Current track

Title

Artist


„Moara cu povești”. „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”…
de Nicolae Uszkai, Brașov

#Postat de on aprilie 5, 2024

Motto: „Ideea valorii este foarte relativă, căci fiecare o măsoară după interesul său.”- Mihai Eminescu

Astăzi, mi-am propus să „măcinăm” împreună la „moara cu povești” o nouă rememorare despre unul dintre „stâlpii” acestui neam. De principiu, povestea de azi va fi una relativ scurtă, dar plină de „substanța” aceea deosebită cu care ne-am obișnuit mai mult de Ziua Culturii Naționale, sărbătorită cu ocazia aniversării zilei de naștere a poetului Mihai Eminescu în 15 ianuarie, ori la jumătate de iunie când de amintim de ziua trecerii sale în veșnicie de Luceafăr… Mai concret, mă refer la faptul că, la data de 2 aprilie 1867, poetul Mihai Eminescu publica, în revista „Familia”, care apărea atunci la Pesta, poemul „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”. Cred că aproape toată lumea românească care a trecut de clasele primare știe (ori ar trebui să știe) măcar câteva versuri din această poezie emblematică a marelui poet. Astfel, ne reamintim că, inițial, din Cernăuţiul bântuit de holeră la acea vreme, adolescentul Mihai Eminovici trimitea revistei „Familia”, condusă de Iosif Vulcan (care a trăit în perioada1841-1906), acesta fiind redactor, editor şi proprietar al acestei reviste (care a apărut la Pesta între anii1865- 1880 și la Oradea între anii 1880-1906), poezia „De-aş avea”. Acest moment a însemnat, de fapt, debutul publicistic al poetului într-o revistă de circulație „rezonabilă” în mediul de trăire românesc. Primind această misivă cu poezia respectivă, Iosif Vulcan a publicat poezia în numărul din 25 februarie/9 martie 1866, trecând la autor numele Mihai Eminescu. Apariţia acestei poezii însoţite de nota: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice transmise nouă ne-a surprins plăcut”, a marcat începutul unei cariere poetice şi „încetăţenirea” numelui Eminescu, cel pe care directorul revistei „Familia” îl substituie lui Eminovici. Biografii marelui poet ne spun că Mihai Eminescu a publicat în revista „Familia” în perioada 1866-1870, poeziile: „O călărire în zori”, „Din străinătate”, „La Bucovina”, „Speranţa”, „Misterele nopţii”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „La Heliade”, „La o artistă”, „Amorul unei marmure”, „Junii corupţi”, „Amicul F.I.”.

Și fiindcă am adus aminte de data de 2 aprilie 1867 și poezia publicată atunci, trebuie spus că, izvorâtă din constanta iubire de patrie a poetului, poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” trebuia „privită ca un reflex al evenimentelor istorice contemporane, precum mişcările garibaldiene pentru eliberarea Italiei” (așa cum spunea Perpessicius). „Tehnic” vorbind, poezia apărea în „Familia”, III, 14, 2/14, aprilie 1867. Unele surse afirmă că discursul mitropolitului Andrei Șaguna rostit la Adunarea Generală a ASTREI din 1866 de la Alba Iulia a fost factorul delanșator care l-a determinat pe Mihai Eminescu să scrie și să trimită spre publicare „nașului” său literar Vulcan poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”. Totodată același eveniment îi dă și alte impulsuri culturale benefice. Astfel, „Cuvântul Mitropolitului Andrei Şaguna, prin conţinut şi expresie de înaltă ţinută ştiinţifică, ne dovedeşte nouă, urmaşilor de azi, că era temeinic informat la zi cu noutăţile culturale europene, îl duce în ispită culturală pe tânărul Eminescu să-şi însuşească limba franceză a istoricului citat şi comentat de vorbitor: Laboulaye Eduard René, despre care, peste 14 ani va scrie elogios în „Timpul” din 4 martie 1880, p. 1, nr. 51” citat reprodus în Opere, IV, Publicistică, Ediţie îngrijită de Acad. Dimitrie Vatamaniuc, Ed.Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000.

