Jurnal FM 
„Mașina Timpului”. Amintiri despre Radu de la Afumați…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on decembrie 13, 2023
Motto: „Nu numai că eroismul nu se poate porunci, dar e cu neputință să-l răsplătești”- Nicolae Iorga
Stimate amice și stimați amici, așa cum spuneam săptămâna trecută, voi continua, ca în fecare miercuri, cu o felie interesantă din „Mașina Timpului”… Astăzi va fi vorba despre un domnitor muntean care a apărut în vâltoarea istoriei Valahiei într-un moment în care vânturile geopolitice ale acestui colț de lume băteau foarte tare, cu multă forță și măturau cam tot ceea ce prindeau în cale, fiind foarte dificil să li te împotrivești! Este vorba despre cel pe care istoria ni l-a făcut cunoscut sub numele de Radu de la Afumaţi. Unul dintre motivele pentru care l-am ales pentru „povestea” de azi este faptul că, la data de 13 decembrie 1524, acest domnitor, Radu de la Afumaţi, era confirmat la Istanbul, ca domn al Ţării Româneşti. Iar 13 decembrie este azi! Radu al V-lea „de la Afumaţi” (născut înainte de anul 1500 și trecut la cele veșnice la 2 ianuarie 1529, la Râmnicu Vâlcea) a fost fiul lui Radu cel Mare şi al doamnei Cătălina și a fost domnitor al Ţării Româneşti între anii 1522 – 1529, chiar dacă a ocupat tronul cu intermitenţe, după cum vom vedea mai încolo. Radu de la Afumaţi a ocupat tronul țării într-o perioadă de grave tulburări politice, atunci când Imperiul Otoman dorea transformarea ţării în paşalâc, fiind destul de aproape de împlinirea acestui „deziderat”. Realitatea istorică (neinterpretată cu „umflări de mușchi” patriotarzi, ci cu date concrete) ne spune că, prin luptele sale susţinute împotriva turcilor în perioada scurtelor sale domnii, Radu de la Afumaţi a reuşit, totuși, să împiedice planurile sultanului Soliman Magnificul şi să îl determine să se răzgândească. Știu că-n ziua de azi sunt foarte mulți istorici contemporani auto-caracterizați a fi „cool” și care participă, cu voie sau fără de voie, la un întreg concert „demitizant” al istoriei acestei părți de lume care se identifică cu teritoriul și nația română. Prin majoritatea celor afirmate, aceștia șterg multe părți frumoase din povestea faină de-i zicem noi istorie, Nu am să intru-n vreo argumentație împotriva acestora, dar vă-ndemn să citiți cele scrise de acei istorici care vă „vând” povești cu argumente solide și nu cu părerologii „cool”, care scriu și spun vrute și nevrute pentru că dă mai bine în antiteză cu exagerările istoriografiei național-comuniste din regimul trecut. Ne place prea mult să dăm dintr-o extremă în cealaltă, uitând că, întotdeauna, în viață, calea de mijloc este cea mai propice în drumul către bine și adevăr! Radu de la Afumaţi a primit acest supranume „de la Afumaţi” pentru un motiv destul de simplu. Acesta deținea o proprietate în localitatea Afumaţi (judeţul Ilfov de azi), o proprietate care era moştenită de la bunicul său, domnitorul Vlad Călugărul (cel ce a domnit în perioada 1482 – 1495). Pentru a-l deosebi de alţi domnitori care au purtat numele de Radu (îmai ales față de tatăl şi fraţii săi), voievodul despre care ne amintim azi a mai avut şi alte supranume destul de cunoscute în epocă. În timpul vieţii, lui i s-a spus Radu Voievod cel Nou, dar şi Radu-Vodă cel Tânăr, iar după ce a trecut la cele veșnice, i s-a mai zis şi Radu cel Viteaz (expresie regăsită într-un document datat din 1588), ca dovadă a vitejiei dovedite în stăvilirea turcilor şi împiedicarea transformării Ţării Româneşti în paşalâc turcesc. Pe de altă parte, după locul unde a fost ucis, a mai fost pomenit de urmași şi ca „Radu Voievod care a pierit la Râmnic”. Ca origine boierească, Radu de la Afumaţi făcea parte din familia Drăculeştilor, familie de vechi boieri aflată în permanent conflict cu Craioveştii, din păcate. În documente, domnitorul se intitula „Io Radu Voievod, fiul marelui şi preabunului Radu Voievod”, adică al lui Radu cel Mare (care a domnit în perioada1495 – 1508). Radu de la Afumaţi a fost căsătorit cu doamna Voica, fiica vornicului Vlaicu din Bucşani, cu care a avut trei copii: Vlad (ucis împreună cu tatăl său în anul 1529), Anca (căsătorită cu boierul Udrişte din Mărgineni) şi Neacşa. În anul 1526, doamna Voica a murit, iar domnitorul Radu s-a căsătorit a doua oară cu domniţa Ruxandra, fiica lui Neagoe Basarab. Aceștia au avut împreună un singur fiu, pe Radu Ilie, care a domnit ulterior în Ţara Românească pentru scurtă vreme între 15 noiembrie 1552 şi 11 mai 1553. De asemenea, merită amintit și faptul că, dintre fraţii săi după tată, au urcat pe tron Radu Bădica (1523 – 1524), Radu Paisie (1535 – 1545, cu întreruperi) şi Mircea Ciobanul (1545 – 1552, 1553 – 1554, 1558 – 1559).
