„Moara cu povești”. Banca „Albina” și Brașovul
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Un popor fără cultură este un popor uşor de manipulat”– Immanuel Kant

Stimați cititori și dragi amici, mi-am propus mai demult să fac un scurt popas la „moara cu povești” și într-un subiect destul de destul important în dezvoltarea istorică românească de pe meleaguri ardelene, cu precădere în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea. S-ar putea considera că înșirurea de fapte, date și întâmplări pe care le puteți lectura în continuare să vi se pară prea „tehnică” ori lipsită de „nerv palpitant”, dar, fără existența acestui „element” de bază al societății transilvănene românești din perioada menționată, ar fi fost mult mai greu de realizat unirea de la 1918 și interconectarea în cadrul acelui frumos „proiect de țară” împlinit numit România Mare! Este vorba despre Banca „Albina” și elementele care au dus la înființarea și funcționarea acesteia, cu câteva referiri la activitatea acesteia în arealul brașovean. Se cuvine a sublinia aici meritul prof. univ. dr. Mihai D. Drecin pentru efortul continuu de scoatere „la suprafață” a nenumărate detalii despre istoria acestei bănci și faptul că, în ultimele decenii, s-au organizat o serie de activităţi şi sesiuni ştiinţifice de aniversare a renumitei bănci sibiene. Lucrările dumnealui reprezintă surse de inspirație aproape exhaustive atunci când se discută ori se scrie despre Banca „Albina”! Banca „Albina” din Sibiu, înfiinţată în anul1871, a fost prima mare instituţie financiară a românilor din Transilvania și cea mai importantă în ambientul istoric în care a funcționat. Această bancă a funcţionat fără întrerupere până în anul 1948, când fost naţionalizată de către regimul comunist. De unde rezultă importanța acestei instituții bancare? Simplu, până la Unirea din 1918 a fost, împreună cu cele două biserici naţionale, cu asociația ASTRA, cu cele câteva ziare mai de seamă și purtătoare de mesaj românesc, cea mai cunoscută „noţiune” de pe tot cuprinsul Ardealului, Banatului şi României acelor vremuri şi era percepută nu numai ca o instituţie financiar-economică eficientă, ci ca o instituţie naţională, o veritabilă „fortificație” în apărarea ființei naționale. Adevărul este că „Albina” a făcut pionierat în societatea românească din Transilvania, pe care a iniţiat-o în avantajele economisirii şi a jucat rolul unei veritabile bănci centrale pentru numeroasele instituţii de credit româneşti care s-au răspândit apoi în întreg Ardealul. De ce era nevoie în Ardeal de o bancă românească? După revoluția de la1848-1949, societatea românească transilvăneană cunoaşte o perioadă de dezvoltare continuă, fără stagnări sau regrese, chiar dacă într-un ritm mai lent decât l-au avut celelalte naţionalităţi trăitoare în Ardeal. În anul1835, istoria ne spune că saşii au înfiinţat primul lor institut de credit, denumit „Kronstädter Allgemeine Sparkasse” (Casa Generală de Economii din Braşov), iar în 1841, banca „Hermannstädter Allgemeine Sparkasse” (Casa Generală de Economii din Sibiu), cea mai mare şi mai puternică bancă a sașilor. Pe de altă parte, ungurii i-au urmat, în anul 1855, când au înfiinţat „Casa de păstrare” din Kezdi-Vasarhely (Târgu Secuiesc). Și adevărul era că românii ardeleni, mai ales cei mai puţin înstăriţi, aveau cu mare greutate acces la aceste forme de credit modern.

Înfiinţarea şi activarea Băncii „Albina” din Sibiu în anii 1871 – 1872, prima instituţie modernă de credit a românilor ardeleni organizată ca societate anonimă pe acţiuni, a fost, practic, rezultatul unui complex de factori social-economici, culturali şi politici apăruţi şi dezvoltaţi după revoluţia din 1848 – 1849 în societatea românească din Transilvania. Totodată, refuzul românilor de a recunoaşte actul dualist austro-ungar din 1867, refuz care sancţiona unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără a ține cont și de părerea românilor majoritari în Transilvania, a dus, practic, la epurarea reprezentanților burgheziei româneşti din funcţiile publice pe care le ocupaseră, mai ales după 1860. Drept urmare, dacă românii doreau să-şi păstreze naţionalitatea, să se afirme, trebuiau să-şi îndrepte atenţia spre sectoarele profesiunilor libere sau economice și mai puțin către funcționărimea statală dualistă ocupată majoritar de maghiari și de sași. Era mai mult decât evident că independenţa economică dublată îndeaproape de un grad de cultură tot mai înalt putea asigura necesara independenţă de gândire şi, în perspectivă, opţiunea politică adecvată interesului naţional. În acest context, în Transilvania, a crescut într-un ritm accelerat numărul învăţătorilor, preoţilor, profesorilor, avocaţilor, ziariştilor, medicilor, contabililor şi economiştilor, precum și a inginerilor. Pe de altă parte, era o realitate dură faptul că lipsa de capital şi „frânele” puse de guvernele maghiare nu au permis tinerei burghezii româneşti să se implice mai consistent în industrie şi comerţul de mare anvergură. Fapt pentru care această tânără burghezie românească s-a orientat, însă, spre sectorul agricol şi, legat de el, spre înfiinţarea de instituţii de credit care să le potențeze inițiativele antreprenoriale.

