„Moara cu povești”. Despre noi și Anul Nou…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Şi de-acum până-n vecie / mila Domnului să fie! / Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi!”

Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici la „Jurnal de Brașov”, la „moara cu povești”, un fel de continuare la cele „măcinate” în „moara” de săptămâna trecută și de acum două săptămâni. Dacă în ultimele două „mori cu povești” am ținut să mă refer la colindele de Crăciun și la Crăciunul propriu-zis precum și la „toate cele” asociate acestuia, azi am să abordez câteva dintre „amănuntele” legate de sărbătoarea Anului Nou și despre cum percep oamenii trecerea într-un an nou, apropo de obiceiurile și tradițiile implicate. După cum fiecare dintre dumneavoastră știe, Anul Nou este una dintre cele mai așteptate și celebrate sărbători de la noi și cu toții așteptăm tradițiile asociate evenimentului, dar și petrecerea de Revelion alături de cei dragi. Mai amplă ori mai redusă ca amploare, dar să fie cu cei dragi, împreună cu oameni faini și cu bucurii și sănătate! Am  încercat, în cele ce urmează, să fac o sinteză din sursele inserate la finalul rândurilor de azi, iar cine dorește să aprofundeze detaliile, cred că aceste surse sunt ultra-suficiente pentru a putea ști mai mult și mai multe despre Anul Nou și oamenii care-l sărbătoresc! Am încercat să sintetizez cât mai mult, dar știu că, în același timp, e destul de lung materialul de azi. Dacă vă plictisiți, îmi pare rău, dar mai scurt nu pot să-l fac! N-ar avea niciun sens! Cred că majoritatea știe că acest ceremonial de înnoire simbolică a timpului calendaristic în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie este numit „îngropatul Anului” sau, mai recent în timp, „Revelion” (din franțuzescul „Réveillon”). Metaforic vorbind, personificare a Soarelui, Anul este numit An Vechi înainte de miezul nopții de Revelion și An Nou după miezul nopții. Anul se naște, crește, îmbătrânește și moare împreună cu timpul calendaristic pentru a renaște după 365 de zile, respectiv 366 de zile în anii bisecți. Revelionul „nu este altceva decât un ceremonial funerar al antichităţii geto-dace ocazionat de moartea şi renaşterea simbolică a primului zeu al omenirii, Anul, şi a timpului calendaristic cu care se confundă, în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie”, scria fix acum două decenii, într-o lucrare de-a sa, prof. univ. dr. Ion Ghinoiu, secretar ştiinţific al Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, coordonator al Atlasului Etnografic Român, personalitate marcantă a etnologiei româneşti contemporane. Conform aceluiași reputat etnolog, „Sfinții Calendarului popular, metamorfoze ale Anului, sunt mai tineri sau mai bătrâni, după șansa avută de aceștia la împărțirea sărbătorilor: Sânvăsâi, celebrat în prima zi a Anului, este un tânăr chefliu care stă călare pe butoi, iubește și petrece; Dragobete (24 februarie), fiul Dochiei, reprezintă zeul dragostei pe plaiurile carpatice; Sângiorzul (23 aprilie), Sântoaderul sunt tineri călări pe cai; Sântilie (20 iulie) și Sâmedru (26 octombrie) sunt maturi. După ei urmează generația sfinților-moși: Moș Andrei (30 noiembrie), Moș Nicolae (6 decembrie), Moș Ajun (24 decembrie) și Moș Crăciun (25 decembrie).”