Academicianul Ioan Aurel Pop spunea, la un moment dat despre Mihai Eminescu: „Calitatea de arhitect (în sens spiritual) al României moderne nu i-o poate lua nimeni lui Eminescu. Mort trupeşte în 1889, poetul nu a apucat să vadă Războiul cel Mare de Întregire a Neamului, nici Mărăşeştii, nici adunările de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, nici dreptatea istorică pe care, în fine, ne-au făcut-o cei mari la Paris, în 1919-1920, recunoscând deciziile democratice ale românilor. Când a trăit Eminescu, România de pe harta politică europeană avea maxim 137 000 de km pătraţi, iar la 1918-1920 Regatul României era de circa 300 000 de km pătraţi, exact „de la Nistru pân-la Tisa”, cum prevestise marele vizionar. Cu alte cuvinte, Eminescu nu apucase să vadă pe hartă nici măcar jumătate din România reală şi nici nu a avut stringentă nevoie! Când a fost la Cernăuţi, la Blaj şi la Sibiu ori în atâtea alte părţi, a pipăit ţara aievea şi s-a convins că ceea ce avea în suflet corespundea cu geografia şi cu etnografia. Când a scris „Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”, s-a gândit cu siguranţă la România rotundă, descrisă în „Doină”, aşa cum, în pomenita scrisoare către binefăcătorul său, plasează fără ezitare „Oradea Mare” într-un „colţ îndepărtat al României”. Pentru poet – prin urmare – România exista demult, ca şi pentru Kogălniceanu odinioară (la 1843) sau ca şi pentru Nichita Stănescu (cu mult după, prin anii şaptezeci ai secolului trecut), ca şi pentru atâtea generaţii de români: patria română era peste tot unde se vorbea româneşte; patria era chiar limba română!”

Cu riscul de a „supăra” pe cineva care va considera că insist pe ceea ce ar trebui să fie un „loc comun” de cunoaștere, voi reda acum doar versurile primei strofe din această poezie:

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc
.”

Am să profit de aniversarea publicării poeziei și am să trec în revistă și câteva repere temporale din scurta viață a marelui poet căruia noi, ca țară, i-am dedicat titlul deosebit de onorant de „poet național”. Mihai Eminescu (născut la 15 ianuarie 1850 la Botoşani și trecut în veșnicie la 15 iunie 1889, la Bucureşti) a fost jurnalist, poet, prozator, ales post-mortem membru al Academiei Române. Este considerat de criticii literari și de întreaga societate ca fiiind poetul naţional al României, fiind supranumit „luceafărul poeziei româneşti”, dar şi cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească. Totodată, Mihai Eminescu s-a implicat activ și eficient în activităţile Societăţii literare „Junimea” şi a fost redactor-şef al ziarului „Timpul”, oficios al Partidului Conservator. Mihai Eminescu a fost primul care a făcut din limba română un adevărat „obiect de artă”, în condiţiile în care poezia românească, „nesigură” încă, se afla abia pe la începuturile sale. Erudit prin complexitatea cunoştinţelor acumulate (el a studiat filosofia, dreptul, medicina, a fost interesat de economie, sociologie şi de alte discipline) Eminescu a avut un real succes în cariera de jurnalist, articolele sale de critică literară, socială şi politică fiind publicate în „Timpul” şi în „Curierul de Iaşi”.

Întreaga sa activitate jurnalistică a fost pusă în slujba dreptului la existenţa naţională a poporului român, susţinând în articolele sale cauza românilor din Ardeal şi din Bucovina. Boala şi moartea sa prematură (diagnosticat cu manie depresivă, a decedat la numai 39 de ani) au întrerupt ascendenţa unui talent care abia atunci ajungea la maturitatea creaţiei sale şi care avea potenţialul de a deveni cu adevărat un poet de talie mondială. Ce-i drept, asupra bolii şi morţii sale, circumstanţele nu au fost nici până astăzi pe deplin elucidate și lasă, încă, loc de diverse interpretări care nu știu dacă fac bine amintirii sale. După cum mulți între noi (mai) știu, în perioada comunistă, imaginea lui Eminescu, care era oricum un simbol naţional, a fost intens folosită în scopul propagandei naţionaliste comuniste, Mihai Eminescu fiind portretizat exclusiv ca un poet desăvârşit, în timp ce scrierile sale filosofice şi politice (anterior regimului comunist adoptate şi folosite în propria ideologie de către dreapta naţionalistă) au fost marginalizate pentru conţinutul lor critic şi pe alocuri radical. Totodată, publicistica politică a lui Eminescu poate fi considerată drept „cel mai bun manual de jurnalism naţional”. În ultimii ani, Academia Română a început publicarea unei ediţii facsimilate a operelor complete ale acestuia (23 volume), pentru a facilita o mai bună cunoaştere şi studiere a operei lui Eminescu. Cu privire la data şi locul naşterii poetului nostru naţional au existat mai multe date contradictorii. Adolescentul Eminescu şi-a notat propria dată a naşterii în registrele „Junimii” ca fiind 20 decembrie 1849, iar în arhivele gimnaziului de la Cernăuţi este trecută data de 14 decembrie 1849. Data oficială de naştere a poetului este avansată de Titu Maiorescu în lucrarea sa „Eminescu şi poeziile lui”. Acesta preia mai multe cercetări efectuate de N. D. Giurescu, în urma studierii mai multor surse, printre care şi un dosar cu note despre botezuri din arhiva Bisericii Domneşti din Botoşani. Din toate aceste documente, rezultă că Mihai Eminescu s-a născut la data de 15 ianuarie 1850, fapt confirmat şi de sora mai mare a acestuia, Aglae Drogli. Totodată, Titu Maiorescu, în lucrarea „Eminescu și poeziile lui” din 1889 citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună.

