Mihai Berza – istoric român, membru corespondent al Academiei Române

Mihai Berza (n. 23 august 1907, Tecuci – d. 5 octombrie 1978, București) a fost un reputat istoric român, membru corespondent al Academiei Române și o personalitate marcantă a istoriografiei secolului XX.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Berza#/media/Fișier:Logo_of_the_Romanian_Academy.png

Și-a început studiile universitare în 1929 la Facultatea de Litere și Filosofie din Iași. Între 1931 și 1933 a beneficiat de o bursă la Școala Română din Roma, unde, câțiva ani mai târziu (1936–1938), avea să devină secretar.

În 1939 a fost numit director-adjunct al Institutului de Istorie Universală „Nicolae Iorga”, iar în 1944 a ocupat catedrele de metodologie, istoriografie, genealogie și heraldică la Școala de Arhivistică.

Din 1950 a predat la Facultatea de Istorie a Universității din București, devenind, în 1964, șef al Catedrei de istorie medievală, modernă și contemporană. Sub coordonarea sa, în 1963, a fost reînființat Institutul de Studii Sud-Est Europene.

Berza a fost membru corespondent al Academiei Române, membru titular al Academiei de Științe Sociale și Politice, vicepreședinte al Asociației Internaționale de Studii Bizantine, precum și membru al Academiei Sârbe de Științe și Arte și al Academiei din Lisabona. A fost, de asemenea, profesor invitat la Collège de France și președinte al părții române în Comisia mixtă a istoricilor români și bulgari.

Pe 31 octombrie 1978, la câteva săptămâni după dispariția sa, a fost comemorat printr-un minut de reculegere la Institutul de Studii Sud-Est Europene, în cadrul unei dezbateri dedicate regimului boieresc din Țara Românească și Moldova, subiect la care intenționa să contribuie pentru redactarea volumului al IV-lea din Tratatul de Istoria României. A fost omagiat și la ședința din 28 martie 1979 a Comisiei mixte a istoricilor români și bulgari.

Activitatea sa a acoperit domenii diverse, de la istoria economică la cea a ideilor, distingându-se prin echilibrul dintre informație și analiză și prin stilul literar deosebit. Fascinat de istoria universală, în special în urma stagiului din Roma, a publicat numeroase studii, între care se remarcă cele dedicate orașului Amalfi. În același timp, a contribuit semnificativ la cercetarea istoriei naționale, fiind unul dintre principalii autori ai volumelor de sinteză Istoria României.

Distincții

• Ordinul Muncii, clasa a II-a (13 octombrie 1964), „pentru activitate îndelungată, contribuție în dezvoltarea științei și merite deosebite în dezvoltarea învățământului superior”.

Lucrări publicate

• Pentru o istorie a vechii culturi românești, Editura Eminescu, 1985.