Despre noi și Anul Nou…

Trebuie spus că Anul Nou, denumit şi „Sânvasâiu” sau „Crăciunul Mic” este pentru români o sărbătoare laică, cu foarte puţine conotaţii religioase, care marchează noul an laic, pentru că anul nou bisericesc începe, după cum se știe, la 1 septembrie. Celebrarea începutului unui nou an este cea mai veche dintre sărbătorile cunoscute astăzi, având o vechime de vreo patru milenii. Astfel, în jurul anului 2000 î.Hr., vechii babilonieni sărbătoreau Anul Nou în momentul apariţiei lunii noi după echinocţiul de primăvară, care cădea de regulă în perioada 23-25 martie, după actualul calendar şi care coincidea cu începerea anotimpului renaşterii, al semănatului şi al înfloririi. La romani, celebrările (denumite Calende), durau trei zile, timp în care oamenii îşi făceau daruri simbolice (de principiu, dulciuri şi miere) pentru a avea pace, aur şi bani pentru prosperitate, sau felinare pentru un an plin de lumină. Astăzi, în contemporaneitatea zilelor pe care le trăim, în veșnica alergătură după ţinute sofisticate și musai „la modă”, de prepararea/procurarea mesei bogate ori procurarea de petarde sau pocnitori (urât obicei, dar asta-i altă problemă), românii noștri fac, în noaptea dintre ani şi în prima zi a noului an, o mulţime de fapte și gesturi, moştenite de la părinţi sau bunici, unii fără să știe că în „adâncul” acestora sunt tradiţii care au dăinuit de multe secole. La noi, știe toată lumea că Anul Nou coincide cu sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare. În acest context, trebuie notat faptul că, în perioada sărbătorilor de iarnă, se face trecerea de la vechi la nou, de la sărbătorirea unor „moşi” (Andrei, Nicolae, Crăciun) la cei care sunt serbaţi în noul an, primul fiind Sfântul Vasile. În această perioadă, găsim la români cele mai multe tradiţii şi obiceiuri populare, un amestec de vechi şi nou, foarte preţuite pe la noi în ţară și, de câteva decenii și în diaspora mult crescută ca număr. Firește, Anul Nou, prin întreg „alaiul” de tradiţii asociate, este perceput ca moment de renovare a timpului dar şi a lumii, de alungare a spiritelor rele, un moment ce face trecerea între două cicluri de vegetaţie şi de munci.

Practic, după perioada sărbătorii Crăciunului, „umplută” de colinde, răspândite mai larg la nivelul ţării, Anul Nou este marcat de anumite tradiţii generale dar şi de obiceiuri locale sau zonale foarte puternice, care încă se mai păstrează şi în zilele noastre. Cât se vor mai păstra! Pornind de la Revelion, văzut ca o petrecere între ani, în familie sau cu prietenii, însoţită de joc şi dans, mâncare din belşug şi băutură, artificii sau petarde şi tradiţionalele obiceiuri de la miezul nopţii dintre ani, Anul Nou vine „la pachet” cu o multitudine de tradiţii extrem de preţuite: „pluguşorul, sorcova, buhaiul, vasilca, jocurile mimice cu măşti de animale sau personaje ţărăneşti, Vergelul, Capra, Ursul, Căiuţii, Cerbul, Berea, Ţurca, Brezaia sau Caledarul de ceapă”, și multe altele. Mai mult, fetele nemăritate încearcă, urmare a unor credinţe sau superstiţii, să vadă, la cumpăna dintre ani, cum ar putea arăta alesul. Dacă le iese sau nu trebușoara, văd ele mai târziu! Sau nu!  Sărbătorile de iarnă petrecute în mijlocul satului românesc tradițional este, în sine, o experiență unică, plină de veselie, un pic de dramatism, dar și ironie și (de ce nu?) un pic de poezie. Adică un amestec fain de contraste și „antiteze” pe care doar ai noștri „mioritici” îl pot „armoniza” așa fain! Ca să putem demonstra asta e destul de dificil de ales, spre exemplificare, o zonă anume din țara noastră! Mai greu este să alegem o zonă anume. De principiu, tradițiile și obiceiurile românilor diferă de la o zonă la alta, dar frumusețea lor, unicitatea, precum și varietatea, sunt cuvinte care nu lipsesc din nicio descriere. Majoritatea etnografilor de pe la noi au căzut de acord că, astăzi, cele mai multe tradiții și obiceiuri care înconjoară sărbătorile de iarnă se respectă mai ales în zonele rurale din Bucovina și Maramureș. Nu spun că-n celelalte zone nu se face asta, Doamne ferește, dar în cele două zone amintite întâlnești un „parfum” aparte de tradiție! Și pe acolo, ca-n celelalte zone românești, adevărata înnoire a timpului are loc la Anul Nou, Crăciunul „deschizând” drumul sărbătorilor prin „înnoirea” cu conotații religioase, îmbinată cu tradiții laice. Specialiști într-ale etnografiei văd în obiceiurile populare din această perioadă: „ritualuri de renovare simbolică a lumii, de alungare a spiritelor rele, sau de divinație; un complex de ceremonii și superstiții, care fac din această perioadă a anului una dintre cele mai bogate în datini populare – o perioadă de trecere între două cicluri de vegetație sau de munci, al cărei prag îl constituie Anul Nou.” Am citat aici tot din lucrarea lui Ion Ghinoiu, aceasta fiind prima dintre sursele inserate la finalul „morii” de azi.