Actul de botez al copilului din 21 ianuarie 1850 a rămas singurul document autenticcare certifică data naşterii poetului, act pe care l-au semnat alături de preotul Ioan Stamate, econom la biserica Uspenia (Adormirea Maicii Domnului) din Botoşani, stolnicul Vasile Iuraşcu, bunicul din partea mamei, care i-a fost naş, şi cei doi părinţi. Mihai era fiul unei familii din comuna Ipoteşti, judeţul Botoşani. Părinţii săi, Gheorghe Eminovici şi Raluca Iuraşcu, au avut împreună unsprezece copii dintre care Mihai a fost cel de-al şaptelea. Cu excepţia lui Matei (născut în 1856), care a fost ofiţer şi a trăit 73 de ani, toţi au avut un destin dramatic. Matei a fost cel care a pus în circulaţie o altă dată a naşterii lui Mihai, susţinând că a văzut pe o Psaltire a lui Gheorghe Eminovici însemnarea: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropieneşti s-au născut fiul nostru Mihai”. Din cel puţin două motive informaţia este discutabilă: nimeni altcineva nu a mai văzut acea Psaltire şi, după cum au dovedit unele documente de arhivă, pe 21 decembrie, Gheorghe Eminovici se afla la Iaşi, unde întocmea o procură unui avocat, în vederea legalizării, la care a fost martor în ziua de 23 decembrie.Tatăl poetului, căminarul Gheorghe Eminovici era descendent al unei familii de ardeleni strămutaţi în Moldova, iar mama sa, Raluca Iuraşcu se trăgea dintr-o familie de moldoveni cu vechi atestări boiereşti, tatăl său fiind stolnic în satul Joldeşti. Bunicul poetului, Vasile Eminovici, a fost cântăreţ în strană în satul Călineştii lui Cuparencu, care se află în comuna Şerbăuţi. Între 1850 şi 1858, Mihai şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi la Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi. Avea o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, mai târziu evocând această stare în poeziile „Fiind băiet păduri cutreieram” sau „O, rămâi”. Între anii1858 şi 1866, el a urmat cu intermitenţe „şcoala primară greco-orientală” din Cernăuţi, apoi gimnaziul la Cernăuţi şi Botoşani. A terminat clasa a patra clasificat al cincilea dintr-un număr de 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu. A părăsit şcoala în anul 1863, revenind ca „privatist” în 1865 şi a plecat din nou în 1866. A fost copist în administraţia judeţului Botoşani pentru o scurtă perioadă, după care s-a întors la Cernăuţi pentru a-şi trece examenele restante. La Botoşani, el avea grijă şi de biblioteca profesorului său, Aron Pumnul, fiind angajat la diverse instituţii din Botoşani, la tribunal şi la primărie dar a și pribegit cu trupa de actori Tardini-Vlădicescu. Cum aminteam la început, Mihai Eminescu a debutat inițial în anul 1866 cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” care a apărut într-o broşură scoasă la moartea dascălului său, „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul”. Oficial, apoi, sub numele de Mihai Eminescu, şi nu sub cel de Mihai Eminovici, i-a apărut în acelaşi an la 25 februarie/9 martie (stil nou) poezia „De-aş avea” în revista „Familia” din Pesta, a lui Iosif Vulcan. Cum aminteam anterior, Iosif Vulcan i-a schimbat numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet, şi de alţi membri ai familiei sale. În 1867,  a fost sufleur şi copist în trupa lui Iorgu Caragiale din Bucureşti, iar în anul următor a colindat din luna mai până toamna împreună cu trupa lui Matei Pascaly prin Transilvania şi Banat (pe la Braşov, Sibiu, Oraviţa, Timişoara, Arad). În toamna anului 1868, el s-a angajat ca sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, colindând cu trupa lui Mihai Pascaly prin Moldova şi Bucovina. În toamna anului următor, a fost trimis de tatăl său la Universitatea din Viena unde s-a înscris ca student la filosofie şi a făcut parte din Societatea literar-socială „România” şi din Societatea literar-ştiinţifică „România jună”. Întrucât nu a putut atesta susţinerea bacalaureatului, s-a înscris ca student extraordinar în 1869. La Viena, Mihai a frecventat cursuri de drept, economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie şi medicină legală. Aici l-a cunoscut pe Ioan Slavici şi a activat în cadrul societăţii româneşti „România Jună”. În 1872, a revenit în ţară şi s-a stabilit la Iaşi unde a frecventat şedinţele „Junimii”. În toamna aceluiaşi an, a plecat la Berlin pentru continuarea studiilor, iar în 1873 a frecventat cursuri de filosofie, filosofia ştiinţei, istorie antică, istoria religiilor, geografie şi etnografie la Universitatea din Berlin. Ulterior, s-a întors la Iaşi în anul următor, 1874, și a fost numit director al Bibliotecii Centrale şi revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui. În 1876, a fost redactor-administrator la „Curierul de Iaşi”, iar în 1877 s-a stabilit la Bucureşti, unde a lucrat aproape şapte ani ca redactor la ziarul „Timpul” în paginile căruia a publicat peste trei sute de articole.

Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884

Referitor la activitatea literară, a început-o în anul 1866. Din 1870, începe să publice în „Convorbiri Literare”. Pe 15 august 1871, Mihai Eminescu se număra printre organizatorii unei măreţe serbări şi a unui Congres studenţesc la Putna cu ocazia comemorării a patru secole de la ctitoria mănăstirii de aici. Sosind la Iaşi este numit, cu ajutorul lui Titu Maiorescu, director al Bibliotecii Centrale şi profesor de limbă germană la Institutul Academic (în anul1874). Anul următor a activat ca revizor şcolar pentru judeţele Vaslui şi Iaşi, funcţie pe care o îndeplineşte cu un mare sârg și pricepere, el inspectând o mulţime de şcoli asupra cărora a întocmit rapoarte detaliate. Atunci s-a împrietenit cu Ion Creangă pe care îl determină să scrie şi-l ajută să fie primit la „Junimea”. După o perioadă în care lucrează ca redactor la „Curierul de Iaşi”, a plecat la Bucureşti unde a fost angajat ca redactor, apoi ca redactor-şef, la publicaţia conservatoare „Timpul” (1877 – 1883), unde va lucra alături de Ioan Slavici şi Ioan Luca Caragiale. La „Timpul”, el desfăşoară o activitate publicistică excepţională, care-i ruinează, însă, sănătatea. Opera lui Eminescu este diversă, el „jonglând” cu: idila, egloga (adică mic poem pastoral asemănător idilei), satira, epistola, elegia, glosa, poemul, doina, dintre care ne amintim și de: „Venere şi Madonă” (1870), „Mortua est” (1872), „Povestea codrului” (1878), „O, rămâi”, „Freamăt de codru”, „Revedere” (1879), „Scrisorile I-IV” (1981) (toate publicate în „Convorbiri literare”), „Luceafărul” (1883), publicat în „Almanahul Societăţii Academice România Jună”, „Somnoroase păsărele” (1883-1884), „Sara pe deal” (1885), „La steaua” (1886), publicată în „România Liberă”. Alături de poeziile sale excepţionale și perene, Mihai Eminescu a scris şi proză („Făt-Frumos din Lacrimă”, „Sărmanul Dionis”, „Cezara”), precum şi încercări de teatru(„Amor pierdut – viaţă pierdută”, „Decebal”, „Gruie Sânger” etc sau diverse articole pe teme politice sau sociologice publicate în „Federaţiunea”, „Curierul de Iaşi”, „Timpul”, „România Liberă”. Garabet Ibrăileanu spunea despre marele poet că: „Eminescu este unul din exemplarele splendide pe care le-a produs umanitatea. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului romậnesc şi cel dintậi romận în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă a sufletului daco-roman cu cultura occidentală.