Drept urmare, prima instituţie de credit românească a fost înfiinţată în anul1867 de către Visarion Roman, la Răşinari, lângă Sibiu, după modelul săsesc pe care-l cunoștea foarte bine. Această instituție a fost denumită „Societatea de păstrare şi împrumut din Răşinari” şi a fost prima cooperativă românească de tip „Schultze-Delitsch”. Aceasta și-a început activitatea în luna martie a anului1868. Patru ani mai târziu după această primă etapă, același vizionar întreprinzător român a înfiinţat, la Sibiu, Banca „Albina”. Încă din perioada în care Visarion Roman se ocupa cu gestionarea micii sale cooperative de credit de la Răşinari, el plănuia, conform spuselor sale, înfiinţarea unei „Societăţi pentru întărirea stării materiale a poporului românesc din Transilvania”, care să ajute ţărănimea cu împrumuturi ipotecare, cu dobânzi mici. La început, proiectul nu s-a realizat conform dorințelor, dar ideea sa de bază a fost mai apoi transpusă în practică la Banca „Albina”. În anul1869, Visarion Roman începea deja redactarea statutelor, după modelul unor institute de credit pe care le cunoştea foarte bine. Pentru găsirea celei mai potrivite formule de activitate, care să asigure succesul lăudabilei iniţiative, Roman s-a consultat cu George Bariţiu, cu Ioan Micu Moldovan şi cu alţi câţiva prieteni din „intelighenția” ardeleană. Visarion Roman înţelegea că fără participarea intelectualităţii româneşti şi fără fondurile necesare la demararea proiectului, planul său nu avea mari șanse de izbândă. Pe de altă parte, trebuie să amintim faptul că, de la bun început, Roman s-a adresat grupării „pasiviste” şi din acest motiv Banca „Albina” a fost primită cu reticenţă la început de către activiştii pentru drepturile naționale ale românilor.

Ca inspector la Societatea de Asigurare „Transilvania”, deţinută de saşii transilvăneni din Sibiu, Visarion Roman a avut ocazia să cutreiere des prin Transilvania şi Banat, ale căror realităţi economice directe le-a cunoscut îndeaproape, şi apoi să viziteze Viena şi Budapesta, unde a făcut şi o practică de câteva luni la două mari bănci din cele două capitale. La aceste două bănci, Roman s-a documentat temeinic și chiar a luat lecţii particulare de contabilitate, şi abia în anul1870 a terminat de redactat proiectul de statut al „Albinei” sale. Următorul pas în  proiectul său îndrăzneț și necesar a fost de a trimite proiectul său juristului Iacob Bologa, cu rugămintea de a-l face cunoscut şi altor fruntaşi politici şi de a atrage susţinerea lor. De prin peregrinările sale, Visarion Roman se reîntoarce la Sibiu în iulie 1870 și demisionează de la Societatea de Asigurare „Transilvania”, concentrându-și eforturile exclusiv pe înfiinţarea băncii la care visa de mult timp. A „nimerit” și un „culoar” favorabil apropo de posbilitățile legale de înființare, câștigase anterior un bagaj considerabil de cunoştinţe şi, drept urmare, demersurile pentru punerea în aplicare a planului său au ajuns la un stadiu avansat. Drept urmare, Roman a constituit un „Comitet de iniţiativă” pentru înfiinţarea unei bănci româneşti cu sediul la Sibiu, comitet în care atrage câteva din cele mai cunoscute figuri româneşti din Transilvania. În fruntea comitetului au fost aleși fraţii Alexandru și Anton Mocioni din Banat, care erau nu doar buni patrioţi, ci aveau şi o puternică forţă economică şi multe relaţii politice în cercurile de la Viena şi Budapesta. Din Comitet mai făceau parte: Iacob Bologa, Timotei Cipariu, Paul Dunca, Ioan Hannia și David Urs baron de Margina. Numele băncii a fost ales de către acest Comitet și instituția se va numi „Albina”. Pe palierul legislativ, procesul înființării băncii a fost destul de sinuos și „cu frâne”. Statutele băncii, care fuseseră finalizate în concordanță cu legile vremii, au parcurs un traseu plin de meandre prin ministerele de la Budapesta, unde „frânele” puse de guvernanții maghiari duceau către blocarea înființării băncii. Drept urmare, a fost necesară intervenţia energică a lui Alexandru Mocioni, deputat în Dieta de la Pesta, pentru ca aceste statute să-și urmeze traseul legal. „Frânele” au continuat, așa că guvernul maghiar a solicitat alte modificări importante în acestea. Astfel, capitalul social de 300.000 florini trebuia împărţit în 3.000 de acţiuni a câte 100 de florini fiecare şi nu în 6.000 de acţiuni a câte 50 florini fiecare, aşa cum era prevăzut iniţial, fapt care limita drastic posibilitatea de a cumpăra acţiuni, întrucât 100 florini era o sumă pe care puţini români puteau să o achite. Condiția era „bine gândită” de guvernanți în ideea temperării spiritului antreprenorial românesc! În al doilea rând, banca nu putea să îşi înceapă activitatea decât după ce subscria toate cele 3.000 de acţiuni prevăzute şi numai dacă în casa de bani erau cel puţin 90.000 florini, o condiţie care nu fusese pusă altor instituţii. „Frână” care friza imposibilul! Și nu era ultima condiție, firește! Nu în ultimul rând, guvernul maghiar impunea ca o viitoare creştere a capitalului să nu poată fi făcută la o sumă mai mică de 500.000 florini şi numai cu aprobarea guvernului. Colac peste pupăză, guvernul maghiar a introdus o clauză prin care un „comisar regesc” avea dreptul să participe la adunările generale şi la şedinţele Consiliului de Administraţie. Adică se dorea control total asupra „valahilor”!

După ce, cu mari greutăţi, statutele respective au trecut de guvern, ele au fost trimise mai departe la Viena, unde au ajuns, în cele din urmă, pe masa împăratului, cel care semna documentele de accept pentru înfiinţarea băncilor. Drept urmare, la data de 14 iunie 1871, la Palatul Schönbrunn, statutele băncii românești au fost acceptate de împărat. Două săptămâni mai târziu, la 27 iunie, Magistratul din Sibiu a informat oficial Comitetul fondator de această decizie şi în aceeaşi zi a avut loc prima şedinţă oficială a primei bănci românești ardelene. Atunci a fost stabilită componenţa comitetului fondator, care urma să fie compus din Alexandru Mocioni (preşedinte), Paul Dunca (vicepreşedinte), Ioan Hannia (casier), Visarion Roman (director interimar, apoi definitiv). Trecută fiind prima etapă birocratică dificilă și cu multe piedici, a început un dificil proces sub presiunea timpului pentru simplul fapt că subscrierea celor 3.000 de acţiuni trebuia finalizat, până la data de 10 octombrie 1871. Înainte de acest pas, nu putuseră face prea multă publicitate, iar proiectul fusese promovat cu multă discreţie, în ideea de a nu atrage prea mult atenţia autorităţilor ungare. În schimb, după aprobarea statutelor, Comitetul fondator trece la o propagandă intensă în rândurile tuturor românilor, printre ţăranil, meşteşugari şi „intelighenția” românească din Ardeal, pentru a le explica necesitatea înfiinţării acestei bănci şi a-i convinge să cumpere acţiuni. În acest proces contracronometru și de mare răspundere, au fost aleşi reprezentanţi de încredere (preoţi, avocaţi, comercianţi etc), însărcinaţi cu subscrierea de acţiuni şi, concomitent, s-a făcut multă publicitate condiţiilor de subscriere prin intermediul marilor ziare româneşti. Din cauza împrejurărilor destul de grele de subscripție şi a timpului scurt avut la dispoziție, la termenul stabilit (10 octombrie 1871) au fost subscrise oficial doar 1.830 de acţiuni de către 597 acţionari, dar rezultatul a fost considerat aproape o adevărată victorie. Dar era nevoie de un nou termen și acesta a fost prelungit, cu mare dificultate, pentru data de 30 noiembrie şi până atunci au fost subscrise 2.924 acţiuni de către 1.060 de acţionari. Finalmente, acțiunile subscrise după acea dată au fost anulate, iar diferenţa până la 3.000 a fost asigurată prin cumpărarea de către membrii fondatori. Astfel, banca putea purcede la treabă. Drept urmare, Adunarea Generală constituantă a Băncii „Albina” s-a deschis la 14 martie 1872 în sala ASTREI din Sibiu. La această adunare, au participat 45 de acţionari, reprezentând 179 de voturi şi aproape 1.000 de acţiuni. Aceștia au ales Consiliul de administraţie în următoarea componenţă: Alexandru Mocioni–preşedinte, Iacob Bologa-prim-vicepreşedinte, David Urs baron de Margina– al doilea vicepreşedinte. Membrilor fondatori li s-au adăugat în Consiliul de Administraţie Gregoriu Mateiu, Elie Măcelariu, mitropolitul Ioan Vancea, dr. Aurel Maniu și Ioan Popescu. Director executiv a fost numit iniţiatorul şi „sufletul” băncii, economistul Visarion Roman. Peste o lună, în data de 10 aprilie 1872, Banca Albina şi-a deschis birourile publicului larg. Pas cu pas, sub conducerea lui Visarion Roman, Banca „Albina” s-a constituit drept cea mai importantă instituţie financiară românească din Transilvania şi un model pentru instituţiile de credit româneşti care au împânzit apoi Ardealul, contribuind direct și decisiv la emanciparea economică a românilor.

Pentru a înțelege rolul său, menționez faptul că, în conformitate cu statutele aprobate, banca putea efectua 15 tipuri de operaţiuni, dintre care cele mai importante au fost: înfiinţarea reuniunilor de credit pentru participanţi, depuneri, împrumuturi pe obiecte de valoare (lombard), împrumuturi cambiale, „incasso”, vânzarea şi cumpărarea de obligaţiuni şi efecte de comerţ. Una din primele forme de organizare a creditului la care a recurs Visarion Roman a fost înfiinţarea de reuniuni de creditare pentru participanţi, de fapt cooperative de tip „Schultze-Delitsch”, preluate de la saşii de la care se inspirase. Aceste cooperative erau considerate un fel de „artere” prin care puteau fi adunate economiile populaţiei şi prin care banca putea să plaseze capitalurile în vederea unor bune investiții. Printre condițiile de funcționare eficientă se număra și faptul că o reuniune de credit trebuia să aibă cel puţin 20 de membri şi fiecare trebuia să depună o cotă de participare de 10 florini, sumă pentru care primea o dobândă de 4%. Membrii unei astfel de reuniuni garantau reciproc şi solidar pentru toate împrumuturile acordate de „Albina” reuniunii şi membrilor ei. Începuturile „Albinei” se arătaseră a fi cu un caracter cooperatist, dar după numai trei ani, sistemul nu se dovedit a fi funcţional așa cum se prevăzuse, iar „Albina” l-a abandonat, lichidând până în anul1875, toate reuniunile de credit. Ce funcționase la sași nu prea mergea la români din diverse motive!

De fapt, sursele istorice ne spun că primul deceniu din activitatea Băncii „Albina” a fost unul al căutărilor şi începuturilor de consolidare, pe fondul unei grave şi serioase crize economice cu care se confrunta Austro-Ungaria, aproape continuu, până în 1879-1880. La acel moment, Banca Albina” din Sibiu şi-a definitivat organizarea de tip clasic, capitalistă, renunţând la reuniunile de credit pentru participanţi şi și-a dezvoltat tipuri de operaţiuni financiar-bancare specifice unei bănci. Aceste operațiuni au rezidat în: scontul cambial, lombardul, creditele ipotecare, creditele fixe cu acoperire ipotecară, creditul în cont-curent, împrumuturi le pe produse, reescontul, emiterea de scrisuri funciare ce sunt acceptate spre „lombardare” la filialele din Sibiu şi Braşov a Băncii Austro-Ungare. Totodată, banca a făcut primele tatonări la Bucureşti în vederea unei colaborări cu Societatea de asigurări „Dacia”, chiar pentru înfiinţarea unei filiale proprii în capitala românească. Condițiile istorice începuseră a fi favorbabile, în ideea în care cucerirea independenţei de stat şi proclamarea Regatului României, respectiv înfiinţarea Băncii Naţionale a României (în1880), au fost momentele politice şi economice decisive care au determinat conducerea Băncii „Albina” din Sibiu să „privească” cu tot mai multă atenţie spre Bucureşti. Pentru realizarea dezideratului s-a căutat un „cap de pod” eficient în vederea cultivării adecvate a relaţiilor „româno-române” pe linie financiar-bancară, dar nu numai a acestora… Firește, Braşovul corespundea perfect acestui rol nu numai pentru poziţia sa geografică ca punct de interferenţă a drumurilor comerciale ce curgeau spre el din toate marile provincii româneşti. Corespundea și pentru faptul că exista tradiție în acest sens și vorbim despre tradiţia acestor legături cultivate de puternica şi întreprinzătoarea negustorime românească din Şcheii Brașovului. Totodată, avusese loc „cuplarea” în anul 1882, prin pasul Predeal, a reţelelor de căi ferate din România şi Austro-Ungaria și legăturile „fizice” se puteau face mult mai ușor acum. În Brașov, în rândurile negustorilor şi cămătarilor români, încă din perioada anilor1875-1876, se declanşase o acţiune care viza înfiinţarea unei filiale locale a Băncii „Albina” din Sibiu. Povestea a continuat și, în prima jumătate a anului 1876, negustorul braşovean Ioan Gh. Ioan trimite conducerii Băncii „Albina” la Sibiu două scrisori în care arată avantajele pe care aceasta le-ar putea avea înfiinţându-şi o filială în Braşov. Imediat după primirea acestor misive, directorul executiv Visarion Roman a venit la Braşov să evalueze realităţile locului. În raportul pe care-l înaintează destul de repede Direcţiunii băncii, Roman subliniază că „după datele şi informaţiile primite cu această ocazie s-ar putea deschide o filială a Institutului…cu bun folos”. Totodată, a sugerat, totuşi, amânarea luarea unei decizii definitive până se vor găsi încă două persoane, pe lângă „petentul” Ioan Gh. Ioan, care să poată fi angajate ca funcţionari la viitoarea filială a „Albinei” brașovene. Timpul trecea și în anii 1878, 1879, 1880 şi 1882 braşovenii își reiau cererile pentru înfiinţarea filialei brașovene a băncii. După ce, în primăvara anului 1880, concomitent cu încetarea crizei economice în imperiul austro-ungar, se înfiinţează mai întâi o agentură, la 1 august 1882 se activează Filiala Braşov a Băncii „Albina”.

Până la funcționarea efectivă, au fost aleși și angajați funcţionarii şi cenzorii necesari, au fost redactate regulamente şi normative ce urmau să stea la baza activităţii filialei, s-au stabilit tipurile de operaţiuni financiar-bancare ce urmau să fie practicate în filiala brașoveană şi dobânda ce se va percepe de la clienţi. Primii funcţionari ai filialei au fost: Teochar Alexi (fost secretar la „Erste siebenburgische Bank zu Kronstadt”, care a fost numit „dirigente” (adică director), Nicolae Petra-Petrescu (fost casier la Centrala din Sibiu), numit casier şi „dirigent”-adjunct, George Popasu – funcţionar. Delegat al Direcţiunii băncii pe lângă filiala brașoveană este numit Diamandi Manole; delegat-adjunct a fost numit G. B. Popp, iar după demisia acestuia – Constantin Popasu. Totodată, jurisconsult a fost desemnat Iosif Puşcaşiu, iar cenzori: Mihăilă Stănescu, Ioan Duşoiu, Eduard Gunther, Fridrich Ridely, Lazar Ger, Constantin Popasu. Era evident faptul că, în afară de Nicolae Petra-Petrescu, tot personalul care asigura activitatea şi controlul filialei brașovene era de-al locului,provenit majoritar  din mijlocul tinerei burghezii româneşti. Sediu al filialei brașovene, în perioada 1 august -1 decembrie 1882, a fost casa lui Albert Schmidt de pe strada Vămii nr. 126. Ulterior, de la 1 decembrie 1882, sediul s-a stabilit în casa Plecker din Piaţa Sfatului, iar din octombrie 1886 în Casele Fondului luga. La scurtă vreme după înfiinţarea flialei, directorul Teochar Alexi a demisionat la 27 septembrie 1882, iar noul „dirigent” a fost ales Ioan Gh. Ioan, descendent dintr-o veche familie de negustori braşoveni, absolvent al Academiei de comerţ din Viena, fost preşedinte al „Gremiului românesc de comerţ levantin” din Brașov. Acesta a condus filiala brașoveană până la 28 martie 1887. Tipurile de operaţiuni financiar-bancare activate la această filială au fost: depunerile spre fructificare, scontul cambial, împrumuturile pe efecte, creditele în cont curent, creditele cambiale cu acoperire ipotecară, împrumuturile pe mărfuri – mai ales pe cereale, lână, piei tăbăcite sau crude, ceară, scânduri etc. Împrumuturile pe mărfuri au devenit, mai ales după amenajarea antrepozitelor din gara Braşov în 1885, tipul specific de credite pe care-l va acorda numai această filială. După doi ani de activitate încheiaţi cu bilanţuri deficitare, din anul 1884, filiala obţine primele beneficii continuu sporite în anii următori.

O altă importantă etapă în dezvoltarea filialei brașovene, cea mai prosperă din istoria ei de până la 1918,a fost legată de numele şi activitatea noului director Valeriu P. Bologa (în perioada 1 octombrie 1887- 23 mai 1899). Această perioadă s-a suprapus peste prima parte din îndelungata şi fructuoasa perioadă a directoratului lui Partenie Cosma în fruntea Centralei băncii-mamă din Sibiu (1 ianuarie 1886 – 1 ianuarie 1916). Valeriu P. Bologa s-a născut la Sibiu în familia avocatului Iacob Bologa, fost consilier la Cancelaria aulică a Transilvaniei, unul dintre cei șapte membri fondatori ai Băncii „Albina”, mai apoi prim-vicepreşedinte (în perioada1872 – 1874) şi preşedinte (30 iulie 1874 – 30 mai 1888) al acesteia. Studiile medii le-a făcut la Sibiu, Cluj şi Viena, iar în 1878, după absolvire, a obținut diploma de inginer al Politehnicii din Viena. După satisfacerea stagiului militar, acesta  a rămas o perioadă în cadrele active ale armatei ca inginer de căi ferate, până în toamna anului 1885. La 1 ianuarie 1886, ocupă prin concurs postul de secretar al Băncii „Albina” din Sibiu. După o scurtă specializare în probleme de contabilitate și afaceri diverse la două importante bănci vieneze: „Unionbank” şi „Wiener Sparkassa”, este numit director al Filialei din Braşov al Băncii „Albina”. Valeriu P. Bologa a reorganizat filiala și, drept urmare, deficitul de aproape 9.000 florini, înregistrat la sfârşitul anului 1887, se amortizează în anul următor, din 1889 înregistrându-se profituri. Creditele au fost dirijate cu precădere spre clientela românească din zonă, agricultori, crescători de animale, comercianţi, dar şi spre secuii şi saşii din Ţara Bârsei care apreciază „promptitudinea şi egalitatea de tratament” cu care le sunt onorate solicitările de credite. Valeriu P. Bologa îşi propusese să depăşească activitatea de rutină în care se cantonase până atunci filiala, „propunând noi tipuri de afaceri orientate spre industrie, comerţul cu ţiţei brut, rafinarea petrolului, exploatarea pădurilor, tranzitul de mărfuri pe căile ferate, construcţii, înfiinţarea unei societăţi de asigurare cu capital românesc”. Acesta își propune chiar realizarea unor legături directe de afaceri cu marile centre financiare din apusul Europei: Londra, Berlin, Paris, Triest. De o atenţie deosebită se bucură în viziunea lui Bologa relaţiile cu România şi sistemul financiar-bancar coordonat de B.N R. Astfel, Valeriu P. Bologa solicită centralei din Sibiul să-i acorde filialei sale un „monopol” al afacerilor cu Bucureştiul. Nu este lipsit de interes să amintim faptul că „dirigentul” braşovean punea pe primul plan „…folosul moral românesc naţional dacă Albina ar prinde rădăcini în România…legând astfel România austriacă-ungară cu România liberă prin o legătură importantă economică.” Din profiturile băncii, Valeriu P. Bologa a solicitat ajutoare băneşti substanțiale pentru sprijinirea şcolilor, bisericilor, altor instituţii culturale româneşti din Ţara Bârsei, legând banca de comunitate și prin aceste tipuri de activități. Este de notorietate că de o atenţie deosebită din partea filialei brașovene a „Albinei” s-a bucurat „Şcoala comercială superioară românească” din Braşov, veritabilă și prețioasă sursă de contabili şi funcţionari pentru sistemul bancar românesc din Transilvania, dar şi din Regatul României.

„Moara cu povești”. Banca „Albina” și Brașovul

Domnul prof. univ. dr. Mihai D. Drecin de la Universitatea din Oradea scria în prima dintre sursele inserate la finalul acestor râncuri că:„La prematura sa dispariţie din viaţă, Valeriu P. Bologa lasă la Braşov, acest „suburbiu al Bucureştilor” – cum îşi eticheta oraşul prin prisma rolului economic, cultural şi politic pe care-l juca în relaţiile „româno-române”, o filială puternică, modern organizată, care prin profiturile anuale realizate se situa pe locul trei în rândul celor aproximativ 100 de institute de credit româneşti, imediat după Centrala de la Sibiu şi Banca „Victoria” din Arad.” Activitatea sa a fost mai lesne continuată de urmașii săi care n-au avut decât „să-i continue linia trasată şi să facă mici corecturi organizatorice în funcţie de evoluţia legislaţiei în domeniu, respectiv directivele Centralei din Sibiu.” Acești urmași au fost: Nicolae Petra-Petrescu (mai 1899 – 1 ianuarie 1903, dr. Nicolae Vecerdea (1 ianuarie 1903-1 ianuarie 1913), iar apoi dr. Tiberiu Brediceanu. Tot din lucrările dl. prof. univ. dr. Mihai D. Drecin, aflăm că Nicolae Vecerdea a condus filiala într-o perioadă destul de frământată economic şi politic. În acest context, pe fondul unei crize economice aproape continue ce a marcat Europa Centrală, prevestitoare a izbucnirii războiului mondial, Filiala din Braşov a Băncii „Albina” şi-a revizuit toate tipurile de afaceri în funcţie de rentabilitatea şi profiturile pe care le aduceau. Astfel, comerţul cu cereale în regie proprie, marcat de pierderi, a fost abandonat în 1905, în timp ce antrepozitele din zona gării Braşovului au fost complet reorganizate, ceea ce a condus la o creştere substanţială a rentabilităţii lor. Merită amintit și faptul că arealul de activitate al filialei brașovene s-a extins şi asupra comitatelor Târnava Mare, Făgăraş şi Odorhei. În anul 1907, a avut loc o adâncă reorganizare internă (ultima se făcuse în 1896) ceea ce-i facilitează filialei brașovene o actualizare la cerinţele vremii şi forţa de a face faţă unei dure concurenţe venite din partea a numeroase bănci şi cooperative de credit maghiare, săseşti (chiar şi româneşti) din Braşov şi din împrejurimile acestuia. Totodată, relaţiile de afaceri cu România continuau să se deruleze prin Braşov, ceea ce-l determină pe „dirigent” să repună pe tapet mai vechea propunere a predecesorilor săi de-a se înfiinţa o filială a Băncii „Albina” la Bucureşti. Din păcate, nu s-a reușit, iar motivele insuccesului au fost diverse. Cel mai „de durată” director al filialei „albiniste” din Braşov a fost dr. Tiberiu Brediceanu (1 ianuarie 1 913 – 31 octombrie 1935).

„Moara cu povești”. Banca „Albina” și Brașovul

Fiu al cunoscutului om politic Coriolan Brediceanu, avocat şi membru în conducerea P.N.R. între anii 1881-1882, şi nepot al lui Constantin Rădulescu, o altă personalitate a românilor bănăţeni, cu merite deosebite în acţiunea de înfiinţare a Băncii „Albina”, Tiberiu Brediceanu a studiat ştiinţele juridice la Universitatea din Bratislava, loc unde şi-a obţinut şi doctoratul. Din 1 ianuarie 1903, a devenit secretar al Băncii „Albina” din Sibiu și, din această postură a fost trimis, în ianuarie 1912, în S.U.A. pentru a înfiinţa o filială a Băncii „Albina”. Această înființare nu a mai avut loc și Brediceanu a fost numit în fruntea filialei din Braşov. Directoratul lui Brediceanu a fost unic în felul său şi prin importantele, decisivele evenimente politice care I-au marcat, realizând tranziţia de la „era maghiară” la „era românească”. Aproape firesc, în timpul primului război mondial, toate filialele Băncii „Albina”, mai puţin Centrala din Sibiu, înregistrează pierderi, iar o oarecare „revenire” pe linia de plutire are loc pe la sfârşitul primului semestru al anului 1918, atunci când se înregistrează mici profituri.  Anterior, din toamna anului 1915, pe măsura accentuării asupririi naţionale împotriva românilor, o serie de funcţionari ai Băncii „Albina”, în primul rând dintre cei ai Filialei Braşov, se refugiază în România pentru a scăpa de persecuţii. Este relevant cazul braşoveanului Teodor R. Popescu, acuzat de spionaj în favoarea României şi supus unei serii de percheziţii la domiciliu și permanente șicane. În acea perioadă s-au mai refugiat în România: Iuliu Enescu, Octavian Goga, Aurel Esca, Constantin Bobancu, Vasile Lacea şi Nicolae Petra-Petrescu. Totodată, în scurta perioadă a administrării Braşovului de către armata română, în toamna anului 1916, dr. Nicolae Vecerdea a îndeplinit și funcţia de director de poliţie. Odată cu retragerea armatei române, o serie de funcţionari activi, pensionari şi practicanţi, originari din Braşov, se refugiază în România. Printre aceștia s-au numărat: Ion Murăroiu, Radu Ardelea, Iosif Moldovan, Traian Gămulea, Traian Chicomban, Dr. Nicolae Vecerdea, Valeriu Ovegheş, Ion Avrigean, George Dima, Dr. Iancu Meţeanu, Iosif Puşcariu. În acea perioadă de opresiune, conducerea centrală a Băncii „Albina” a fost constrânsă de realităţile momentului să ia măsuri contra foştilor săi funcţionari dezaprobând „faptele” lor, suspendându-le pensiile şi ajutoarele pentru familiile rămase acasă. Ulterior, în toamna anului 1918, centrala a revenit asupra sancţiunilor, reîncadrându-şi funcţionarii în vechile drepturi, apreciind patriotismul de care au dat dovadă în anii 1915- 1916. Interesant este faptul că, încă din 9 mai 1916, Filiala Braşov a băncii a fost pusă sub controlul poliţiei de graniţă, care îi va verifica cu stricteţe întreaga activitate şi corespondenţă. Realitatea istorică a făcut ca intrarea României în război a forțat, prin ordine guvernamentale, banca-mamă din Sibiu, filialele Braşov, Dumbrăveni şi Mediaş, împreună cu toate valorile, să-şi fixeze temporar sediul la Budapesta, în clădirea „Băncii Comerciale Maghiare” . Chiar dacă în decembrie 1916, acestea au revenit la vechile sedii, activitatea lor va reintra în normal doar în primăvara anului 1918. Pe măsura destrămării imperiului austro-ungar, în toamna anului 1918, Filiala din Braşov a Băncii „Albina” refuză controlul poliţiei maghiare, primeşte armata română eliberatoare, se implică în activitatea de organizare a administraţiei şi instituţiilor statului român. În februarie 1919, Tiberiu Brediceanu va fi solicitat de către Consiliul Dirigent, „Resortul cultelor şi al instrucţiunii publice”, să accepte să colaboreze în vederea „organizării unei secţii a artelor” . Pentru aceasta, conducerea centrală a Băncii „Albina” îi aprobă un concediu fără plată, pe timp de şase luni, cu începere din 1 februarie. Ulterior, la 31 august 1919, Tiberiu Brediceanu a cerut un nou concediu fără plată până în februarie 1920 „pe durata încredinţării sale cu conducerea resortului pentru ocrotiri sociale” din cadrul aceluiaşi Consiliu Dirigent al Transilvaniei, în fapt guvernul de tranziție.