„Moara cu povești”. Despre noi și Anul Nou…

Printre tradiţiile de Anul Nou nu lipsesc cetele de colindători care, după ce fac urări de sănătate, bogăție şi bucurii, primesc de la gazdele colindate colaci, covrigi, colindeți, vin, cârnați sau bani. Prin satele noastre, cete de flăcăi se pregătesc pentru „urat”, respectând datinile și obiceiurile zonei pentru această perioadă. Și pentru că aminteam de înnoire, în ajunul Noului An, pe înserat, își fac apariția „mascații”, întâlniți cam prin toate zonele țării, „în mare” vorbind. Mă refer la acei „mascați” care împlinesc tradițiile, nu la sintagma cu care „știriștii” noștri cei „atoatestivuitori” au botezat serviciile de intervenții speciale din Ministerul Afacerilor Interne! Aceiași „știriști” care au împământenit termenul  de infractori „săltați” în loc de arestați, reținuți etc! De exemplu, în satele bucovinene, se obișnuiește ca „mascații” să umble în ceată, care reunește personaje zoomorfe ori antropomorfe precum: ursul, capra, căiuții, cerbii, urâții, frumoșii, dracii, doctorii, ursarii, bungherii și multe altele. După lăsarea serii, „ceata cea mare” se fărâmițează, iar grupurile ce au ieșit din această împărțire încep să colinde din casă în casă, până dimineață, atunci când Anul cel Nou se „instalează” în spațiu și timp. Obiceiurile de An Nou se amestecă și cu cele de Crăciun. De exemplu, „umblatul cu Capra” ține, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. În acest obicei, cunoscut și practicat în toată țara, măștile care evocă personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau țurcă în Moldova și Ardeal ori boriță (de la bour) în sudul Transilvaniei. Prin Muntenia și Oltenia, capra este denumită „brezaie” (datorită înfățișării pestrițe a măștii), obiceiul practicându-se mai ales de Anul Nou.Dintre alte personaje mascate zoomorfe se desprinde și „umblatul cu Ursul”. Acest obicei îl găsim, de principiu, doar în Moldova, de Anul Nou, dar, mai recent, a „migrat” și prin alte zone ale țării. De exemplu, prin Brașov e vizibil an de an! Ursul este „jucat” de un flăcău purtând pe cap și pe umeri blana  animalului întruchipat, împodobită în dreptul urechilor cu niște ciucuri ori alte „zorzoane” roșii. „Personajul central” este condus de un „Ursar”, însoțit fiind de nilte muzicanți și urmată, adesea, de un întreg alai de personaje (printre care se poate afla, de exemplu, un copil în rolul „puiului de urs”). În bătaia tobelor sau pe melodia instrumentelor de suflat, „personajul” mormăie și imită mersul ursului, lovind puternic pământul cu tălpile. Același Ion Ghinoiu spunea în lucrarea dumisale că: „semnificația este purificarea și fertilizarea solului în noul an.” Un alt obicei fain este „strigatul peste sat”, un  ceremonial de noapte practicat de grupuri de flăcăi care au rolul de a „judeca” public prin „mare voce” pe cei care au încălcat regulile și cutumele comunității. De obicei, situați pe înălțimi dominante ale satului ori prin copaci ori pe acoperișuri de case, flăcăii satirizează în versuri „fetele bătrâne, flăcăii tomnatici, femeile care fac farmece și descântece, leneșii, hoții sau bețivii.” Acest obicei este așteptat de întreaga comunitate rurală, încheindu-se cu formula „Cele rele să se spele, cele bune să se adune!”. Firește, pentru curățarea relelor și alungarea spiritelor rele, obiceiul este însoțit de aprinderea focurilor. Acest obicei mai are și alte „surori” asemănătoare ca rol și desfășurare prin diverse zone, cam prin perioada de Sf. Dumitru, cum ar fi „focurile lui Sumedru”, de exemplu!