Înainte de a continua povestea lui Radu de la Afumați din „Mașina Timpului” de azi, vă propun o mică pauză și chiar dacă, poate, nu se „potrivește” în contextul rândurilor de astăzi, îndrăznesc să vă anunț că zilele trecute, chiar de Moș Nicolae, mi-a ieșit de sub tipar cartea „Jurnal cu oameni și povești”, la Editura Creator a Grupului brașovean Libris și pe care v-o recomand cu drag. O puteți comanda la linkul următor, dacă veți considera că merită, cu încă o carte-cadou, „Poveste de Crăciun” de Charles Dickens! Vă mulțumesc pentru răbdarea de a citi micul meu anunț!
Revenind la povestea lui Radu de la Afumați, anterior urcării sale pe tron, după moartea lui Neagoe Basarab (care a domnit în perioada 1512-1521), o acerbă luptă s-a iscat pentru dobândirea domniei Valahiei între fiul său Teodosie și Dragomir Călugărul zis Vlad Voievod. S-a dat o luptă la Târgoviște între cele două tabere, iar cu ajutor turcesc Teodosie a învins, iar inamicul său a fost executat prin decapitare.Contextul istoric era sumbru în acele vremuri. „Țara Muntenească se stingea din cauza turcilor, aceștia o stricară și o vătămară și o risipiră și puseră în capul ei pe un turc cu numele Mahomed și tăiară boierimea, jupânese și copii și robiră averile și arseră și devastaseră satele. Nevoind a se pleca turcilor, o seamă de munteni și-au ales domn pre Radu-Vodă”, scria boierul moldovean Luca Cîrje despre evenimentele din Muntenia, într-o solie trimisă în Polonia.Adevărul istoric este că Radu de la Afumaţi a ajuns domn al Ţării Româneşti în contextul în care sultanul dăduse domnia ţării lui Mehmed-Beg, un român renegat, trecut la Islam şi ajuns paşă de Nicopole, personaj care urmărea de mult să pună mâna pe ţările române. Dacă se putea, pe toate…Venirea pe tron a unui domn turcit nu putea fi văzută cu ochi buni de boieri, aceștia temându-se că țara va fi transformată în pașalâc. După moartea lui Teodosie, Mehmet Beg primește de la „împăratul turcesc” domnia Țării Românești. Vestea a căzut ca un fulger peste capetele boierilor care s-au orientat rapid către un pretendent susținut de Coroana Ungariei, „și-au rădicat domn pre Radul Vodă din Afumați”. Așa că, de data aceasta, speriaţi de posibilitatea de a pierde ţara și de a ajunge pașalâc (și de a-și pierde propriile privilegii, firește), boierii din toate familiile mari boierești ajung la un compromis, strâng rândurile şi îl pun pe tronul țării ca domn pe Radu. În replică la această urcare pe tron, Mehmed-Beg a trecut Dunărea cu o oaste puternică, încercând să preia puterea. Nu am găsit undeva scris, cu subiect și predicat, că acesta ar fi avut încuviințarea sultanului pentru a face aceasta, dar este posibil ca acesta să fi avut vreun „OK” dat anterior de sultan pentru intervenția în Valahia în caz de nesupuneri evidente. Drept urmare, Radu de la Afumaţi, având la dispoziție o oaste de strânsură pusă destul de iute la dispoziţie de boierimea munteană, dar având şi un talent înnăscut pentru treburi militărești, în organizarea și ducerea luptelor, îi învinge și-i risipeşte pe turci în bătălia de la Glubavi, dată în luna ianuarie 1522, iar, ulterior, se instaurează și-n „scripte” ca „domn a toată ţara Ungro-Valahiei”. După ce a preluat puterea, Radu de la Afumaţi a avut de furcă cu orgoliile inerente tagmelor boierești și a trebuit să facă faţă opoziţiei Craioveştilor, laolaltă cu pretenţiile la tronul Valahiei ale fratelui său, Radu Bădica, dar mai ales ambiţiilor mari ale lui Mehmed-Beg.