„Moara cu povești”. Banca „Albina” și Brașovul

La 1 martie 1920,  Tiberiu Brediceanu revine la conducerea filialei, chiar dacă mai îndeplinește și alte sarcini pe la Cluj. Este bine să ne amintim și de ultimul director al Filialei Braşov, cel care a fost Gheorghe Curcă, în perioada 1 noiembrie 1935 – 1947. Prin intermediul acestuia, s-a realizat, fără voia sa, dar obligat, lichidarea filialei brașovene în anii 1947-1948, bunurile acesteia fiind naționalizate de regimul comunist. Rolul „Albinei” în Ardealul de dinainte de Unire au continuat și în România Mare. Astfel, banca-mamă şi toate filialele Băncii „Albina” existente până în 1918, alături de cele nou înfiinţate la Cluj, Bucureşti, Timişoara şi Arad, au cunoscut o puternică dezvoltare. Pe lângă finanţarea agriculturii, s-au deschis noi domenii pentru investiţii: industria, comerţul, transporturile, asigurările. Către final, v-aș reaminti câteva dintre coordonatele esenţiale care au stat la baza activităţii primei filiale a Băncii „Albina” din Sibiu de-a lungul celor 65 de ani de existenţă în orașul de sub Tâmpa. Până în 1918, prin creditele acordate clientelei preponderent româneşti, filiala a sprijinit dezvoltarea şi consolidarea burgheziei naţionale din arealul Ţării Bârsei. Adevărul este că țăranilor le-a facilitat cumpărarea unor suprafeţe însemnate de pământ arabil şi păduri, proprietate ale moşierimii maghiare. Totodată, meșteșugarilor, negustorilor şi intelectualilor le-a permis să-şi cumpere imobile și, firește, să-şi sporească veniturile băneşti. Trebuie menționat și faptul că școlile, presa şi alte instituţii culturale româneşti au primit ajutoare băneşti din aşa-numita „cotă de cultură şi binefacere”.

„Moara cu povești”. Banca „Albina” și Brașovul

Concluziile principale subliniate de prof. univ. dr. Mihai D. Drecin într-una dintre lucrările dumnealui ne spun că: „creşterea puterii economice şi a gradului de cultură a românilor din zonă au constituit temelia solidă a afirmării sentimentului naţional, a accentuării luptei politice pentru drepturi naţionale, apropiere şi unire cu Regatul României. În România Mare, filiala „albinistă” din Braşov îşi va diversifica paleta afacerilor implicându-se în domenii economice de neconceput până în 1918. Statul îi devine un aliat în eforturile de modernizare şi diversificare a tipurilor de operaţiuni bancare. Pe parcursul întregii sale existenţe, atât înainte cât şi după 1918, nu a făcut nici o discriminare între clienţi din raţiuni etnice, religioase sau sociale. Creditele erau condiţionate numai de bonitatea gajurilor oferite de debitori drept garanţii. În birourile Filialei din Braşov a Băncii „Albina”,  s-au format generaţii de tineri specialişti care au întregit o categorie socio-profesională mai aparte, lumea funcţionarilor de bancă, indispensabilă dezvoltării unei reale economii de piaţă. Într-un centru urban cu majoritate ne-românească, mai exact săsească, uneori cu accente exclusiviste, Filiala Braşov a Băncii „Albina” din Sibiu şi-a onorat calitatea de instituţie naţională a românilor din zonă.”

Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Mihai D. Drecin, Banca „Albina” din Sibiu- instituţie naţională a românilor transilvăneni (1871 – 1918), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982;

Mihai D. Drecin, Înfiinţarea Filialei din Braşov a Băncii Albina, în „Lucrări Ştiinţifice” , Seria Istorie, Oradea, 1973;

Vasile Dobrescu, Sistemul de credit românesc din Transilvania (1872 – 1918), Ed. Universităţii „Petru Maior” , Târgu-Mureş, 1999;

Ciobanu, Vasile – Institutul de Credit şi Economii „Albina” şi saşii, în Zainea, Ion; Moisa, Gabriel (coord), „Istorie, Economie, Politică”, Editura Universităţii din Oradea, 2009;

Surdu, Bujor – Visarion Roman (1833 – 1885), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca 2008;

http://old.upm.ro/facultati_departamente/stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_europeana/Lucrari/Dobrescu.pdf

http://cnir.conference.ubbcluj.ro/sectiuni-cnir-2/istorie-bancara-in-romania-in-perioada-moderna-si-contemporana/