„Moara cu povești”. Despre noi și Anul Nou…

Așa cum aminteam anterior, prin Muntenia, capra poartă denumirea de brezaie.   În lucrarea lui Ion Ghinoiu se spune că „jumătate om și jumătate dobitoc, pare a fi „o ființă răzlețită din străvechile coruri bahice” și cea dintâi mască a teatrului popular românesc. Însoțită de moș, babă și alte personaje mascate, prezintă diferite scene comice. În zona Muscelului, are cap de lup, barză, vulpe, câine, cocoș sau vultur. Glumește, cântă, îi înveselește pe bătrâni, îi sperie pe copii, dă ghes tinerilor. În Bucovina, capra se numește malancă, închipuind o pereche de bătrâni. Oricum ar fi ea numită, reprezintă tot un fel de capră.” Trecând munții spre vest, din Bucovina în Maramureș, aici se pot întâlni cetele de „draci”, care, în zăngănitul tălăngilor care le sunt agățate de costumul din blană, saltă pe ulițe după colindători. Prin zona Cavnicului, aceștia se numesc „brondoși”. De Anul Nou, prin Moldova, se întâlnesc cele mai multe datini la aceasta sărbătoare. Toate sunt practicate de ceata de flăcăi. Se spune că mai deosebiți sunt „Împărații” din Bosanci, judeţul Suceava, cu costume alcătuite din pene colorate. Aceștia joacă diferite jocuri și urează gazdelor colindate cele „bune”, la sfârșitul „spectacolului” lor. Sunt de amintit și „Căiuții”, care reprezintă un obicei specific județului Botoșani. În lucrarea lui Ion Ghinoiu este descris acest obicei astfel: „Ceata, mai mică sau mai mare, în funcție de vârsta participanților, colindă din casă-n casă, jucând în ritmul fluierăturilor și strigăturilor, precum și al muzicii, dacă își permit flăcăii mai mari să o plătească. Costumul include un cap de cal din lemn, împodobit cu beteală și hârtie colorată.” Totodată, merită să ne aducem aminte și de un alt obicei de Anul Nou, unic în țară, din Bucovina. Aici găsim obiceiul „bungherilor”. Aceștia, costumați în uniforme militare asemănătoare celor ale militarilor austrieci de pe vremuri, dansează în cerc și clamează strigături de joc, unele chiar mai puțin cuviincioase, asta ca să ne exprimăm eufemistic. „Bungherii” sunt acompaniați de instrumente de suflat și tobe, în ritmul „Arcanului”, un dans specific acestei zone. Tot în Moldova, găsim și „dansul arnăuților”, a căror sosire o anunță sunetul amestecat și asurzitor de zurgălăi, tobe și trompete. Aceștia sunt costumați în straie populare și poartă peste cămașă o năframă din borangic sau un șervet pe care sunt prinse diverse mărgele și alte zorzoane precum și diverse alte elemente de costumație specifică. Ceata respectivă joacă pe la case „Ieșeasca”, acompaniați de o fanfară pe care flăcăii o tocmesc anume pentru acest obicei. Totodată, în dimineața Anului Nou, ca o continuare a Plugușorului din Ajun, copiii umblă cu semănatul. aruncă semințe de grâu, porumb sau orez prin case și peste oameni și rostesc o urare scurtă, primind în schimb bani, fructe, nuci, colaci etc.

