Jurnal FM 
„Moara cu povești”. Conferinţa de Pace de la Paris şi recunoaşterea României Mari…
de Nicolae Uszkai
#Postat de Carmen Vintu on martie 17, 2023
Motto: „Iar dacă lipsește unirea, nici statul nu poate fi bine cârmuit, nici casa bine gospodărită” -Socrate
Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești”, o altă călătorie în timp, chiar dacă subiectul de azi e validat de peste un secol de istorie și ar trebui să fie știut de orice român, la orice oră din zi și din noapte. Din păcate, subiectul nu e cunoscut prea bine de multă lume. Motivele sunt diverse, dar cel mai mare vinovat este indiferența. Indiferența față de cunoașterea poveștilor adevărate, reunite-n ceea ce numim Istorie…Mulți nu-l știu pentru că nu au vrut să citească, unii pentru că au chiulit de la școală, alții pentru că nu i-au învățat profesorii și unii pentru că interesul lor se intersectează cu istoria fix cât o face un călugăr budist cu creșterea lebedelor negre pe Balatonul vecinilor de la nord-vest! E vorba despre Conferința de Pace de la Paris de la finalul primei conflagrații mondiale. Apropo de „lebede negre”, tocmai ce a apărut, pe 13 martie, o carte nouă la Editura Creator a Grupului Libris din Brașov, scrisă de Romeo Couți, jurnalist la TVR Cluj, cu titlul „Lebăda neagră de pe Balaton.Viktor Orbán și o obsesie asumată”. Am avut onoarea de a fi moderatorul lansării acestei cărți alaltăieri, pe 15 martie, la Miercurea Ciuc. O puteți comanda online de la acest link https://www.libris.ro/lebada-neagra-de-pe-balaton-romeo-couti-LIB978-606-029-638-6–p29034782.html?afid=uszkai&utm_source=afiliere_interna&utm_medium=uszkai&utm_campaign=afiint
Azi, aș dori să vă „telegrafiez” astăzi principalele date și informații care au caracterizat această Conferință, cu referire specifică la România, firește. La 18 ianuarie 1919, au început lucrările Conferinţei de Pace de la Paris, cea mai mare conferinţă cunoscută până la acea dată în istorie. Convocată de puterile victorioase în primul război mondial (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia etc), în total 27 de state, pentru elaborarea tratatelor de pace cu ţările învinse (Germania, Austria, Ungaria, Turcia şi Bulgaria), Conferinţa de pace de la Paris a avut între sarcinile fundamentale consacrarea internaţională a statelor nou apărute sau reîntregite prin dispariţia imperiilor austro-ungar, otoman şi ţarist.Totodată, la 25 ianuarie 1919, în cadrul conferinţei s-a hotărât înfiinţarea Societăţii Naţiunilor. La Conferinţa de Pace de la Paris au participat, în cele din urmă, reprezentanţi din 32 de state. Conferinţa a avut drept principal obiectiv dezbaterea noii configuraţii politico-teritoriale postbelice şi rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rămase în urma primului război mondial. Deşi au participat reprezentanţii tuturor celor 27 de ţări aliate, deciziile cele mai importante au fost luate la nivelul a cinci mari puteri, Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Italia si Japonia, restul statelor fiind considerate a avea doar interese cu caracter special, acestea fiind invitate doar la şedinţele care le priveau în mod direct. În această ultimă postură s-a aflat şi România.