Prin grija lui Titu Maiorescu, lui Eminescu i s-a publicat un volum de poezii care include o mare parte din poeziile publicate în paginile revistei „Convorbiri literare”. Fragmente din romanul „Geniu pustiu” au rămas în manuscris și a făcut și traduceri din germană („Arta reprezentării dramatice”, de H. Th. Rötscher) şi a avut şi câteva încercări dramatice („Mureşanu”, „Mira”, „Decebal”). Adevărul de necontestat este că opera sa a fost tradusă în numeroase limbi şi a apărut în ţări de pe toate continentele. În întreaga sa operă, Eminescu a afirmat constant și puternic autohtonia românilor, subliniind faptul că nu există nici o deosebire etnică sau lingvistică între românii din toate provinciile istorice româneşti, considerând că legile trebuie alcătuite ţinându-se cont de „trebuinţele poporului astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora„. În proza sa dar mai ales în publicistica sa, el critică dur amestecul străinilor, care au pătruns în „pătura suprapusă”, în problemele naţionale şi proasta organizare la nivel central şi local care nu reprezintă interesele poporului, „consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe persoanele din care sunt compuse”. Din păcate, în vara anului 1883, Mihai Eminescu s-a îmbolnăvit foarte grav, și a fost internat la spitalul doctorului Şuţu și mai apoi la Viena. Perioada cuprinsă între anii 1883 şi 1889  fost una cu suișuri și coborâșuri ale stării sale de sănătate, o perioadă în care boala şi revenirile sunt din ce în ce mai dese, timp în care activitatea sa scriitoricească a scăzut dramatic. A fost, pentru o scurtă perioadă, angajat ca sub-bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi, activitate pe care a prestat-o şi în 1886, după ce a petrecut o perioadă în Rusia la o cură de recuperare. Ulterior, din anul 1888, la propunerea lui Iacob Negruzzi, susţinută şi de Mihail Kogălniceanu, Camera Deputaţilor a votat o pensie viageră în valoare de 250 de lei pentru Mihai Eminescu, iar la 23 noiembrie, legea a trecut şi de Senat, intrând în vigoare abia în aprilie 1889. Din păcate, nu a trecut mult timp și, la 15 iunie, a fost lovit în cap cu o piatră aruncată de un pacient al spitalului dr. Şuţu, unde era internat şi poetul, iar în jurul orei 3.00, acesta moare. Poetul a fost înmormântat în data de 17 iunie la cimitirul Bellu din Bucureşti. Voi insera către final doar două citate ale unor mari corifei ai literaturii noastre. Astfel, George Călinescu spunea: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Iar Tudor Arghezi adăuga: „A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba pậnă la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă.” Revenind la poezia „declanșatoare” a „morii cu povești” de azi, voi mai  adăuga și ultima strofă a poeziei, lăsându-vă dumneavoastră plăcerea de a căuta destul textului și de a vă mai „umple” de geniul marelui poet:

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”

Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Dorina N. Rusu, „Membrii Academiei Române, 1866-1999”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

Predescu, Lucian, „Enciclopedia României. Cugetarea”, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999

Nicolae I. Nicolae, „Eminescu, azi antologie comentată”, Editura Ulpia Traiana, Bucureşti, 1996

Stan, Stoica, „Dicţionarul biografic de istorie a României”, Editura Meronia, Bucureşti, 2008.

http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/familia/

https://ziarulunirea.ro/mihai-eminescu-date-biografice-viata-si-opera-poetului-national-304980/

http://www.scritub.com/literatura-romana/Fisa-biografica-a-lui-Mihai-Em8515464.php

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/110-mihai-eminescu-1850-1889

https://www.mihai-eminescu.ro/mihai-eminescu-ce-ti-doresc-eu-tie-dulce-romanie/

https://www.mihai-eminescu.ro/foto-video/

https://foaienationala.ro/ce-ti-doresc-eu-tie-dulce-romanie-mihai-eminescu.html

https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2014/02/mihai-eminescu-ce-ti-doresc-eu-tie-dulce-romanie.jpg

https://luceafarul.net/revista-familia-si-mihai-eminescu

https://www.episcopiaseverinului.ro/festivalul-international-de-literatura-mihai-eminescu-se-va-desfasura-la-severin-in-periada-14-15-ianuarie.html


Opiniile cititorului

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *