Jurnal FM 
„Moara cu povești”. Anul Nou și-a lui poveste…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on decembrie 30, 2022
Motto: „Sfârșitul anului nu este nici un sfârșit, nici un început, ci o continuă, cu toată înțelepciunea pe care experiența o poate insufla în noi” – Hal Borland, scriitor și ziarist american
Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești” de fiecare vineri, să „măcinăm” câte ceva, în căutare de povești faine. Astăzi, vă propun să „măcinăm” împreună câte ceva despre noul an. Nu neapărat despre noul an 2023, că, doar, nu prea suntem ghicitoare-n cafea să știm ce și cum în viitor și nici nu știu de vreun pluton-două de „Nostradamuși” trăitori printre noi care să ne zică ce va să fie! Ci despre Noul An, în general! Că se-apropie, vorba ceea, „cumpăna dintre ani”!
Sfârșitul anului 2022 se apropie iute-iute fiind, cu siguranță, un moment așteptat de multă lume pentru a sărbători un nou început alături de familie, de prieteni sau apropiați. De principiu, la nivel de percepție generală, anul calendaristic este asemenea unei clepsidre ori ca un organism viu, care se naște, crește, îmbătrânește și, invariabil, moare. Tradițiile de sărbătorire a reînnoirii anului au un rol esențial în percepția publică de a privi „partea plină a paharului”, cu optimism spre noi începuturi, spre un an nou, cu obiective personale și colective noi și cu spreranțe de mai bine, firește. Toate națiile trăitoare pe planeta asta albastră au, cu acest prilej, variate și pitorești obiceiuri de Noul An, lucruri, în fapt, neînsemnate, dar care încurajează esența trăirilor spirituale colective a speciei ce-și zice Homo Sapiens!
Celebrarea începutului unui nou an este cea mai veche dintre sărbătorile cunoscute astăzi, având o vechime de peste 4000 de ani. Astfel, în jurul anului 2000 î.Hr., vechii babilonieni sărbătoreau Anul Nou în momentul apariţiei lunii noi după echinocţiul de primăvară, care cădea, de regulă, în perioada 23-25 martie, după actualul calendar şi care coincidea cu începerea anotimpului renaşterii, al semănatului şi al înfloririi. La romani, celebrările, denumite Calende, durau trei zile, timp în care oamenii îşi făceau daruri simbolice – dulciuri şi miere – pentru a avea pace, aur şi bani pentru prosperitate, sau felinare pentru un an plin de lumină. Sărbătoarea Anului Nou are loc, după cum bine știm, pe data de 1 Ianuarie a fiecărui an. Bine, există și alte calendare în alte culturi (noul an musulman, noul an chinezesc etc) în care timpul se măsoară diferit. În România, după cum știm bine, ajunul Anului Nou este plin de tradiții care au loc înainte și după miezul nopții, precum și în prima zi a Anului Nou. La noi în țară, există tradiții de Anul Nou transmise de la o generație la alta, pentru toate vârstele, de la „mic la mare” și „de la vlădică la opincă”. Chestii despre care știm cu toții, adică mersul cu plugușorul, cu capra, cu sorcova și altele asemenea. Majoritatea acestor obiceiuri este despre cum oamenii transmit altor oameni un an nou îmbelșugat, fericit, plin de împliniri. Încă se mai păstrează ceva obiceiuri pe la noi pe plaiurile mioritice, dar „diluarea” lor se simte de la an la an. Sper, sincer, să nu dispară măcar încă „preț” de vreo două-trei generații! Trendul merge, din păcate, către dispariția vechilor obiceiuri…Despre cele de pe la noi, vă zic un pic mai încolo. Pentru început aș trece-n revistă câte ceva de pe la alții. Adică ce tradiții, obiceiuri și credințe promovează alte popoare de Anul Nou.
