Jurnal FM 
„Moara cu povești”. Ana are mere?
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on octombrie 20, 2023
Motto: „Educația este cea mai bună provizie pe care o poți face pentru bătrânețe.”-Aristotel
Stimați cititori și dragi amici, mi-am propus mai demult să fac un scurt popas la „moara cu povești” și într-un domeniu destul de critic al societății noastre, un domeniu care, la fel ca sănătatea, apărarea, justiția ori „internele”, ca să dau doar câteva exemple, ajunge, din ce în ce mai des, cu oiștea-n gardul istoriei, dar, mai ales în cel al viitorului nației noastre. Mă refer, firește, la educație, la învățământul nostru „cel de toate zilele”. Nu spun că m-aș pricepe acolo unde au dat greș mulți „pricepuți”, fie ei „politruci”, strategi ori dascăli mai dedicați sau nu, dar nu-ți trebuie să te uiți cu lupa ca să vezi că (aproape) totul merge anapoda într-n domeniu al societății care ar trebui să ne dea speranțe că țara asta va continua să reprezinte ceva în „concertul” națiunilor lumii. Într-o discuție avută recent cu un domn profesor la care țin pentru că-i chiar un priceput în domeniul domniei sale, am avut și niște „contre”, dumnealui fiind nemulțumit de pesimismul meu apropo de eficiența sistemului educațional, iar eu de „veșnicele” sale exemple din discuție prin care-mi spunea: „dar avem atâția olimpici!”. Da, dom’ profesor, încă mai avem, dar fix până intră la studii universitare pe la vreun Oxford, Harvard, Cambridge și-n tot spațiul european vestic etc, după care exodul creierelor lor fiind mai mult ca sigur garantat! Ș-apoi, eu zic, dom’ profesor, c-avem nevoie ca „media” societății să fie minim educată, să fie „funcțională” și în ton cu lumea din ce în ce mai tehnologizată în care trăim și să nu fim doar furnizori de îngrijitoare de vârstnici occidentali, de spălători de vase, salahori pe șantiere ori „extractori” de sparanghel prin preajma burgurilor nemțești! Știm cu toții că, prin toate mijloacele de comunicare, în spațiul nostru de trăire românesc se vorbește continuu despre proiecte „de țară”, asumând, cel puțin la nivel declarativ, importanța acestora, în ideea în care acestea să ne ducă mai departe ființa statală și să ne croim un drum al nostru la „roata istoriei”. E mai mult decât evident că un proiect fundamental de țară, un proiect „normal la cap”, orientat spre dezvoltare și viitor, ar trebui să fie mereu „amețitul” proiect pentru educație. Pentru că, orice ar crede cineva, este clar ca „bună ziua” că în educație stă cheia emancipării societății noastre, precum și șansele de creștere a resurselor de inteligență ale tineretului școlar, de implicare a potențialului lor creativ și inovativ în evoluția viitoare a României. Ei sunt Noi, cei de mâine! Fără a rosti cuvinte prea mari, privind înainte cu luciditate și realism, doar în educație stă viitorul normal al României! Și când afirm asta, nu este vorba doar despre acele șase procente din PIB care ar fi trebuit alocate de mult timp educației, ci de o schimbare de paradigmă mai „din rădăcină” a sistemului educațional românesc. La cum arată acum acest sistem, putem aloca și 15 procente, că tot malaxor de bani se va chema și mare lucru tot nu va ieși!
O privire generală asupra perpetuului proces de reformă a educației în spațiul „carpato-danubiano-pontic” ne relevă un proces marcat de scurt-circuite „perene”, desfășurat în ritmul evoluțiilor, convulsiilor politice și „oiștilor în gardul istoriei” date mereu în stil clasic dâmbovițean. Amicii mei care se pricep la educație, la întreg procesul de învățământ îmi tot spuneau și-mi spun, într-o formă sau alta, faptul că, din start, dar și mereu „în prezent”, ceea ce i-a lipsit reformei de-a lungul tuturor anilor post-decembriști a au fost atât viziunea cât și sensul schimbării. Cu atâția miniștri care au păstorit educația (să tot fie vreo 32), este la mintea cocoșului că ar fi fost dificil de croit un demers sănătos articulat, unul construit pe o concepție „cu bătaie lungă” și pe o viziune legată de dezvoltarea societății, un demers care să fie bine țintit spre unele obiective strategice și scopuri bine definite. Având în vedere „atmosfera” pur caragialiană a existenței noastre post-decembriste, marcată de instabilitate politică, de mereu schimbătoare orientări, ideologii și „țâfne” ministeriale, de alianțe și interese pur financiare, era greu de înțeles că ne-am fi putut aștepta la o asumare și susținere trans-partinică pe termen lung a unei reforme sănătoase din învățământ. Foarte mulți dintre amicii și amicele mele care au trudit ori muncesc, în continuare, în câmpul educației afirmă răspicat că, în pofida legilor educației adoptate și promulgate anul acesta de „herr” prezidentu’ nostru, un veritabil și articulat și bine fundamentat proiect pentru educație a lipsit și lipsește, în continuare, școlii și societății românești, într-un timp în care, este mai clar decât orice că educația este „motorul” dezvoltării atât în Uniunea Europeană dar și în orice stat normal al lumii acesteia în care trăim.
Dacă ne aducem bine aminte, undeva prin 2008, semnarea, unui „Pact Național pentru Educație” ar fi putut însemna un moment de cotitură în mentalitatea „elitelor” noastre, adică a „mioriticei” noastre clase politice, un act veritabil de conștiință și de responsabilitate. Dar, cum minunile țin la noi cam trei zile, acel moment a reprezentat tot doar un „fâs” propagandistic ori de impotență intelectuală și politică, după care „elitele” implicate au „schimbat modificarea”, iar proiectul acela s-a transformat în praf deșertic menit a rămâne în istoria noastră convulsivă doar o iluzorie pagină a neputinței acestor pseudo-elite, dar și a societății noastre incapabile „să dea peste nas” acestor elite și să-i forțeze să facă schimbări reale. „Vorbim discuții”, firește, pentru că societatea noastră suferă grav de neimplicare civică, iar cele câteva pusee de demonstrații și manifestări publice întru binele comun din ultimele vreo două decenii n-au nicio treabă cu un veritabil simț civic social comun! Poate pentru simplul fapt pe care-l flutură unii cum că „țara te vrea prost” și manipulabil electoral preț de-un ulei și-un kil de mălai? Experiența-mi de viață îmi zice că și asta poate fi o reprezentare a „durerii-n bașcheți” a „măreței” noastre clase politice actuale la adresa educației!
De un timp „prezidențial” încoace, într-o lentoare de sorginte ardeleneasco-săsească legată tot de „durerile-n bașcheți”, un pas înainte pe drumul sinuos spre viitor ar fi trebuit să-l constituie mult-scremutul „Proiect România Educată”, care aspira, vezi Doamne, să fie un veritabil proiect strategic pentru educație și evoluția europeană a societății, fundamentul unui „Proiect de Țară autentic“. Firește, dacă era conceput cu capul și nu cu alte organe, acest proiect necesita o amplă sinergie, dar și pricepere la nivel național pentru a fi pus în operă! În opinia, mea, dar, mai ales, a amicilor mei care se pricep mult mai bine la sistemul educațional de azi, „s-a bifat” că s-a făcut încă o „biblie” inaplicabilă ori prost aplicabilă și care va plesni și va trosni din toate încheieturile! Pentru simplul fapt că nu schimbă (aproape) nimic în paradigma proceselor educaționale efective! Nu cred că vă spun vreo noutate când afirm că starea învățământului românesc de azi reflectă „în oglindă” și cu mare acuratețe inconsecvența și incoerența demersurilor făcute sub definiția sonoră, dar cețoasă a „reformei“. Din aceste valuri de reformă incoerentă, a ieșit un sistem plin de inegalități, inechități și contradicții, în care școala de veac al XIX-lea se întrepătrunde cu cea a secolului prezent. Din nou, nu cred că vă spun vreo noutate că persistă, mai ales în mediul rural, școlii care funcționează în condiții cvasi-feudale, fără îndeplinirea unor minime standarde sanitare și de minim confort educațional, cu veșnicele toalete în curte, cu elevi puțini, nemotivați suficient, cu unii profesori acriți de neputința unei munci adecvate, dar și suplinitori necalificați, nepricepuți la o materie anume, dar care predau de toate, de la picturile lui Rembrandt la bosonul lui Higgs, cu zone puternic afectate de abandon școlar, reflexie firească a unei stări de sărăcie endemică și a plecării pe „mirificele plaiuri” ale culesului de sparanghel ori căpșuni.
Din nou, cred că nu vă zic vreo noutate când amintesc că există încă situații în care accesul la școală este condiționat de distanțe, care trebuie parcurse pe jos, cu tractorul, căruța sau, în cazuri fericite, cu microbuze ruginite. Unele dintre tarele învățământului rezidă, în acest context în subfinanțare, într-o veritabilă criză a personalului calificat, în migrația personalului didactic, în scăderea drastică a performaței didactice, în abandonul școlar, în nivelul de pregătire aflat într-un continuu picaj. Iar printre multe altele, o problemă majoră întâmpină sistemul nostru de învățământ la capitolul resurse umane. Se vede de la o poștă că, azi, când profesia didactică nu (prea) mai exercită o atracție specială, învățământul de la noi se confruntă cu o gravă criză a personalului didactic calificat. De principiu, absolvenții de specializări cu posibile orientări spre catedră caută „joburi“ bune, în firme „tari”, în țară sau peste hotare, ori, cei mai pricepuți și curajoși, se lansează în afaceri, în domenii fără vreo legătură cu specializarea absolvită. Într-un mediu social dominat de „materialism” evident, catedra devine o opțiune „de mâna a doua” pentru mulți viitori dascăli. Iar, prin forța împrejurărilor, există, din păcate, situații în care acced la catedră profesori insuficient pregătiți, cu note descurajant de mici la examenul de titularizare. Să fim serioși, ce garanții în materie de „meserie” poate oferi un profesor care de-abia a luat nota 5,00? Din cauza lipsei de profesori veritabili, apar „în scenă” diverși suplinitori, unii posibil calificați, dar și prea mulți necalificați. Ca să nu mai zic că există încă destule probleme de salarizare în învățământ, dar și-n corelarea plății muncii didactice în funcție de eficiența și priceperea dascălilor. Că, dacă-s plătiți „la grămadă”, iese aceeași „varză”! Ce mă sperie, din ce în ce mai mult este și faptul că, în ultimii ani, constant, acele teste PISA, realizate de OECD, îi plasează, invariabil pe „școlerii” noștri români pe primul loc la analfabetism funcțional. O sintagmă nu prea folosită înainte de ‘89, chiar dacă fenomenul exista și atunci, dar într-o formă mascată și ținută cumva sub control…
Cape Town, South Africa, Boy sleeping in class
Colac peste pupăză, a mai apărut, zice-se, destul de recent și „analfabetismul științific și numeric”. Știu, există mulți „de-ai noștri, ca brazii” care nu dau doi bani găuriți pe testele PISA, dar fenomenul de ajungere la nivelul „genunchiului broaștei” în pregătirea acestor „școleri” e mai mult decât evident. Că tot vorbeam de „genunche”, am avut relativ recent chiar și un ministru din domeniu poreclit așa și care a dus, cu brio, educația în râpă! Un nene care, mai deunăzi, excela într-un platou de televiziune în „priceperi „geopolitice”! Din păcate, tot relativ recent m-am întâlnit cu dese situații în care nenumărați tineri absolvă liceul, dar manifestă grave lacune de cunoaștere în domenii fundamentale, neavând noțiuni elementare de cultură generală, cu grave deficiențe de exprimare verbală și scriere și totală necunoaștere a unor materii pe care se presupune că le-au parcurs. Orice am spune și oricâte „sofisme” am încerca să exprimăm, asta este eficiența educației noastre „cea de toate zilele”, care parcurge un declin continuu de peste trei decenii încoace. Sigur, ne uităm prin mulți vectori media ori prin social media cum apar „insulele de speranță” reprezentate de internaționalii noștri olimpici la diverse materii! Dar nu trebuie să uităm un lucru, aceștia sunt doar excepții de la regula mocirlei în care băltește sistemul educațional românesc, iar nivelul real al sistemului nu trebuie judecat după excepții. Acum, vă propun doar un scurt salt înapoi în timp și să vedem doar câteva aspecte ale reformei marelui Spiru Haret, cel care a scos învățământul românesc din „feudalism” și l-a adus în lumea modernă. Poate că unele linii de efort de atunci ar trebui actualizate și reluate, dar cine-s eu să spun care anume? Și cui? Că tot aminteam despre reforme, reforma întreprinsă la cumpăna veacurilor al XIX-lea cu secolul trecut de către matematicianul Spiru C. Haret (n.15 februrie 1851 – d.17 decembrie 1912), ca ministru al învăţământului în perioada 1897-1910, este astăzi des amintită ca o acţiune exemplară, într-un domeniu în care, în timpuri mai apropiate, o atât de necesară reformă veritabilă întârzie să se întâmple, chiar dacă această necesitate este larg conştientizată.
Cine a fost Spiru Haret? Ca scurte repere biografice, născut în 1851 la Iaşi, într-o familie cu origini armene, Spiru Haret a absolvit Colegiul Naţional „Sf. Sava” (1862-1869) şi Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti (1869-1874). Ajuns orfan, a fost ajutat de ministrul învăţământului de atunci, Titu Maiorescu, cu o bursă de studii la Paris, acolo unde a obţinut licenţa în matematică în anul1875 şi în fizică în anul1876. După ce şi-a susţinut teza de doctorat la Universitatea Sorbona din Paris, la anul 1878, cu titlul „Sur l’invariabilité des grands axes des orbites planétaires” („Despre invariabilitatea axelor mari ale orbitele planetare”), lui Haret i s-a propus să predea la Universitatea din Grenoble. Acesta a preferat însă să se întoarcă acasă, devenind profesor universitar și activând ca atare în perioada1878-1910. Meritele sale ştiinţifice nu au rămas neobservate şi, în anul 1879, la vârsta de numai 28 de ani, a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Ulterior, a ajuns membru titular în anul1892. Tocmai datorită seriozității și prestigiului său, a deținut poziţii de vârf în organizarea şi conducerea învăţământului românesc: inspector general al şcolilor (1883, sub ministrul P.S. Aurelian) şi secretar general al Ministerului Instrucţiunii Publice (1885-1888, sub ministrul D.A. Sturdza). Acest parcurs profesional deosebit, care l-a situat printre cele mai de seamă personalităţi ale epocii și-a atins „apogeul” în perioada 1897-1910, în care lui Spiru Haret i s-au încredinţat trei mandate de ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor (în perioadele1897-1899, 1901-1904, 1907-1910) Chiar dacă mandatele sale au coincis guvernărilor de sorginte liberală, Haret nu a fost un politician ci „un tehnocrat a cărui sobrietate, precizie şi capacitate organizatorică a folosit influenţei partidului liberal din acea perioadă”, aşa cum îl descria matematicianul Mircea Maliţa în anul 1974. După încheierea mandatelor sale ministeriale, în 1910, a publicat „una dintre primele cărţi din lume care aplică matematica la studiul societăţii”: „Mécanique sociale” („Mecanica socială”). Reforma lui Haret poate fi descrisă ca o veritabilă revoluție în domeniu, în sensul în care s-a inspirat pe experienţa „din afară” şi s-a înfăptuit prin întoarcerea „înapoi” pentru schimbarea situaţiei „de acasă”. Eufrosina Otlăcan, una dintre biografii săi spuneau prin 2012, că: „Deja licenţiat în matematici la Bucureşti, simţise dureros la sosirea sa la Paris în 1874, ca bursier din partea statului român, enorma diferenţă a pregătirii şcolare din ţară şi cea din Occident […]; conştient fiind de starea precară a învăţământului de acasă, va gândi cu profunzime la cauze şi la reformele care să ducă la o schimbare radicală a acestei situaţii”.Cert este faptul că Haret a intuit, la fel cum au gândit Cuza, Kogălniceanu, Maiorescu şi Eminescu, că o societate predominant agrară şi ţărănească trebuie modernizată din interiorul ei de către instituţii adecvate, iar una dintre aceste instituţii este şcoala, concepută de Haret ca mijloc fundamental în mediul ţărănesc.
Trebuie amintit că, pe lângă școală, Spiru Haret „a introdus în societatea românească – cu autoritate şi dezinteres personal – instituţii de un tip nou, participativ şi un alt tip de acţiuni cu caracter obştesc, solidarist şi acţional”, conform afirmației lui Alexandru Zub. Situaţia generală a învăţământului nu era legată numai de instruirea cetăţenilor (prin cunoştinţe teoretice şi practice), ci şi de mai larga problemă a situaţiei naţionale şi a statului: „cum arată astăzi şcoala va rămâne ţara” (Spiru Haret, 1895), Astfel, Haret era convins că învăţământul joacă un rol de regulator social şi de remediu la numeroasele carenţe, plasând-o în miezul preocupărilor de reformă, de remodelare „ştiinţifică” a statului. Acest lucru a însemnat nu numai legislaţie şi organizare şcolară, într-o epocă de mari convulsii, ci şi soluţii de redresare a satului românesc, soluţii pragmatice şi necesare. Biografii săi afirmă că măsurile luate corespundeau unei viziuni mai largi, conform unui „sistem coerent de gândire”, o „mecanică socială”. Viziunea sa despre rolul „învăţământului unei ţări” era că „(acesta) este chemat să îndeplinească un întreit scop. În prima linie, el trebuie să formeze buni cetăţeni. În a doua linie, el trebuie să procure tuturor tinerilor fondul de cunoştinţe care este indispensabil oricărui om în viaţă, fără osebire de treaptă socială […]. În fine, el mai trebuie să formeze contingente pentru toate carierele cari sunt necesare pentru viaţa completă şi armonică a statului […] Învăţământul, ca să fie desăvârşit, trebuie să se îngrijească nu numai a cultiva spiritul, înavuţindu-l cu cunoştinţe multe, dar a cultiva şi inima, a forma caracterul, a face, în fine, ceea ce se numeşte educaţiunea tinerimei.” De unde necesitatea reformei sale? Aceasta decurgea din faptul că legea în vigoare asupra instrucţiunii, datând din vremea lui Alexandru Ioan Cuza (nr.1150/25 noi.1864), prima lege care făcuse obligatorie şi gratuită şcoala primară, se învechise și nu ținea pasul cu prezentul. În urma unor demersuri fără rezultate deosebite, cel mai „realist” proiect anterior lui Haret a aparţinut ministrului Vasile Conta (din perioada ministerială 1880-1881). Având la bază o îndelungată preocupare şi o experienţă în domeniu încă din 1881, reforma lui Haret a învăţământului a fost începută în primul său mandat, prin adoptarea de către Parlamentul României a unei noi legislaţii: legea învăţământului secundar şi superior (23 martie 1898) şi legea învăţământului profesional (1899). Revenit în 1901 la conducerea ministerului, Haret a continuat demersurile pentru reformă, demersuri îngreunate în perioada ministrului precedent, conservatorul Constantin Arion (1900-1901). În al doilea său mandat, a introdus legea învăţământului privat (la data de 3 decembrie 1904). Ce măsuri a luat ministrul Spiru Haret? Prin legea din 1898, a prelungit durata învăţământului secundar de la șapte la opt ani, împărţindu-l în două cicluri: inferior (gimnaziu) şi superior (liceu); şi în trei secţii: reală (ştiinţe), modernă (limbi străine) şi clasică (limbi străine, latină şi greacă).
