Jurnal FM 
„Mașina Timpului”. Câteva repere memorandiste…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on martie 20, 2024
„Mașina Timpului”. Câteva repere memorandiste…
de Nicolae Uszkai, Brașov
Motto: „Existenţa unui popor nu se discută, ci se afirmă“– dr. Ioan Rațiu
Cred că v-am obișnuit pe unii dintre dumneavoastră să rememorăm împreună aici, la „Mașina Timpului”, crâmpeie de istorie care au reprezentat pași importanții în devenirea și definirea nației în arealul de trăire românesc. Spun „pe unii” pentru că, pe lângă majoritatea unor reacții pozitive la subiectele pe care vi le propun, mai există și diverse persoane care interpretează în fel și chip subiectele pe care vi le propun, dar și modalitatea în care vi le prezint…Am mai spus-o de câteva ori: cui nu-i place ce anume vede prin materialele scrise propuse de mine este liber să hălăduie pe vasta nemărginire a internetului până găsește ceea ce-i place sau ceea ce-i satisface apetența pentru subiectele pe care și le dorește! Astăzi vă propun un scurt popas temporal tot pe la jumătate de lună martie a anului 1892, mai concret pe data de 13 martie1892, atunci când a avut loc Conferinţa extraordinară a Partidului Naţional Român din Ardeal, care definitivează textul Memorandumului. O acțiune inițială a fost reprezentată de momentul în care câțiva tineri ardeleni, în frunte cu Aurel C. Popovici, au tipărit în 1892 în română, italiană, franceză şi germană „Replică a junimei academice române din Transilvania şi Ungaria“, care reprezenta o prezentare a discriminării românilor din Imperiul Austro-Ungar. Unii istorici spun că acesta a fost „embrionul” din care a luat naştere celebrul „Memorandum“, document care a fost semnat de comitetul format din dr. Ioan Raţiu – preşedinte, Gheorghe Pop de Băseşti şi Eugen Brote – vicepreşedinţi, dr. Vasile Lucaciu – secretar general, Septimiu Albini – secretar.
Ce a fost acest Memorandum? Foarte pe scurt, Memorandumul a reprezentat o petiţie extinsă semnată de liderii românilor din Transilvania şi adresată în anul1892 împăratului austro-ungar Franz Joseph. Acest amplu document prezenta consecinţele nefaste pentru populația de origine română din imperiu în urma instaurării dualismului austro-ungar şi cuprindea principalele revendicări ale românilor ardeleni, printre care se număra, cu prioritate, necesitatea privind recunoaşterea drepturilor politice şi confesionale. Totodată, acest Memorandum se dorea, la vremea respectivă, a fi un semn puternic de protest faţă politica de maghiarizare intensă practicată de autorităţile de la Budapesta împotriva românilor din Ardeal şi faţă de persecuţiile la care erau supuşi aceştia, cuprinzând o analiză bine documentată și bine prezentată în document a situaţiei economice, politice, sociale şi culturale a românilor transilvăneni cu începerede la formarea dualismului austro-ungar în februarie 1867. Momentul apariției Memorandumului pe firmamentul luptei politice românești din Ardeal a fost, de fapt, la scară istorică, al treilea moment major de manifestare al ardelenilor faţă de tendinţele evidente și presante de deznaţionalizare promovate de autorităţile maghiare, după „Supplex Libellus Valachorum” de la anul 1791 şi după „Pronunciamentul de la Blaj” din luna mai a anului 1868. Memorandumul acesta a marcat, de fapt, apogeul luptei de emancipare a românilor din Transilvania din secolul al XIX-lea, aducând problema românească în atenția și conştiinţa europeană. Anterior acestui moment istoric al apariției acestui important document de protest și conștiință, între 12 şi 14 mai 1881, la Sibiu, avusese loc o conferinţă de unificare a Partidului Naţional Român din Transilvania, prilej cu care liderii noului partid au hotărât, la acea dată, trimiterea unui memoriu Curţii de la Viena, care să aducă problema românilor transilvăneni în atenţia opiniei publice europene.Timpul a trecut și presiunea autorităților a fost prea mare pentru a mai răbda-o, fapt pentru care era imperios necesară redactarea și trimiterea acestei mari petiții românești în capitala imperiului. Drept urmare, Memorandumul a fost redactat de către sătmăreanul Iuliu Coroianu şi elaborat la Sibiu în prezenţa lui Ioan Raţiu, preşedintele Partidului Naţional Român din Transilvania și a lui Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote şi Septimiu Albini. Textul petiţiei respective a fost definitivat la 13 martie, după cum aminteam anterior, și aprobat la data de 25 martie 1892. La conferința respectivă se mai decisese faptul de a fi prezentat acest Memorandum la Viena pe data de 28 mai 1892 de către o delegaţie compusă din 300 de reprezentanţi a tuturor stărilor din Transilvania: intelectuali, meseriaşi, lucrători etc. Conduşi de către preşedintele Partidului Naţional Român, dr. Ioan Raţiu, o delegaţie „consistentă” formată inițial din trei sute de reprezentanţi ai stărilor sociale din Transilvania (de fapt, au participat 237 de persoane) a sosit la 16/28 mai 1892, la Viena, pentru a prezenta împăratului Memorandumul semnat de Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti (prim-vicepreşedinte) şi Eugen Brote (vicepreşedinte), dr. Vasile Lucaciu (secretar general), Iuliu Coroianu (referent), Septimiu Albini (secretar) ş.a.