Organismul cel mai important a fost Consiliul celor patru, format din preşedintele american Woodrow Wilson şi premierii englez, francez, respectiv italian, David Lloyd George, Georges Clemenceau şi Vittorino Orlando. La 28 iunie 1919, Tratatul dintre Puterile Aliate şi Asociate şi Germania a fost semnat in Sala Oglinzilor de la Versailles, locul unde Franţa fusese umilită de Prusia, după înfrângerea din 1871. Partea I a documentului cuprindea Pactul Societăţii Naţiunilor, care a fost introdus şi în tratatele cu Austria, Bulgaria, Turcia si Ungaria. Potrivit acestui Pact, era înfiinţată Societatea Națiunilor, având drept organisme permanente Adunarea, Consiliul si Secretariatul şi erau stabilite totodată modul de reglementare al diferendelor dintre state, precum şi sancţiunile care urmau să fie aplicate pentru încălcarea prevederilor sale. Germania era nevoită să restituie mai multe teritorii. Astfel, Alsacia si Lorena reveneau Franţei, Belgia primea o serie de cantoane, ducatul Schleswig trecea în posesia Danemarcei (conform plebiscitului organizat la 20 martie 1920, partea de nord s-a pronunţat pentru Copenhaga, iar centrul a rămas in componenţa Germaniei), Polonia câştiga Posnania şi o parte a Prusiei, in timp de Danzigul era proclamat oraş liber sub controlul Societăţii Naţiunilor. În fine, Lituania primea Memelul, iar provincia Saar trecea pentru cincisprezece ani sub control internaţional, exercitat tot prin intermediul Societăţii Naţiunilor.Clauzele politice si teritoriale ale tratatului erau dublate de cele militare, nu mai puţin dure. Serviciul militar obligatoriu era desfiinţat, iar efectivele armatei germane erau plafonate la 100.000 de soldaţi. Armamentul greu ofensiv precum şi flota de război trebuiau distruse, iar Rhenania era declarată zonă demilitarizată. Germanilor li s-a părut, poate, mai împovărătoare decât aceste clauze fix acuzaţia că ei erau principalii vinovaţi de declanşarea conflictului şi de „violarea legilor şi obiceiurilor războiului şi a legilor umanităţii”.
La Conferință, era avută în vedere şi plata unor daune materiale, suma urmând a fi stabilită de Comisia Reparaţiilor. La acest capitol merită reţinută opinia „pricepută” exprimată de economistul britanic John Maynard Keynes, potrivit căreia fixarea unui cuantum prea mare va pune Germania în incapacitate de plată şi va conduce, inevitabil, la un blocaj economic de anvergură. Tratatul dădea un puternic stimulent pentru adepţii revanşei din Germania, devenind unul din temele principale ale discursului nazist ulterior.Istoria a dovedit că problemele au rămas nerezolvate după Conferință…Interesant este şi faptul că, la 19 noiembrie 1919, Congresul Statelor Unite a respins ratificarea documentului de la Versailles, abia la data de 25 august 1921 fiind semnat la Berlin un tratat de pace între cele două ţări. Cât despre delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris, aceasta a fost condusă de premierul român Ion I. C. Brătianu, care a sosit în capitala franceză pe 13 ianuarie 1919 și a avut de înfruntat, încă de la început, atitudinea neprietenoasă a Antantei.
Aliații nu mai considerau valabil și viabil tratatul din 1916 prin care România s-a angajat în război în schimbul unor promisiuni teritoriale din cauza încheierii Păcii de la București din aprilie 1918. Promisiunea fuse și se duse! Oricum, pe lângă aceasta, principiul de bază al conferinței a fost cel al ierarhiei de putere, statele fiind împărțite în două categorii, marile puteri, cu interese nelimitate și micile puteri, cu interese speciale. Este simplu de ghicit că România se afla în cea de-a doua categorie, ceea ce, în mod evident făcea poziția țării și mai anevoioasă. Ion I. C. Brătianu a respins cu fermitate teza conform căreia România anulase ea însăși Convenția politică și militară din 1916 prin care i se promiteau Transilvania, Banatul și Bucovina în schimbul intrării în conflict de partea Aliaților, atitudinea sa tranșantă determinându-i pe președintele american Woodrow Wilson şi pe premierul britanic David Lloyd George să propună chiar eliminarea României de la Conferinţa de Pace pe 9 iunie 1919.
