frontiere au fost trasate de o comisie condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne.

Primul Război Mondial, denumit și „Războiul cel Mare” odată încheiat după patru ani de lupte, după folosirea armelor chimice şi apariţia tancurilor şi a avioanelor de luptă, după folosirea masivă a submarinelor, după moartea a milioane de militari şi civili, a schimbat harta Europei. Astfel, trei mari imperii – cel Austro-Ungar, cel Ţarist şi cel Otoman – au dispărut. Au apărut, în schimb, state noi: Cehoslovacia, Iugoslavia, Finlanda, Letonia, Lituania, Estonia, Turcia…Totuși, nu pot să nu spun că „sistemul Versailles” nu se va dovedi viabil decât pentru două decenii, prăbuşindu-se sub loviturile statelor revanşarde în preajma şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Din perspectivă românească, Conferinţa a avut o semnificaţie deosebită pentru că, prin sistemul tratatelor semnate (în anii 1919 şi 1920) cu ţările învinse, se recunoştea şi se consacra pe plan internaţional Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Unirea a fost rodul voinței poporului român și s-a realizat într-o conjunctură internațională favorabilă, care a dat românilor şansa să-şi împlinească un ideal vechi de secole, acela de a se afla în aceiaşi ţară şi sub acelaşi drapel de la Nistru până la Tisa.

Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești”  și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet fix ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

„Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003

Ioan Scurtu,„Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură”,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996

Florin Constantiniu „O istorie sinceră a poporului român” , Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002

„Politica externă a României. Dicţionar cronologic”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986

Valeriu Florin Dobrinescu, „România și Ungaria de la Trianon la Paris, 1920-1947: bătălia diplomatică pentru Transilvania”,  Editura Viitorul Românesc, 1996

Petre Otu, „România în primul război mondial. Marea Unire – 1918.” București, Ed. Litera, 2017

Constantin Kirițescu, „Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919.”Prefață și note de Mircea N. Popa. Vol. 2. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989

http://www.academia.edu/24772545/Romania_si_Conferinta_de_Pace_de_la_Paris_1919_1920

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/tratatul-de-la-trianon-96-de-ani-batalia-pentru-transilvania

https://www.agerpres.ro/documentare/2019/01/18/1919-consolidarea-marii-uniri-delegatia-romaniei-la-conferinta-de-pace-de-la-paris–243302

https://mvu.ro/delegatia-romaniei-la-conferinta-de-pace-de-la-paris/

https://www.eurodidactica.ro/conferinta-de-pace-de-la-paris-1919-192https://www.geopolitic.ro/2020/01/romania-la-conferinta-de-pace-de-la-paris-1919-1920/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/din-culisele-tratatului-care-a-umilit-germania-28-iunie-1919

http://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie/Conferinta-de-pace-de-la-Paris41.php

18 ianuarie 1919 – Au început lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, în urma căreia a fost recunoscută şi consacrată pe plan internaţional unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. VIDEO