Firește, conducerea de la Budapesta știa despre demersurile „intelighenției” românești ardelene și, la cererea guvernului de la Budapesta, împăratul Franz Joseph nu a dorit să primească delegaţia românilor, deşi nu cunoştea (decât vag) conţinutul Memorandumului, apoi l-a trimis (cum altfel?) autorităţilor maghiare. Sacul făcea trimitere la petec! Acest fapt i-a nemulţumit profund pe reprezentanții români, care au considerat că împăratul nu doreşte rezolvarea problemelor naţionalităţilor din Imperiu, defavorizânu-i flagrant pe români. Autorităţile maghiare au trimis petiţia prefectului de la Turda cu specificaţia ca Memorandumul să fie returnat lui Ioan Raţiu. Motivaţia invocată în „retur” era că Ministerul de Interne maghiar nu era dispus a înainta împăratului austro-ungar „memorii ale unor indivizi” pe care nu-i socotea îndreptăţiţi a reprezenta poporul român.
Memorandumul despre care ne amintim azi făcea o analiză a sistemului legislativ ungar (cum erau, de exemplu: legea naţiunilor, legea electorală, legile şcolare, legea presei ș.a.), scoțând în evidență faptul mai mult decât vizibil că românii erau discriminaţi „la greu”, neavând nici un drept politic. Documentul acesta contesta, în același timp, şi modul în care s-a instaurat dualismul austro-ungar, fără a se lua în seamă şi dorinţele românilor, de altfel majoritari în Transilvania. De asemenea, în acest document era combătută declararea statului maghiar ca „stat naţional”, stat în care elementul maghiar a avut puterea, în timp ce românii erau supuşi unui proces de maghiarizare forțată pe mai multe planuri de acțiune. Autorii Memorandumului mai subliniau destul de elocvent și faptul că ei nu şi-au propus schimbarea regimului politic al imperiului, ci doar îmbunătăţirea situaţiei românilor, prin desfiinţarea dualismului austro-ungar şi revenirea la autonomia Transilvaniei.
Memorandiştii au pornit în expunerea revendicărilor lor de la afirmarea drepturilor istorice ale românilor bazată pe importanţa lor etnică din Transilvania (ei reprezentând circa 65% din populaţia Transilvaniei), numerică (trei milioane de români la totalul populației de treisprezece milioane al Regatului Maghiar) şi economică (în circa 65% din totalul teritoriului, românii stăpâneau proprietate privată, pentru care plăteau dări la stat).Totodată, se punea accent în textul documentului și pe „jertfa de sânge” pe care au dat-o românii pentru apărarea ţării, precum şi pe aspiraţiile culturale firești ale românilor. Prin acestă petiţie intens mediatizată, s-a criticat foarte aspru sistemul legislativ al Ungariei, dar în special legea de deznaţionalizare (adică maghiarizarea forțată) precum şi legea electorală. Totodată era vizată şi aşa-numita „lege pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor”, care afirma existenţa unei singure naţiuni, cea maghiară, firește… Se mai preciza, totodată, în același document, că în cei 25 de ani de dualism austro-ungar, autorităţile maghiare au adus grave prejudicii atât românilor, dar şi celorlalte naţiuni din Imperiu, pentru că nu doar românii au fost discriminați constant în acest context. În concluzia principală a petiției lor, memorandiştii solicitau, ca „în formă egală legală şi prin concursul factorilor competenţi sistemul de guvernare să fie reformat în patria noastră, astfel ca să asigure drepturile odată câştigate şi să ţină seama de interesele legitime ale tuturor popoarelor care compun statul maghiar”. În vara anului 1893, Aurel C. Popovici fusese condamnat pentru „Replica…“ despre care aminteam pe la început de către Curtea cu juraţi din Cluj la patru ani de temniţă şi o mie de coroane amendă, iar pe contabilul tipografiei, Nicolae Roman, la un an temniţă şi șase sute de coroane amendă. Firește, Memorandumul a început să „producă valuri”, dar iniţial, guvernul maghiar de la Budapesta nu a luat nicio măsură împotriva memorandiştilor, Motivul acestei cvasi-nepăsări era, de fapt, necesitatea „chezaro-crăiască” de a nu periclita reînnoirea Tratatului de asociere a României la Tripla Alianţă perfectat în anul 1883.