Învăţământul secundar pentru băieţi s-a organizat în gimnazii şi licee, iar cel pentru fete în şcoli secundare de gradul I (cinci ani) şi II (patru ani), cu studii speciale necesare femeilor (de exemplu, creşterea copiilor, igienă, farmacie).Totodată, Haret a sprijinit dezvoltarea învăţământului în mediul rural (conform modelului „o şcoală primară în fiecare sat”), a înfiinţat peste 1.200 de şcoli rurale, a fondat revista „Albina” (1897), apărută săptămânal, care, prin costul redus şi conţinut, putea fi la îndemâna populaţiei rurale. Nu este mai puțin important faptul că reforma sa a dezvoltat caracterul practic al învăţământului: „Pretutindeni se cere ca profesorii să nu facă apel la memoria şcolarilor decât atunci când învăţământul nu-i poate ţine locul. Peste tot se impune a se face aplicaţii şi a se dezbrăca învăţământul cât mai mult posibil de caracterul abstract şi pur teoretic”. Printre măsurile introduse de Haret s-au numărat următoarele:
– a sprijinit activităţile extraşcolare: a încurajat serbarea în şcoli a zilei de 10 mai (sărbătoarea naţională) şi de 24 ianuarie (ziua unirii);
– a instituit concursurile anuale de oină, ţinute de 10 mai (prin decizia din 13 aprilie 1898) și a susţinut educaţia fizică în şcoli (sub dictonul „mens sana in corpore sano”), separând-o de „instrucţia militară”:
– a înfiinţat cantinele şcolare şi internatele; a introdus facilităţi de transport pentru elevii care locuiau la distanţe mari de şcoală (la 14 ianuarie 1898) și a a introdus o dotare tehnico-materială şcolară adecvată (de ex.,hărţi geografice);
– a stimulat sentimentele naţionale ale elevilor; a instituit serbări şcolare cu caracter patriotic naţional (serbarea Unirii) şi jocuri naţionale (dansuri populare, jocurile de oină); a crescut importanţa predării istoriei naţionale („cea mai însemnată dintre toate învăţămintele”, prin care „vom putea înălţa sufletele românului”) geografiei României; a organizat excursii şcolare la locuri şi monumente istorice şi acţiuni de îngrijire a acestora;
– a stimulat scriitori şi compozitori pentru a scrie opere cu conţinut patriotic pentru tineret (de pildă, l-a încurajat pe Alexandru Vlahuţă să scrie România pitorească, „cântare a pământului şi oamenilor patriei”; a strâns fonduri de la elevi – zece bani/elev – pentru achiziţionarea unei viori „Stradivarius” pentru compozitorul George Enescu).
– a îmbunătăţit pregătirea pedagogică a profesorilor: a înfiinţat seminariile pedagogice pentru învăţământul secundar, pe lângă fiecare universitate; a introdus un „examen de capacitate” pentru profesori şi obţinerea unei catedre prin concurs (probă publică obligatorie), cu selectarea profesorilor din rândul absolvenţilor de universităţi, şi a profesorilor din rândul absolventelor de şcoli superioare de fete; a înfiinţat „Biblioteca pedagogică” (în 1903) care, prin Casa Şcoalelor, a publicat importante lucrări de pegagogie;
– a introdus examenul de admitere în învăţământul secundar, pentru absolvenţii claselor primare și a introdus examenul de capacitate (de absolvire a gimnaziului) şi a înlocuit bacalaureatul cu un examen general de absolvire a liceului. Acest examen de absolvire consta dintr-o lucrare scrisă la limba română, o traducere dintr-o limbă străină, probleme de rezolvat şi o disertaţie orală, elevii având voie să consulte dicţionare şi diferite studii. De principiu, scopul examenului nu era ca absolvenţii să dovedească gradul cunoştinţelor, ci să demonstreze influenţa studiilor efectuate asupra formării şi devoltării gândirii lor,
– a reorganizat învăţământul universitar, instituit în timpul domnitorului A.I. Cuza (1864) și a mărit numărul facultăţilor (a dezvoltat instituţii de învăţământ superior precum „Şcoala superioară de arhitectură”, „Şcoala superioară de medicină veterinară”, „Conservatorul de muzică şi declamaţie”), a sporit activităţile practice, pentru care au fost create condiţii în cadrul laboratoarelor universitare. Haret a introdus examenul de la sfârşitul fiecărui an universitar și a înfiinţat senatul universitar (format din rector, decan şi câte un reprezentant al fiecărei facultăţi);
– în 1909, a introdus legea pentru şcolile de copii mici (2 iunie 1909), „a grădiniţelor”. Prima grădiniţă fusese deschisă la 1 decembrie 1897, iar în 1909 fuseseră înfiinţate, în perioada ministeriatului său, peste 168 de grădiniţe (dintre care 13 urbane).