„Moara cu povești”. Despre noi și Anul Nou…

Pe de altă parte, în ajunul Anului Nou, tot prin Moldova (dar nu numai acolo, firește), cete de flăcăi și de bărbați de curând însurați merg „cu plugul”. Acest vechi obicei agrar, Plugușorul, a devenit, de fapt, o urare obișnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Textul recitat este o „poveste” despre muncile agricole, trecută prin diverse „amănunte” cu caracter feeric. Obiceiul începe cu aratul, fiind urmat de semănat, îngrijirea plantelor, recoltat și adusul boabelor în hambare și este însoțit de strigături, pocnete de bici și sunete de clopoței, dar plugul adevărat, pe vremuri tras de boi, a fost înlocuit, cu timpul, de un plug mic, mai ușor de purtat, sau în deceniile din urmă, de „buhaiul” care imită mugetul boilor înjugați la plug. Desigur, mai sunt și diverse alte obiceiuri mai deosebite. De exemplu, pentru a-și afla viitorul lor și al celor apropiați în Noul An, oamenii practicau „vergelul”. Aceștia se adunau la o casă și într-un ciubăr cu „apă neîncepută” puneau fiecare dintre cei prezenți câte un semn (cuțit, inel, cercel etc). Ulterior, un băiat de vârstă pre-adolescentină era desemnat să scoată obiectele respective din apă, în timp ce „vergelatorul”, un individ „bun de gură”, ura noroc de Anul Nou și de sărbătorile mai însemnate de peste an și prevestea cam ce își imagina el că „dă bine” pentru cei „pomeniți”. Prin unele locuri, la „Vergel” participau doar fetele, spre a-și afla ursitul. „Calendarul de ceapă” este un alt obicei românesc de Anul Nou, obicei care anticipează cum va fi vremea în fiecare lună a anului care tocmai începe. ANM-ul de azi „joacă la pitici” pe lângă această „prognoză meteo” extinsă! Astfel, în noaptea de Anul Nou, se desfac fix 12 foi dintr-o ceapă și se așează în ordine pentru fiecare lună a anului. În fiecare foaie de ceapă, se pune o jumătate de linguriță de sare, iar foile se lasă pe o masă până a doua zi dimineață. Interpretarea „semnelor meteo” este simplă: dacă sarea s-a topit toată în anumite foi de ceapă care corespund lunilor, înseamnă că se anunță luni ploioase, iar dacă nu, înseamnă că urmează luni secetoase. Un alt obicei relativ similar și legat de nevoile „agrare” ale satului este „calendarul din cărbuni”. Oamenii alegeau câțiva cărbuni aprinși și le dădeau numele plantelor pe care doreau să le semene: orz, ovăz, grâu, secară etc, iar după cantitatea de cenușă rezultată în urma arderii complete și a stingerii cărbunilor, se vedea cât de bună va fi recolta, esența resurselor de hrană necesare comunității.