Pe lângă această luptă în jurul statutului de beligerant, câştigat cu mult sânge românesc pe câmpul de luptă, prim-ministrul României a avut de dus bătălii grele de negociere și în ceea ce privește recunoașterea unirii cu Basarabia și a trasării frontierei în Banat. Deși în Tratatul din 1916 României i se promisese întreg teritoriul Banatului, marile puteri au considerat că și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (devenit ulterior Iugoslavia), merita, având în vedere efortul depus în război, o parte din acesta, parte pe care în cele din urmă a și primit-o. Tratatul minorităților, care îl însoțea pe cel cu Austria, l-a pus la încercare pe Brătianu cel mai mult.
Acest document prevedea dreptul marilor puteri de a supraveghea situația minorităților naționale de pe teritoriul statelor succesoare, ori, o asemenea clauză i se părea politicianului liberal român o limitare a suveranității naționale, care era de neacceptat. Neizbutind să-și convingă partenerii de negociere de validitatea argumentelor sale, Brătianu a părăsit conferința la începutul lunii iulie. Relațiile cu aceștia se degradaseră și pentru că premierul refuzase să retragă trupele armatei române de pe Tisa pe linia de demarcație trasată de Consiliul Inter-Aliat de Război. Premierul român n-a vrut să nu ţină cont de victoriile armatei române în Campania din Ardeal şi în prima partea a campaniei contra Ungariei bolşevice, iar poziţia sa era justificată strict de raţiuni militare şi nu revanşarde faţă de statul ungar. Delegaţia română participantă la conferinţă era alcătuită, în principal, din: Ion I.C. Brătianu, şeful guvernului, care era şi şeful delegaţiei române; Al. Vaida-Voevod; C. Angelescu; Victor Antonescu ş.a. În perioada cât a durat Conferinţa de pace (18 ianuarie 1919 – 21 ianuarie 1920), delegaţia României a suferit modificări în componenţa ei, ca urmare a schimbărilor de guvern, a reprezentat toate provinciile unite cu ţara şi a inclus delegaţi şi consilieri tehnici, experţi tehnici în probleme juridice, militare, economice, financiare, geografice, etnografice. Dintre numele de rezonanţă care au făcut parte din delegaţia României îi putem aminti pe: Nicolae Titulescu, dr.Ion Cantacuzino, C. Diamandy, Mircea Djuvara, Ermil Pangratti, Al. Lapedatu, Traian Vuia etc.
La Conferinţa de Pace de la Paris, reprezentanţii ţării noastre au avut de dat o luptă diplomatică îndârjită, care spulberă afirmaţiile tendenţioase despre crearea României Mari ca un fel de recompensă teritorială acordată de Antantă, după cum arăta istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa „O istorie sinceră a poporului român” (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002). „Poziţia României a fost, de la început, anevoioasă, întrucât Antanta considera că tratatul din 1916 îşi pierduse valabilitatea ca urmare a semnării păcii de la Bucureşti, iar SUA refuzau să recunoască orice acord încheiat înainte de intrarea lor în război, aşadar şi tratatul din 1916”, mai spunea Florin Constantiniu.Ion I.C. Brătianu îşi dăduse seama, din cursul unor convorbiri purtate la începutul lunii ianuarie 1919, că tratatul din 1916 nu va fi respectat. El a decis, totodată, să renunţe la colaborarea cu liderul conservator Take Ionescu, care era adeptul unei înţelegeri privind împărţirea Banatului între România şi Serbia.Înainte de a pleca la Conferinţa de pace, Ion I.C. Brătianu îi spunea lui I.G. Duca: „’Să ştiţi că voi lupta la Paris pentru aplicarea integrală a tratatului din 1916. Sunt aproape sigur că Aliaţii nu-mi vor da tot Banatul. Dar puţin îmi pasă, nu mă duc acolo pentru succese vremelnice, vreau, oricare ar fi hotărârile de azi, să menţin pentru viitor neştirbită, măcar pe cale solemnă de protestare, integralitatea drepturilor noastre etnice (…) Chiar dacă ţara nu mă va înţelege şi nu mă va aproba azi, am credinţa că odată va da dreptate atitudinii mele”. Desfăşurarea lucrărilor Conferinţei de pace a constituit o mare deziluzie pentru Ion