În Scoţia, de exemplu, Noul An se mai numește și „Hogmanay”, iar în noaptea de Anul Nou, în unele regiuni, oamenii aprind suluri de smoală, pe care le lasă ulterior să se rostogolească pe străzi. Explicația ar fi că, astfel, că anul vechi este ars, cu cele rele ori nune ale sale, iar anului Nou îi este permis să vină. Cam ca pe la noi, scoţienii zic că prima persoană care va intra în casă de Anul Nou îți poate aduce sau noroc sau ghinion. Dacă un bărbat (neapărat) brunet, aducând un cadou, va intra primul în casă de noul an, se zice că acela va fi un an norocos. Dac-o fi roșcat ori mai bălai…aia e! Pe alte coordonate, la Napoli, în sudul Italiei, există o tradiție mai ciudată, în care, în fervoarea nopții de trecere la Anul Nou, napoletanii aruncă lucrurile vechi direct pe fereastră, acestea simbolizând anul care „fuse și se duse”. Napoletanii zic că lucrurile vechi trebuie aruncate pe fereastră pentru a face loc lucrurilor minunate care vin odată cu noul an.
Firește, e „jale mare” pentru cei de la salubritate, care trebuie să curețe străzile a doua zi, aceștia ajungând să strângă „munți de gunoi” cu această ocazie. Ziua de Anul Nou în Grecia, este sărbătorită, ca la niște ortodocși destoinici, în cinstea Sfântului Vasile, cunoscut pentru bunătatea sa. Copiii îşi pregătesc încălţările și le așează lângă şemineu în noaptea de Anul Nou, pentru a primi cadouri de la sfântul cel darnic. Altfel decât (dar similar cu) Moș Nicolae de pe la noi. Grecii prepară o mâncare tradiţională pentru această sărbătoare denumită „vassilopitta”, o prăjitură în care se pune o monedă din argint sau din aur. Familia se adună la masă ca să împartă prăjitura iar acela care găseşte moneda va avea noroc „cu carul” în anul respectiv. Mai la nord de noi, în Rusia oamenii beau alcool (votcă, șampanie, vin, samahoancă, ce-o fi…) înainte și după miezul nopții și obișnuiesc să lase geamurile și ușile deschise pentru ca Anul Nou să intre în casă. Acum, or fi stând mai cu atenție, să nu le intre vreun „cadou” ucrainean pe fereastră…În Japonia, se organizează petreceri pe parcursul lunii decembrie pentru a uita problemele și grijile din vechiul an iar în noaptea de 31 decembrie, japonezii merg la cel mai apropiat templu pentru a bea împreună saké (băutura lor spirtoasă tradițională din orez) și pentru a asculta cele 108 bătăi de gong la trecerea dintre ani. De ce atâtea bătăi de gong? Pentru că se crede că tot cam atâtea păcate acumulează sufletul în decursul unui an. Revenind în Europa, în Olanda, ziua de 31 decembrie înseamnă o sărbătoare continuă cu focuri de artificii de dimineață până noaptea târziu. În Spania, tradiția spune că trebuie să mănânci câte o boabă de strugure la fiecare din cele doisprezece bătăi de ceas care vestesc trecerea în noul an, considerându-se că boabele de strugure se mănâncă pentru a fi „garanția” celor doisprezece dorințe puse de fiecare pentru noul an. O tradiție asemănătoare este și în Portugalia vecină, doar că acolo, strugurii sunt înlocuiți de doisprezece smochine pentru respectivele dorințele pentru anul care vine. La belgieni, în ziua de 1 ianuarie, în zona Liège, de exemplu, conform tradiției, oamenii mănâncă „choucroute” (un fel de mâncare de varză murată cu cârnaţi) în familie, ținând în timpul acesta sub farfurie, în mână sau în buzunar o monedă, pentru noroc și belșug la bani tot anul care vine.
La noi, pe meleaguri românești, ceremonialul de înnoire a anului calendaristic în trecerea din noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie mai este numit „Îngropatul Anului”, ulterior, mai aproape de vremea noastră fiind re-denumit „Revelion”. În fapt, Anul Nou, fiind denumit şi „Sânvasâiu” ori „Crăciunul Mic” este, practic, o sărbătoare laică, cu foarte puţine conotaţii religioase, care marchează noul an „lumesc” – fiindcă anul nou bisericesc începe la 1 septembrie. În general, în timpul sărbătorilor de Iarnă, dar mai ales în preajma Anului Nou, se practică şi astăzi zeci de ritualuri de sorginte evident pre-creștine, vechi de peste două milenii. De altfel, obiceiurile cu caracter de simbol ale Noului An sunt, practic, un amestec de tradiţii şi chiar importuri occidentale, incluzând și tradiții și practici care nu au nicio legătură cu anotimpul hibernal. Sărbătorile de iarnă sunt încărcate de vechi obiceiuri păgâne, care au ajuns să se împletească cu motivele creştine. Multe dintre aceste tradiţii pre-creştine au o vechime considerabilă şi amintesc mai ales de ritualuri cu scop magic. Dacă, la prima vedere, Anul Nou şi Revelionul de pe 31 decembrie sunt „momente tradiţionale” pentru români, vechi de când lumea, în realitate, sunt un veritabil amestec de ritualuri pre-creştine grefate pe „narațiunea” poveștilor biblice precum și diverse „importuri” de prin vestul Europei cu o vechime nu mai mare de un secol și ceva pe aici pe la noi. Astăzi, sărbătorim Anul Nou la 1 ianuarie. Dar, cinstit vorbind și în respect față de tradiții și istorie, sărbătoarea actuală nu prea are însă vreo legătură cu adevărata sărbătoare a Anului Nou practicată de „românii tradiţionali” de demult. Practic, în noul an se intra la 1 martie, adică atunci când începea primăvara, Noul An fiind, în fapt, noul an agricol pentru societatea tradițională românească. Luna martie era considerată luna „mărţişorului”, un simbol de sorginte păgână al morţii şi al renaşterii, care marca luna în care avea loc echinocţiul de primăvară. Pentru ţăranul român din vremuri vechi, Anul Nou însemna intrarea în noul an agricol, în jurul căruia-și „croia” și-și adapta viața cea de toate zilele. Noul an agricol în care natura se scutura de iarnă şi după prima decadă a lui martie putea începe aratul de primăvară. Tocmai de aceea cam „pe aici” își are obârșia o urătură şi o tradiţie specifică plaiurilor mioritice, adică pluguşorul, aceasta fiind urarea adresată gospodarului harnic, care se pregăteşte în luna martie să bage, pentru prima dată-n noul an, plugul în brazdă.
Este evident că obiceiul reprezentat de urătură nu prea are vreo legătură cu luna ianuarie şi cu anotimpul iernii. Aratul a fost adus în „plină iarnă” doar de calendar. Adică de impunerea unei sărbători şi a unei noi date calendaristice pentru începutul anului, în pofida celor cunoscute de agricultori. Dacă ne-ntoarcem în timp, prin vremurile Romei antice, e bine de știut că, în perioada timpurie şi în cea de mijloc a republicii romane, adică cu câteva secole înainte de Hristos, trecerea în Noul An era stabilită pentru data de 1 martie, conform calendarului roman. În aceea perioadă, calendarul începea cu luna martie, fiind dedicată zeului Marte (de unde și numele), perioada fiind una „taman” potrivită pentru începerea diverselor campanii militare. Cu agricultura se ocupau alții…Dar Iuliu Caesar a schimbat calendarul, introducând calendarul iulian, şi a decretat schimbarea sărbătoririi Anului Nou pe data de 1 ianuarie, luând în considerare calendarul bazat pe mişcările Soarelui, lăsând în urmă calendarul bazat pe mișcările Lunii. Ulterior, prin Evul Mediu, sărbătoarea de Anul Nou a fost, de principiu, interzisă fiindcă amintea de vechile practici păgâne. Abia prin anul1582, concomitent cu noul calendar, cel gregorian, apare „pe firmament”, din nou, data de 1 ianuarie ca „dată oficială” a marcării Anului Nou. Calendarul gregorian este varianta de calendar cu cea mai mare răspândire. Este o modificare a calendarului iulian anterior, în conformitate cu propunerea medicului și astronomului calabrez Luigi Lilio, care a participat la comisia prezidată de profesorul astronom iezuit Christophorus Clavius, de la Colegiul Roman, împreună cu matematicianul și astronomul sicilian Giuseppe Scala și matematicianul și astronomul perugian Ignazio Danti. Modificarea a fost aprobată și decretată, prin bula papală „Inter gravissimas”, de Grigore al XIII-lea (al cărui nume l-a primit acest calendar) la 24 februarie1582. Introducerea calendarului gregorian a fost necesară deoarece, în cazul calendarului iulian, anul mediu era ceva mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocțiul de primăvară să se mute ușor înapoi înanul calendaristic. În România, noul calendar gregorian a fost adoptat târziu, abia în anul 1919. Asemănător, sărbătorirea Anului Nou la 1 ianuarie s-a înrădăcinat destul de târziu la români şi a început, cu precădere, prin familiile boiereşti ai căror membri au luat contact cu civilizaţia occidentală. Oamenii de la țară, norodul, au continuat pentru mult timp tradiţia veche a celebrării Noului An la începutul lunii martie. Iată de ce, s-a ajuns la situaţia cumva paradoxală de a fi adresate urări de recoltă bună şi de a „porni pluguşorul”, adică aratul, în miezul iernii.Mai mult decât atât, dacă celebrarea Anului Nou pe 1 ianuarie reprezintă o tradiţie relativ recentă pentru ţăranul român, ce să mai zicem despre Revelion? Pe meleagurile românești, atât la familiile boierești cât și la orăşeni, Revelionul a început să fie sărbătorit, practic, abia pe la sfârşitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Pentru simplul motiv că Revelionul este un obicei occidental importat de românii plecaţi la studii ori în călătorii în străinătate. Termenul vine din franţuzescul „reveil” şi desemna masa care avea loc, de fapt, în noaptea de Crăciun, fiind, apoi, extins în Franţa la toate mesele luate seara târziu sau noaptea şi a fost asociat, apoi, petrecerii din noaptea de Anul Nou. Ca obicei, a pătruns în Principatele Române cam pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când reprezenta, practic, doar o masă după bal, la anumite conace boiereşti. Ca atare, așa-l descria paharnicul Constantin Stamate, la 1851, în dicţionarul său de neologisme, în dreptul noțiunii de „revelion”, pentru că era un neologism. Mai târziu, a devenit eminamente petrecerea din noaptea de Anul Nou. Mai mult la „domni”, că-n lumea sătească tradiţională de la noi, Revelionul a început să fie sărbătorit, ca atare destul de târziu.
Trecerea în Noul An pentru români este o tradiţie clar pre-creştină şi agrară, împletită cu „motive” creștine. Faptic, renaşterea naturii în pragul primăverii a fost, cel mai probabil, motiv de sărbătoare încă din perioada neolitică, în cadrul comunităţilor agrare din spaţiul nostru de viețuire. De-a lungul timpului, renaşterea naturii însemna reîntoarcerea la viaţă şi speranţa unui an agricol bun. De aceea, ne-au rămas unele ritualuri a căror vechime şi origine nu este pe deplin cunoscută. Ca un exemplu, unul dintre acestea spune că se înhămau cei mai frumoşi boi la plug şi era purtat de doisprezece flăcăi prin sat pentru a aduce urări gospodarilor. Acei boi erau împodobiţi cu panglici colorate şi cu tălăngi, menite pentru purificarea câmpului ce va fi arat, prin zgomot şi culoarea stridentă fiind alungate duhurile rele care „au mai rămas” în brazdă. În brazdă, în faţa boilor, se spărgea un ou, adică simbolul fertilităţii. Existau şi alte obiceiuri conexe păgâne cum este cel al ridicatului copilului la grindă, atunci când ajungeau flăcăii cu plugul la casa respectivului gospodar. Adică, pe capul copilului se punea o coroniţă pe care erau prinşi bani şi flori, iar copilul era ridicat de părintele său de trei ori la grinda casei. Sub picioare, avea ramuri de brad şi un fier de plug, acesta fiind un mod simbolic de a comunica cu vechile divinităţi şi legătura copilului cu cosmosul. Uimitor este că acest obicei mai este practicat în anumite sate româneşti, mai ales în sudul șin sud-estul țării. Semănatul este un alt obicei pre-creștin, legat de „pluguşor” şi de aceleaşi ritualuri agrare. Apoi „intră-n scenă” și alte obiceiuri păgâne binecunoscute de Anul Nou, practicate pe scară largă şi astăzi, cum sunt dansurile ritualice ale ursului, caprei şi cerbului, cu rădăcini evidente în lumea arhaică.
Anul Nou coincide, la noi, cu sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare. E bine să ne amintim că, în perioada sărbătorilor de iarnă, se face trecerea de la vechi la nou, de la sărbătorirea unor moşi – Andrei, Nicolae, Crăciun – la cei care sunt serbaţi în noul an – adică la Sfântul Vasile. Anul Nou, prin întreg complexul de tradiţii asociate, este perceput ca moment de renovare a timpului dar şi a lumii, de alungare a spiritelor rele, un moment ce face trecerea între două cicluri de vegetaţie şi de munci. După perioada Crăciunului, dominată de colinde peste tot în arealul românesc, Anul Nou este marcat prin anumite tradiţii generale dar şi de obiceiuri locale sau zonale foarte puternice, care încă se mai păstrează şi astăzi. Plecând de la Revelion, văzut ca o petrecere între ani, în familie sau cu prietenii, „condimentată” de joc şi dans, cu mâncare din belşug şi băutură, artificii sau petarde şi diverse obiceiuri de la miezul nopţii dintre ani, Anul Nou prilejuieşte tradiţii extrem de preţuite: pluguşorul, sorcova, buhaiul, vasilca, jocurile mimice cu măşti de animale sau personaje ţărăneşti, „Vergelul”, „Capra”, „Ursul”, „Ţurca”, „Brezaia”, „Căiuţii”, „Cerbul” ori chiar „Calendarul de ceapă”, ca să ne amintim doar de câteva dintre ele. Mai mult, fetele nemăritate încearcă, urmare a unor credinţe sau superstiţii, să vadă, la cumpăna dintre ani, cum ar putea arăta alesul. Am să trec în revistă, foarte pe scurt, câteva dintre aceste obiceiuri, așa cum le descriu astăzi specialiștii în etnografie din sursele pe care le-am inserat la finalul rândurilor de azi. Primul obicei la care mă opresc este „Îngropatul Anului”, un ceremonial de înnoire simbolică a timpului, practicat în noaptea dintre ani, în fapt denumirea care a precedat denumirea actualului binecunoscut Revelion. Etnografii zic despre acest obicei că se manifestă „corespunzător divinităţii şi credinţei că timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare, pentru a renaşte după încă 365 de zile, prin obiceiuri şi credinţe care exprimă teama, dezordinea şi haosul, iar după miezul nopţii de Revelion, optimismul, veselia, ordinea şi echilibrul, oamenii acordă diverse semnificaţii unor fenomene naturale care evoluează distinct de voinţa fiecăruia.” Capra (sau „jocul caprei”) este întruchiparea unui animal care simbolizează, printre altele, personificarea fertilităţii. Capra îşi „adună” în jurul ei în timpul desfăşurării jocului, toate celelalte personaje, iar în unele zone, jocul apare sub forma unor cete de mai multe capre (Ostra), în altele animalul fiind singur, însoţit doar de cioban, moş şi babă.
Tot etnografii zic despre acest obicei: „Capra este, cam peste tot pe la noi, întruchipată de o mască sculptată în lemn, cu maxilarul inferior mobil pentru a fi tras cu o sfoară, pentru a clămpăni în timpul dansului. Masca mai conţine două corniţe cu oglinzi, panglici multicolore, hurmuz şi flori şi este fixat într-un băţ-suport care se sprijină pe pământ. Persoana care joacă capra este acoperita cu o ţesătură – scoarţă sau laicer – acoperită de năframe de mătase, sau, cum se întâmpla la origini, era îmbrăcată în stuf.” Ursul, alt obicei binecunoscut, este un joc bazat pe cultul ursului, moştenit, pare-se, de la geto-daci, care îl venerau ca pe un animal sacru. Forma capului de urs se obţine întinzând o piele de viţel sau de miel peste o găleată metalică, iar de la gât în jos, corpul celui care se maschează este acoperit cu o blană de oaie sau cu un cojoc lung, întors pe dos, deşi la origini se folosea chiar o blană de urs. De exemplu, prin părțile Humorului din Bucovina, s-a păstrat obiceiul „ursului de paie”, o arhaică formă de întruchipare a animalului, costumaţie pentru care se răsucesc frânghii făcute din paie de ovăz care în dimineaţa ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtătorului.
„Jocul ursului”, pregnant prezent în Bucovina, că tot aminteam de acest areal, este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măşti întâlnite în cete. Urşii, constituiţi în cete speciale de câte 10-15 personaje (ori incluşi în grupurile complexe cu mai multe personaje), joacă la comanda ursarilor, tineri chipeşi, îmbrăcaţi în veşminte colorate, care dau ritmul jocului cu ajutorul unor ciururi, adică tobe. Tot în Bucovina, are loc un obicei unic în ţară, de Anul Nou: „bungherii”, costumaţi în uniforme militare asemănătoare cătanelor austriece de pe vremuri, joacă în cerc şi „lansează” diferite strigături, fiind acompaniaţi de diverse instrumente de suflat şi de tobe. Pentru că sunt pitorești, am să v-amintesc și despre obiceiul „Căiuţilor”, cam tot de prin nord-estul țării. Jocul calului are la bază cultul cailor practicat la vremea solstiţiului de iarnă, la echinocţiul de primăvară precum şi la solstiţiul de vară, pornind de la întruchiparea plastică a unor simboluri mitice din tradiţia locurilor, căci în credinţele arhaice, după cum zic etnografii:„calul avea o funcţie de protejare a gospodăriilor şi bisericilor de spiritele rele. Căiuţii (căluţii) sunt mai larg răspândiţi în Bucovina, mai ales în zonele Dolheşti, Zvoriştea, Zamostea, Hârtop şi Fântânele, impresionând prin fast şi eleganţă.” De principiu, tinerii aleşi pentru grupurile de căiuţi trebuie să fie foarte buni dansatori, exprimând prin joc vitalitatea şi forţa tinereţii. De principiu, jucătorii de căiuţi „sunt echipaţi cu capete de cal, lucrate din lemn şi îmbrăcate în pânză roşie, albă sau neagră, la care se adaugă oglinzi, mirt sau panglici. Capul de cal este fixat într-un suport de lemn, care se acoperă cu un covor sau o bucată de pânză albă sau colorată, peste care se cos elemente decorative.” Există zone în care, asemănător alaiului caprei sau ursului, se întâlneşte alaiul calului însoţit de turc, babă, moşneag şi negustor. Un alt obicei pitoresc este cel al „Cerbului”. Pornind de la simbolizarea, în mitologia populară românească, a purităţii şi dreptăţii, masca de cerb se compune tot din cap sculptat în lemn, cu un un maxilar mobil – clămpănitor, şi trup realizat dintr-un covor ornat cu năframe. Etnografii descriu acest obicei, pe scurt, așa: „Jocul cerbului este structurat după modelul caprei, cu o mişcare exuberantă şi plină de vivacitate. Cerbul este înconjurat de moşnegi şi babe, de muzicieni şi dansatori, îmbrăcaţi în costume populare. Obiceiul cerbului are predominanţă tot în Bucovina, iar în satul Corlata se întâlneşte cel mai fastuos alai, care încîntă prin eleganţa jocului dar şi prin colindul de cerb care îl însoţeşte, fiind cea mai veche formă de colind din zona Bucovinei”. Am să „sar gardul” din Bucovina-n Maramureș, pentru alte câteva obiceiuri faine ce se-ntâmplă și aici. Sigur că-n toată țara sunt multe alte obiceiuri faine, dar am ales să zic câte ceva despre cele din Bucovina și Maramureș, pentru că-s mai evidente și mai vii, în opinia mea. Astfel, „Strigatul peste sat” este unul dintre obiceiurile pe care maramureşenii îl prețuiesc. Acest obicei are un rol asemănător cu cel al unei veritabile instanţe publice. Ca mod de derulare, de Anul Nou, două cete se adună pe două dealuri de la marginea satului şi între ele începe un dialog viu. Sunt anunţate diferite evenimente sociale, mai ales cele neplăcute, ce au avut loc peste an. Rolul celor ce strigă peste sat este, practic, de a sancţiona abaterile de la conduita morală a sătenilor.
Un alt obicei de iarnă maramureșean este „Jocul Moșilor”, dedicat doar tinerilor. Acesta este un dans arhaic care se dansează în casele în care sunt fete de măritat. Dansatorii implicați poartă măști colorate, confecționate din lemn, piei de animale pe cap și sunt îmbrăcați cu piei de oaie neprelucrate pentru a nu fi recunoscuți. Costumul este astfel confecționat încât să sugereze prezența moșilor, a strămoșilor chemați, conform tradiției, să îndrume tinerii care se află la începutul vieții de adult. Obiceiul „Jocului Moșilor” se desfășoară, de obicei, în perioada dintre Crăciun și Anul Nou și este unul dintre cele mai vechi jocuri tradiționale de iarnă din Maramureș. Firește, și aici, prin Maramureș, este foarte popular obiceiul umblatului cu „Capra”, perceput ca fiind un ritual, un dans popular, menit să aducă rodnicie în anul ce urmează. Aici, participanții la spectacol se îmbracă în costume naționale și poartă măști cu diverse personaje precum: capre, ciobani, țigani, moși sau draci. Personajele scenetei muzicale, alături de lăutari, merg din casă în casa și strigă „Primiți cu capra?”. Apoi, „jocul caprei” se desfășoară sub forma unei scenete comice ce prezintă târguiala dintre un vânzător și un cumpărător.
Un obicei specific din Maramureș este reprezentat de „brondoși”. „Brondoșii” reprezintă un obicei de iarnă întâlnit doar în arealul orașului Cavnic, între Crăciun și Anul Nou, fiind unic în țară și-n Maramureș. „Brondoșii” sunt tineri îmbrăcați în costume tradiționale, iar pe cap poartă măști confecționate din piei de oaie sau de capră și la brâu au o curea pe care sunt prinși foarte mulți clopoței, unii destul de mari și care seamănă cu tălăngi. Potrivit semnificației străveche a obiceiului, brondoșii trebuie să alerge pe străzile orașului pentru a alunga spiritele rele, având rolul de purificare a spațiului. Tradiția locului spune că dacă te întâlnești pe stradă cu brondoșii îți va merge mai bine în anul următor.