Despre noi și Anul Nou…

Mai aminteam pe la începutul rândurilor de azi și despre „îngropatul anului”. „Îngropatul anului” este un obicei care se practică și astăzi în anumite zone ale țării și care constă în reînnoirea simbolică a timpului, ceremonie care are loc în noaptea dintre ani. Esența obiceiului este că timpul se naște anual, întinerește, se maturizează, după care îmbătrânește și moare, pentru a lăsa loc altor 365 de zile să învie prin fapte noi. După miezul nopții, apare voia bună, veselia, echilibrul, ordinea etc. Totodată, în prima zi a noului an, de Sfântul Vasile, se crede că cerurile se deschid, că rugăciunile oamenilor sunt ascultate și că animalele vorbesc cu glas omenesc. De Anul Nou, umblatul cu Sorcova reprezintă bucuria copiilor, care poartă o crenguță de copac sau o sorcovă confecționată dintr-un băț în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Denumirea de sorcovă se zice că ar veni de la cuvântul de origine slavă „surov” (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă dintr-un arbore. Nu șltiu dacă aceasta e originea sigură a cuvântului, dar este plauzibilă. Înclinată de mai multe ori în direcția cuiva, a celui „sorcovit”, sorcova joacă rolul unei baghete magice, dotată cu capacitatea de a transmite tot binele celui sorcovit. Textul urării este menit să întărească efectul mișcării sorcovei. Un obicei mai deosebit, pe care-l găsim prin sudul țării, la cei care au nou-născuți în familie, este „datul la grindă” al copilașului. „Datul la grindă” se păstrează, se spune, încă din vremea geto-dacilor și se celebrează de Anul Nou, la copilașii aflați în primii trei ani de viață. Se zice că, pe la începuturi,  acest obicei/ ritual se făcea de către preot, dar numărul de copii fiind mare în comunitatea rurală, s-a dat „dezlegare” pentru oficierea acestui ritual de către moașa copilului, de către naș sau chiar de tatăl copilașului.

Despre noi și Anul Nou…

Firește, ca orice alt moment important din viața societății, există, crescute odată cu evoluția acestei societăți, și inevitabilele superstiții de Anul Nou. De exemplu, în ajun de Anul Nou, fetele nemăritate pun într-un vas cu apă un fir de busuioc, o ramură de măr și un ban, iar peste noapte se spune că ele ar trebui să-și viseze ursitul. Dacă dorm adânc și nu visează nimic, aia e! Ghinion, vorba unui „mare” om politic! Totodată, la miezul nopții, tradiția spune că e bine să deschizi ușa, pentru ca anul vechi să iasă și să-i lași loc celui nou să intre. De asemenea, în noaptea de Anul Nou, este bine să îți pui o dorință și să întâmpini anul care vine cu speranțe mari. Se mai zice că, la trecerea dintre ani, este bine ca fiecare persoană să poarte o haină nouă, dar și ceva roșu ori o altă culoare „jucăușă”, pentru că, prin aceasta, sunt atrase energiile pozitive. Tot conform tradițiilor se mai zice că, în noaptea de Anul Nou, dar și în prima zi din an, nu se plânge sub nicio formă, ci trebuie să emane doar optimismul, pentru că persoanele care plâng în prima zi a anului vor avea parte de un an nou plin cu evenimente triste. O altă foarte cunoscută superstiție ne spune că prima persoană care va trece pragul casei în prima zi a Noului An îți va influența anul care tocmai a început.