I.C. Brătianu, iar delegaţia României avea să întâmpine mari dificultăţi. Consiliul Suprem Interaliat hotărâse ca România să fie reprezentată la şedinţele Conferinţei de pace numai prin doi delegaţi. La 7/20 ianuarie 1919 Ion I.C. Brătianu a protestat la Secretariatul General al Conferinţei de pace faţă de faptul că României i se rezervaseră numai două locuri. Conducerea conferinţei era asigurată de „Consiliul celor zece”, respectiv şefii de guverne şi miniştrii de Externe ai SUA, Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Japoniei. Din martie 1919 „Consiliul celor zece” se împarte în „Consiliul celor patru” (sau „Consiliul Suprem”) – din care fac parte liderii SUA, Marii Britanii, Franţei şi Italiei, respectiv Woodrow Wilson, David Lloyd George, Georges Clemenceau, Vittorio E.Orlando – şi „Consiliul celor cinci”, din care fac parte miniştrii de externe ai celor cinci mari puteri. La 19 ianuarie/1 februarie 1919 Ion I.C. Brătianu a prezentat în plenul Conferinţei de Pace un expozeu argumentat asupra participării României la război şi contribuţiei acesteia la victoria finală asupra Puterilor Centrale, cât şi asupra dreptului incontestabil al poporului român la întregirea ţării. Ion I.C. Brătianu a prezentat, în numele delegaţiei României, un memoriu în care argumenta necesitatea recunoaşterii unirii Basarabiei, Bucovinei, Banatului şi Transilvaniei cu patria mamă. Brătianu a fost însă omul politic român care a dovedit cea mai puternică rezistenţă faţă de încercările marilor puteri de a-şi impune voinţa în dauna independenţei României. Venit să obţină, la Paris, recunoaşterea noilor frontiere ale ţării, el a scris aceste cuvinte (în scrisoarea din 3 iunie 1919 către M. Pherechide): „Am moştenit o ţară independentă, şi chiar pentru a-i întinde graniţele, nu-i putem jertfi neatârnarea”.
Firește, nu putem uita și rolul Reginei Maria în sprijinul delegației noastre la Conferință și în împlinirea dezideratelor naționale ale țării noastre. Despre aceasta, am amintit mai multe acum o lună, tot la „Moara cu povești”, în articolul pe care-l puteți reciti aici https://jurnalfm.ro/2023/02/10/moara-cu-povesti-regina-maria-si-unirea-de-nicolae-uszkai-brasov/. În cele din urmă, rezumând, tratatele dintre Puterile Aliate și statele învinse au fost semnate după cum urmează:
– cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919: extrem de dur din cauza exigențelor Franței, acest tratat (numit de Germani Diktat) excludea poporul german din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și, din acest motiv, Senatul SUA a refuzat să-l ratifice;
– cu Austria, la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919: acest tratat excludea, de asemenea, austriecii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Germania;
– cu Bulgaria, la Neuilly, la 27 noiembrie 1919: acest tratat excludea și bulgarii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Macedonia, atribuită definitiv Serbiei; prin acest tratat, Grecia căpăta Tracia, iar Serbia, nu numai că păstra Macedonia, dar beneficia și de unele rectificări de frontieră. Cu România, era menținut hotarul din 1916 ;
– cu Ungaria, la Trianon, la 4 iunie 1920, socotit de maghiari tot un Diktat; delegații României au fost Nicolae Titulescu și dr. Ioan Cantacuzino. Prin acest document, Ungaria recunoștea realitățile rezultate în urma războiului, inclusiv unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat (articolele 27, 45, 46, 47, 74). Decizia de la Trianon a fost reconfirmată pe plan internațional de Tratatul de la Paris (10 februarie 1947), negociat în cadrul Conferinței de pace din anii 1946-1947;
– cu Imperiul Otoman, la Sévres, la 10 august 1920 : acest tratat era atât de defavorabil, încât a provocat în Turcia mișcarea naționalistă condusă de Mustafa Kemal Atatürk, care a condus la prăbușirea imperiului, proclamarea republicii și expulzarea tuturor ortodocșilor din Turcia asiatică, oficializate printr-un nou tratat semnat în 1923, la Lausanne.
În Tratatul semnat cu Austria (de către Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franța, Italia, Japonia, România,Belgia, China, Cuba, Grecia, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, Regatul Sârbo- Croato-Sloven și Cehoslovacia), următoarele clauze se referă la România:” …Articolul 59. În ceea ce o privește, Austria renunță în favoarea României la toate drepturile și titlurile părții din fostul Ducat al Bucovinei, alăturate frontierelor României, așa cum ele vor fi stabilite ulterior de principalele Puteri Aliate și Asociate.
…Articolul 60. România aderă la introducerea în Tratatul cu principalele Puteri Aliate și Puteri Asociate a stipulării că aceste puteri vor considera necesar să protejeze interesele locuitorilor din România care diferă de majoritatea populației prin rasă, limbă sau religie…În Tratatul de la Trianon, textul articolului 45 stipulează: „Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a și recunoscute, prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România.”
În acest context, legitimitatea unirii Bucovinei cu România, în cadrul granițelor stabilite prin decizia din noiembrie 1918, a dobândit sancționare/ratificare internațională legală, în timp ce actul arbitrar din 1775 (pactul secret dintre Austria și Rusia prin care Bucovina a fost cedată Austriei) a fost de jure anulat. Granița dintre Polonia și România a fost stabilită în lungul râului Ceremuș. S-a hotărât și înființarea unui organism internațional menit să apere pacea și să preîntâmpine izbucnirea unui nou război: Liga Națiunilor, cu sediul la Geneva.Tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conforme celui de-al zecelea din cele 14 puncte ale președintelui Wilson, au oficializat întregirea României, ale cărei noi frontiere au fost trasate de o comisie condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne. La 10 septembrie 1919, la Saint Germain en Laye, o suburbie pariziană, s-a semnat tratatul cu Austria. Erau fixate graniţele noului stat austriac, care renunţa la o serie de teritorii în favoarea Italiei, Iugoslaviei si Cehoslovaciei. Armata austriacă era redusă la 30.000 de soldaţi şi era interzisă în mod expres unirea acestei ţări cu Germania (adică un eventual Anschluss, chit că fix asta s-a întâmplat niște ani mai târziu). Totodată, era consfinţită unirea Bucovinei cu România. Pe 12 septembrie, Brătianu a demisionat din fruntea Guvernului, iar pe 15 noiembrie 1919, noul guvern condus de Alexandru Vaida-Voevod a primit un ultimatum prin care i se cerea ca, în termen de opt zile, să semneze tratatul cu Austria și cel al minorităților, altfel România urma să fie exclusă din Conferința de Pace. Cu unele mici reformulări, tratatele au fost semnate și în cele din urmă desăvârșirea unității naționale a României a căpătat recunoașterea internațională de care avea nevoie. În ceea ce privește pacea cu Bulgaria, aceasta s-a semnat la Neuilly pe 27 noiembrie, iar în urma ei, Grecia căpăta Tracia, iar Serbia unele rectificări de frontieră, cu România fiind menţinut hotarul din 1916. La 4 iunie 1920, la Trianon, era semnat tratatul cu Ungaria, ţară succesoare a fostei monarhii dualiste, alături de Austria. Noul stat era redus la graniţele naturale, pe principiul etnic, cedând importante teritorii vecinilor. Italia primea Rijeka (Fiume), Iugoslavia intra în posesia Croaţiei şi a vestului Banatului, Slovacia si Ucraina subcarpatică se alăturau noului stat cehoslovac iar Burgenlandul trecea in componenţa Austriei. Şi în acest ultim caz, era consimţită în plan diplomatic realitatea deja existentă, respectiv unirea Transilvaniei cu România. La rândul ei, armata regulată ungară nu putea depăşi un efectiv de 30.000 de soldaţi.