„Moara cu povești”. Ana are mere?
Foarte important a fost faptul că Spiru Haret a reorganizat şi susţinut învăţământul tehnic-profesional, destinat „celui mai mare număr de copii”, care „nu pot să urmeze învăţământul secundar general, fie din lipsă de mijloace materiale, fie din lipsă de capacitate intelectuală” (după cum zicea chiar Spiru Haret). Argumentele sale prezentate public rezidau în: „nu ar fi just să atribuim progresul societăţilor umane exclusiv inteligenţei; acesta este rezultatul a trei factori care au acţionat împreună: mâna, limbajul şi inteligenţa”. Astfel, întrucât „ocupaţiile manuale sunt tot atât de nobile ca şi cele curat intelectuale”, „nu este normal ca toată tinerimea unei ţări să urmeze o singură direcţiune de învăţământ, nu este normal, nu este regulat, este contra intereselor ţării, ca toţi copiii care au terminat cursul primar să nu poată îmbrăţişa alte cariere decât carierele liberale”. Pentru a pune-n practică acest palier de reformă, Spiru Haret a împărţit învăţământul profesional în patru ramuri: agricol, silvic, meserii şi comercial, a introdus obligativitatea formării şi susţinerii şcolilor profesionale de către marile ateliere ale statului, „corespunzătoare necesităţilor lor şi întreprinderilor lucrative ale statului”. Pentru a vedea amploarea reformelor lui Haret, trebuie amintit că, la recensământul general din 1899, procentul „ştiutorilor de carte” din România de atunci era de 22% din populaţia ţării, la fel cum merită spus că, după „ministeriatul” lui Spiru Haret (1897-1910, cu pauzele de rigoare amintite), recensământul din 1912 a recenzat circa 40% (39,36%) de „ştiutori de carte” (1.986.982 de locuitori dintr-o populaţie de 5.047.342). De fapt, într-o perioadă de treisprezece ani, populaţia alfabetizată a României aproape se dublase, crescând cu 17,36%. La nivelul populaţiei rurale, majoritare (peste 80% din totalul populaţiei), în anul1899 erau 15,20% ştiutori de carte, iar, în 1909, erau 34,70%. În acelaşi fel, în zece ani, populaţia alfabetizată din mediul rural aproape se dublase, crescând cu 19,5%. Eu cred că aceste cifre sunt revelatoare pentru amploarea reformelor haretiene! Și cred c-ar trebui să ne plecăm mai des gândurile întru amintirea acestui mare om și mare profesionist al educației!
„Moara cu povești”. Ana are mere?
Revenind în prezent, anul școlar actual, 2023-2024 a început sub auspiciile noilor legi ale educației asumate integral de Ligia Deca, ministrul actual. Firește că nu am cum enumera toate noile modificări, dar, printre multe modificări, se află apariția unor noi evaluări obligatorii la finalul claselor a II-a, a IV-a și a VI-a, la materiile „limbă și comunicare” și „matematică și științe”, apare portofoliul personal educațional, ce va conține toate diplomele sau certificatele obținute de un elev și care va fi folosit la monitorizarea evoluției acestuia. De asemenea, liceele vor putea organiza concursuri de admitere în clasa a IX-a, cu condiția ca locurile ocupate să nu depășească 50% din numărul total de locuri. Totodată, potrivit noii legi a învățământului preuniversitar, cei ce vor să ocupe funcții didactice de predare trebuie să îndeplinească niște condiții minime de studii. Firește, vorbind despre spațiul nostru de trăire unde „minunile” nu trec de durata de viață de trei zile, e destul de sigur că modificările aduse legilor educației nu vor aduce schimbări majore peste noapte, pentru că aceste schimbări trebuie să pornească din interiorul sistemului, de la relația autorități – profesori – părinți, așa cum o spun de mult timp cei care se pricep la educație. Din păcate, există și se manifestă clar în spațiul public părerea că și-n cazul acestor legi noi, schimbăm doar de dragul schimbării și nu se va reuși punerea în practică a unei reforme veritabile.