Despre noi și Anul Nou…

În acest context, se zice că, dacă prima persoană care intră în casă este bărbat, atunci vei avea un an plin de noroc, iar dacă femeia intră prima în casă, Anul Nou va fi plin de ghinion. Superstiții, de! Nu știau superstițioșii aceștia ce-i aceea o muiere faină! Totodată, conform tradiţiei, vorbind tot despre prima intrare în casă, persoanele cu părul blond ori, mai ales, roşcat aduc ghinion, în timp ce acelea brunete aduc noroc. Nu se zice nimicuța de cei cu părul grizonant! Discriminare „tradiționalistă”! O altă superstiție de Anul Nou (cam nesănătoasă, zic eu, mai ales în partea a doua) este că atât în ultima zi din an, cât și în prima zi a Noului An, este indicat să nu faci cheltuieli și să nu arunci nimic din casă, nici măcar gunoiul, pentru că, odată cu el, vei arunca și norocul din casă. Este bine, conform acelorași superstiții, de Anul Nou, să nu ai nicio datorie pentru că, altminteri, vei rămâne dator întreg an viitor. Superstiția mai zice că acela care va dormi în noaptea de Anul Nou, va fi somnoros tot anul. De asemenea, se mai spune că, în noaptea dintre ani, nu este bine să mănânci carne de pasăre, deoarece este aducătoare de ghinion și, de aceea, ai noștri români ar obișnui să mănânce peşte în noaptea dintre ani, pentru a avea o trecere lină şi uşoară în anul care vine. De asemenea, este musai să ai bani în buzunar la trecerea dintre ani, ca să ai bani tot anul care vine. Tot pentru noroc, de pe masa de Anul Nou nu trebuie să lipsească strugurii și, eventual, smochinele ori stafidele, despre care se crede că sunt simbolul belșugului și al vieții împlinite. La noi, tot conform tradiţiei, în noaptea de Anul Nou trebuie să se facă mult zgomot pentru a alunga toate spiritele rele. De aici să provină oare imensa prostie cu proliferarea petardelor și altor materiale explozive care provoacă atâtea accidente? Bine, aici aș mai adăuga și multă prostie, dar cine sunt eu să mă-mpotrivesc „tradiției”? Se mai zice că, în noaptea dintre ani, este important să ne punem mereu o dorinţă şi să întâmpinăm anul ce vine cu speranţă şi bucurie în suflet. În prima zi de Anul Nou, nu se spală și nu se mătură, deoarece aceste lucruri pot atrage sărăcirea casei. Preluat mai nou şi de români, obiceiul sărutatului sub vâsc este practicat în noaptea dintre ani de cuplurile de îndrăgostiţi pentru a fi însoţiţi de dragoste întreg anul. Tradiția de a te săruta sub ramura de vâsc își are rădăcinile într-o frumoasă legendă scandinavă legată de Frigga, zeița dragostei și de Balder, zeul soarelui, fiul acesteia. În timp, obiceiul a „glisat” și pe la noi, ca orice „împrumut cultural” cu conotații pozitive!

Despre noi și Anul Nou…

Se mai spune, totodată, că aduce noroc dacă strănuți la miezul nopții, la trecerea dintre ani, pentru că există credința conform căreia în timp ce omul strănută, îi intră sau îi iese prin nări un duh rău sau o părticică din suflet. De aceea, pentru a nu se întâmpla ceva rău celui ce strănută, se recurge la rostirea unor urări: „Doamne ajută!”, „Să-ți fie de bine!”, „Sănătate!”. Când strănuți de mai multe ori la rând este semn, zice-se, că vei face chef. Sau că ești alergic la mâțe ori răcit bocnă! Desigur că mai sunt multe alte obiceiuri, superstiții și tradiții care ar merita amintite, dar, dacă nu v-a fost de ajuns, vă recomand călduros să parcurgeți sursele documentare inserate în cele ce urmează, surse care vă pot lămuri mult mai mult decât am încercat să sintetizez eu aici! Pentru azi și pentru anul care se termină, am „gătat” de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de anul viitor și săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Iar anul care vine să v-aducă liniște, pace, bucurii și un pic de prosperitate! Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Ion Ghinoiu, „Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura ELION,  2003

Mircea Eliade, „Istoria credințelor și ideilor religioase”, Ed. Polirom, București, 2011

Bârlea, Ovidiu, „Colindatul în Transilvania” // Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei 1965-1967. Cluj, 1969

Trifan, Ovidiu, „Colindul în creaţia corală românească”, Iaşi, 2008.

G. Dem.Teodorescu, „Încercări critice asupra unor credințe, datine și moravuri ale poporului român”, București 1874.