Ultimul tratat încheiat la Paris a fost cel cu Turcia, documentul fiind semnat la Sévres. Practic, Imperiul Otoman îşi încheia existenţa, întrucât Tracia revenea Greciei, Arabia, Siria şi Mesopotamia treceau sub mandat franco-englez, insula Cipru intra în posesie britanică, Armenia îşi câştiga independenţa, iar Marocul şi Tunisia ajungeau sub protectorat francez. Datorită victoriei revoluţiei lui Mustafa Kemal Ataturk din Turcia, tratatul nu a fost ratificat şi nu a intrat niciodată în vigoare. Abia după ce, la 1 noiembrie 1922, Mustafa Kemal a proclamat Republica, ultimul sultan plecând din Constantinopole la bordul unui vas britanic, în urma unui lung conflict armat, problema Turciei va fi pusă în discuţia participanţilor la Conferinţa de la Lausanne. Întrunirea a început la 20 noiembrie 1922, tratatul fiind semnat la 24 iulie 1923. Turcii reuşeau să obţină mici rectificari teritoriale, angajându-se în schimb să respecte statutul minorităţilor şi principiul demilitarizării Strâmtorilor.
Primul război mondial, denumit și Războiul cel Mare, odată încheiat după patru anide lupte, după folosirea armelor chimice şi apariţia tancurilor şi a avioanelor de luptă, după folosirea masivă a submarinelor, după moartea a milioane de militari şi civili, a schimbat harta Europei. Trei mari imperii – Austro-Ungar, Ţarist şi Otoman – au dispărut. Au apărut în schimb state noi: Cehoslovacia, Iugoslavia, Finlanda, Letonia, Lituania, Estonia, Turcia. Și a apărut și URSS-ul…Totuşi, „sistemul Versailles” nu se va dovedi viabil decât pentru două decenii, prăbuşindu-se sub loviturile statelor revanşarde în preajma şi în timpul celui de-al doilea război mondial. Din perspectivă românească, Conferinţa a avut o semnificaţie deosebită pentru că, prin sistemul tratatelor semnate, în anii 1919 şi 1920, cu ţările învinse, se recunoştea şi se consacra, pe plan internaţional, Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Unirea a fost rodul voinței poporului român și s-a realizat într-o conjunctură internațională favorabilă, care a dat românilor şansa să-şi împlinească un ideal vechi de secole, acela de a se afla în aceiaşi ţară şi sub acelaşi drapel de la Nistru până la Tisa. Bine-ar fi să știm să urmărim contextul internațional relativ favorabil acum pentru o nouă posibilă reunire cu frații din stânga Prutului, chiar dacă numai ca o aderare a acestora la Uniunea Europeană! Până atunci, avem două piedici mari: oiștea-n gardul eternei guvernări poticnite de pe cheiul Dâmboviței și ifosele imperialiste ce put a moarte izvorâte de sub zidul Kremlinului!Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești” și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Valeriu Florin Dobrinescu, „România și Ungaria de la Trianon la Paris, 1920-1947: bătălia diplomatică pentru Transilvania”, Editura Viitorul Românesc, 1996
Petre Otu, „România în primul război mondial. Marea Unire – 1918”, București, Ed. Litera, 2017
Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român”, Editura Univers Enciclopedic, 2011
Constantin Kirițescu, „Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919”.Prefață și note de Mircea N. Popa.Vol.2. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989
Ioan Scurtu, „Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996
http://ziarulfaclia.ro/diplomatia-romaniei-si-tratatul-de-la-trianon-4-iunie-1920-i/
https://www.bcucluj.ro/ro/noutati/rom%C3%A2nia-mare-%C3%AEn-cartografie
https://mvu.ro/delegatia-romaniei-la-conferinta-de-pace-de-la-paris/
https://reginamaria.org/misiune-regala-la-conferinta-de-pace-de-la-paris/
https://omniatlas.com/maps/europe/19190628/
Opiniile cititorului
Continue reading