„Moara cu povești”. Ana are mere?
Această schimbare trebuie să vină de la întreaga societate, de la fiecare dintre cei implicați în actul educațional,de la familie, profesori, politiceni, activiști civici, politici publice etc. Pe de altă parte, esența schimbării este reprezentată de profesorul prezent în sala de clasă și de sistemul adiacent menit să-i sprijine actul educațional. Din păcate, vor fi greu de văzut prea iute rezultate ale noilor legi pentru că-s greu de reformat și procesele educaționale efective. Există destule opinii care zic că părinții născuți în perioada post-decembristă ar cam avea dificultăți de a pricepe care e rolul părintelui în actul educațional, poate pentru că sistemul de educație venea într-un areal și timp post-comunist, iar familiile nu înțelegeau/nu înțeleg că au un rol în educația copiilor lor. Cunosc, din păcate, destule familii care „merg” pe ideea:„păi, l-am dat la școală, școala e responsabilă pentru tot!” Oricum am pune problema, fără binomul școală-părinte, educația o ia în direcția „oiștea-n gard” cu toată „frumusețea” unor maldăre de legi mai mult ori mai puțin aplicabile și aplicate. Este evident că parteneriatul respectiv, conectat și cu resursele și implicarea din partea autorității locale să fie mult mai consistent.
„Moara cu povești”. Ana are mere?
Dacă dorim să facem o radiografie-instantaneu a actualului sistem educațional de la noi, nu putem să nu menționăm starea critică a unei părți semnificative a învățământului din mediul rural, condițiile dificile, care-l situează mai mult în trecut și nu într-o normalitate ce s-ar vrea europeană, criza acută a personalului calificat, neadaptarea la exigențele prezentului a unor dascăli, cuplate cu rezistența la schimbare, abandonul școlar și chiar abandonul didactic, precum și declinul dramatic al calității. Nu vreau să fiu înțeles greșit, învățământul românesc nu poate fi pictat doar în culori sumbre, fiind „găsibile” și multe lucruri pozitive, existând și dascăli dedicați, deosebiți ca valoare și conduită, existând și elevi foarte buni și părinții „aferenți” responsabili, există activități educaționale foarte eficiente precum și unele programe de anvergură națională eficiente într-ale educației. Dar, după cum suntem făcuți să vedem „cele rele”, aspectele negative ale sistemului educațional, urmare firească a lipsei de strategii sustenabile întinsă prea mult în timp, ale subfinanțării evidente, fără a avea parte întotdeauna de pricepere și expertiză, pun în umbră perspectivele de evoluție pozitivă spre standardele educaționale moderne din arealul european. Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Tudor Vişan Miu, „Spiru Haret şi reforma sistemului educaţional: Model pentru contemporani”,Revista de Istoria Electrotehnicii Romanesti, Octombrie 2014, Vol I, Nr. 1
Acad. Alexandru Zub – Spiru Haret (1851-1912). I. „Lecţia reformatorului”, 16 mai 2011, II. „Idei haretiene – despre educaţie şi culltură”, 15 mai 2011, III „Spiritul Haretian în Cultura Română”, 22 mai 2011, revista „Luceafărul”
Prof.univ.dr. Constantin Schifirneț, „Centenar Spiru Haret”, 17 dec. 2012, revista „Luceafărul”
https://www.portalinvatamant.ro/articole/legislatie-si-regulamente-23/
https://lege5.ro/Gratuit/geztqmjtgq2tm/legea-invatamantului-preuniversitar-nr-198-2023
https://tribunainvatamantului.ro/reforma-educatia-si-viitorul/