În toată acestă perioadă, dr. Ioan Rațiu a inițiat „valuri” și peste hotare și, drept urmare, a avut loc o amplă acţiune de solidarizare în străinătate cu românii din Transilvania, poate şi din prisma faptului că autorii Memorandumului au tradus respectivul document în mai multe limbi de circulaţie internaţională, făcându-l cunoscut peste hotare și în mai multe medii sociale din diverse țări, cu precădere în mediile politice și culturale. Cvasi-nepăsarea guvernului maghiar față de apariția petiției nu a durat prea mult și, când s-au văzut cu sacii în căruță, adică după ce „Tratatul secret” cu Austro-Ungaria a fost prelungit la data de 13 iulie 1892, autorităţile maghiare au început persecuțiile, dar au deschis și o acţiune juridică împotriva Comitetului Naţional Român şi altor fruntaşi ardeleni în mai 1893, sub acuzaţia de „atentat împotriva statului maghiar”. Procesul respectiv, care a făcut multe valuri în acea vreme în presa internațională, s-a desfăşurat la Cluj, între 25 aprilie şi 7 mai 1894 şi s-a încheiat cu condamnarea a 14 fruntaşi memorandişti la o pedeapsă cumulată de 31 de ani şi 18 luni de închisoare.
„Mașina Timpului”. Câteva repere memorandiste…
Acest rezultat al respectivului proces a iscat destul de repede reacții dure și proteste ale oamenilor politici din România, dar şi ale unor personalităţi din străinătate, precum William Gladstone, Georges Clemeanceau, Emile Zola, Lev Tolstoi și mulți alții. Cu toate acestea, guvernul maghiar nu dă doi bani pe reacțiile de protest și nu îşi revizuieşte decizia, iar la data de 16 iulie 1894 interzice activitatea Partidului Național Român. Practic, Partidul Naţional Român a fost interzis prin ordonanţele ministrului de Interne, iar, în anul următor, guvernul ungar a emis un ordin de dizolvare a partidului. Partidul şi-a continuat activitatea, având în frunte o conducere provizorie, prezidată de Vasile Mangra.Lucrurile luaseră o amploare destul de mare și riscau să conducă chiar la revolte în diverse medii, fapt pentru care, în cele din urmă, cel care îi va graţia pe memorandişti la data de 19 septembrie 1895 a fost chiar împăratul austro-ungar Franz Joseph, ca urmare clară a presiunii imense la care era supus din partea opiniei publice, dar şi datorită intervenţiei diplomatice a regelui Carol I pe lângă Curtea de la Viena. De fapt, la 7/19 septembrie 1895, sub presiunea opiniei publice europene şi a intervenţiilor diplomatice ale României, precum întrevederea de la Ischl între împăratul Franz Joseph I, însoţit de ministrul de externe, M.A. Agenor Goluchowski, cu regele României, Carol I, monarhul austro-ungar i-a graţiat pe fruntaşii românilor transilvăneni, condamnaţi în procesul Memorandumului.
„Mașina Timpului”. Câteva repere memorandiste…
Privită „la rece”, mişcarea memorandistă a fost, practic, cea mai importantă acţiune naţională care a pregătit Unirea de la 1918. Această mișcare, ca urmare a reacțiilor dure ale Budapestei, a făcut să se îndrepte „linia tactică” a Partidului Naţional Român către activismul politic (și părăsirea pasivismului) şi a întărit sentimentul naţional împotriva dualismului austro-ungar, proiectând problema românească în conştiinţa europeană. De asemenea, începând din acest moment, relaţiile româno-austro-ungare încep să se deterioreze treptat, culminând cu decizia Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914 de a rămâne neutră în „Marele Război”, deşi România avea tratat de alianţă cu Austro-Ungaria. Vă mulțumesc pentru răbdarea avută de a ajunge la finalul acestor rânduri și ne revedem și săptămâna viitoare cu o nouă „excursie” cu „Mașina Timpului”!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Liviu Maior, „Memorandul. Filosofia politico-istorică a petiționalismului românesc, București, Fundația Culturală Română, 1992.
Smeu, Georgeta – Dicţionar de Istoria Românilor, Editura Trei, Bucureşti, 1997
Diplomația Europeană și Miscarea Memorandistă: 1892-1896, Corneliu Mihail Lungu, Simona Ceaușu, Arhivele Statului din România, București, 1995
https://www.dacoromania-alba.ro/nr70/pagini.htm
https://www.bibliotecamm.ro/stiri/in-25-mai-1894-au-fost-condamnati-memorandistii/2022/05/25/
http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.com/2011/06/romania-procesul-memorandum-1892.html
http://ziarulfaclia.ro/lupta-romanilor-impotriva-dualismului-austro-ungar-1
http://www.e-communio.ro/stire7594-126-de-ani-de-la-adoptarea-memorandumului
https://muzeuzalau.ro/george-pop-de-basesti-1835-1919-personalitate-marcanta-a-salajului-istoric/
https://romania.europalibera.org/a/%C8%9Bar%C4%83-%C3%AEn-service-memorandumul/31243530.html
https://ecouri.ro/miscarea-memorandista-a-romanilor-din-imperiul-austro-ungar-prefata-marii-uniri/