„Sorcova” este la fel peste tot prin ținuturile românești și este unul dintre cele mai des întâlnite obiceiuri de Anul Nou, practicat mai ales de copii, care se adună în cete şi, în prima zi a anului, pleacă, mai ales pe la casele cunoscuţilor. Sorcova este la origini o nuia îmbrăcată în hârtie colorată, tăiată şuviţe, împodobită uneori cu flori, tot din hârtie colorată şi ciucuri. După „sorcovire” – care este în esenţă o urare pentru un an mai bun, copiii sunt recompensaţi cu colaci, dulciuri şi bani. Și pentru că „mă leagă” ceva personal de zona etnografică a Dornelor, am să amintesc în final despre un obicei poate mai puțin cunoscut în celelalte zone, adică „vergelul”. Acesta se spune c-ar fi caracteristic celor plecați pe timpuri în bejenie din Ardeal în Bucovina, potrivit căruia, în noaptea de ajun de An Nou, se organiza pentru feciori şi fete, un ceremonial nocturn de aflare a ursitei şi norocului. Astfel la o casă anume aleasă din timp, se pregătea un vas mare cu apă (ciubăr), nuiaua pentru „vergeluit”, precum şi un butoi cu băutură, iar în noaptea din ajunul Anului Nou, la un semnal sonor, tinerii se adunau la casa stabilită, unde, după o petrecere, fetele şi băieţii îşi aruncau pe masă câte un obiect personal, care era aruncat în vasul cu apa neîncepută iar „vergelătorul”, de obicei un bărbat isteţ și bun de gură, ascuns sub un cearşaf, amesteca obiectele din vas, invocând divinitatea pentru a le dărui tinerilor noroc şi belşug. De principiu, „prezicerea” în faţa obiectului scos din apă era presărată cu glume, înveselind astfel atmosfera. Obiceiul continua apoi cu joc, mâncare şi băutură din abundenţă.
Firește, am putea sta să „măcinăm” până mâine dimineață „povești” despre obiceiurile de An Nou de pe teritoriul locuit de români, dar…mai lăsăm și pe altă dată! După cum știți și v-am reamintit pe aici, zilele din perioada Anului Nou sunt asociate cu o mare varietate de tradiţii şi obiceiuri mai ales în zonele în care o mare parte din credinţele vechi s-au moştenit şi s-au păstrat peste generaţii. Ele reprezintă, de cele mai multe ori, spectacole grandioase care impresionează nu numai viaţa locală dar şi turiştii din ţară şi mai ales din străinătate. Toate acestea creează o atmosferă incredibilă, unică, legând punţi nevăzute între om şi cosmos sau mediul înconjurător, dar mai ales între semeni. Pentru azi, am încheiat cu poveștile și v-aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare, într-un An Nou. Pentru Noul An, vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Și să vă fie bine! La mulți ani!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
https://www.edusoft.ro/sarbatoarea-anului-nou-traditii-din-toata-lumea/
https://www.radioromaniacultural.ro/documentar-anul-nou-traditii-si-obiceiuri-romanesti/
https://blog.travelminit.ro/traditii-si-obiceiuri-romanesti-de-anul-nou/
https://www.monitorulcj.ro/actualitate/76639-traditii-si-obiceiuri-romanesti-de-anul-nou
https://romanulfinanciar.ro/eveniment/traditii-si-obiceiuri-in-ziua-de-ajun-de-an-nou/
https://evenimentdeolt.ro/2021/12/31/documentar-traditii-si-obiceiuri-de-anul-nou-la-romani/
https://hailadorna.ro/traditii-obiceiuri/anul-nou/
https://www.ziarbicaz.ro/traditii-si-superstitii-de-anul-nou
https://sighet247.ro/s/sarbatori-si-traditii-populare-plugusorul-si-sorcova/
Opiniile cititorului
Continue reading