Documentele vremii ne spun că Radu de la Afumaţi s-a bazat pe boierii munteni şi în special pe cei buzoieni, a căror ură pentru otomanii care le prădaseră bogăţiile cu puţin timp în urmă, devenise un mobil destul de puternic pentru a duce lupta împotriva acestora. Miza fiind mare pentru el și, probabil, primind și niște „sare pe coadă” de la sultanul de la Stambul, Mehmed-Beg nu a pierdut timpul şi în aprilie 1522 a trecut Dunărea, hotărât să-l dea jos de pe tronul țării pe Radu. Cronicile vremii ne spun că tacticile abordate de Radu de la Afumaţi au fost diferite de cele tradiţionale duse de români în luptele cu turcii, acesta fiind nevoit să-i abordeze pe turci direct și frontal, cu lupte dure corp la corp, date pe principiul „izbește, omoară și fugi”. Drept urmare, au avut loc, în acest context, o serie de bătălii scurte, cu pierderi considerabile de ambele părţi, multe dintre acestea neavând un învingător clar. Neavând la dispoziție resursele cvasi-nelimitate ale lui Mehmed Beg (comparativ cu forțele pe care le putea agrega Radu), în cele din urmă, covârşit de forţele turceşti mereu înnoite cu ajutoare consistente de la sud de Dunăre, Radu de la Afumaţi s-a retras în Transilvania pentru că nu mai făcea față tăvălugului turcesc. În Ardeal, Radu avea o „bază de operații” bunicică, pentru că regele Ludovic al II-lea îi dăruise moșiile de la Vinţu de Jos şi Vurpăr, ca răsplată pentru lupta sa antiotomană. După fuga în Ardeal a lui Radu de la Afumaţi, Mehmed-Beg a introdus o dură și rapace administraţie turcească şi a dat tonul la jafuri şi acte de teroare sistematice asupra locuitorilor țării, pentru a-şi impune autoritatea și a se răzbuna pe foștii săi conaționali. Dar această tactică a Turcitului s-a dovedit destul de iute falimentară, pentru că a stârnit în rândul populaţiei o stare generală de spirit anti-otomană, iar boierii, la rândul lor, nu se puteau împăca cu administraţia turcească. În tot acest timp, Mehmed-Beg „pusease subaşi pen toate oraşele şi pen toate satele şi el trecuse Dunărea ca să se mai gătească” (Radu Popescu). Pericolul cu care se confrunta ţara, a putut fi îndepărtat numai datorită „perseverenţei şi vitejiei lui Radu de la Afumaţi, boierilor, dregătorilor şi tuturor luptătorilor care au fost alături de el” (Constantin C. Giurescu). Firește, profitând de această stare de spirit antiotomană, Radu de la Afumaţi s-a pregătit pentru reluarea domniei și, după două luni, la sfârşitul lunii iunie 1522, el a trecut înapoi în Ţara Românească, cu sprijin armat transilvănean pus la dispoziția sa de către principele ardelean Ioan Zapolya. Așa se face că, intrând în ţară alături de o oaste bine pregătită şi bine înarmată, în rândul populaţiei, Radu de la Afumaţi a luat aura unui eliberator căruia mulţi i se vor alătura pentru a scăpa de jugul turcesc. Astfel, domnul muntean, în fruntea trupelor sale, dar şi Ioan Zápolya (care conducea o oaste, apreciată la circa 80.000 de oșteni), pătrund în Ţara Românească prin culoarul Rucăr-Bran, la ieșirea din acest culoar învingând o primă oaste otomană. Mehmed-Beg, urmărit de trupele de dorobanţi munteni, s-a retras la sud de Dunăre, pregătind o nouă intervenţie. Primul lucru pe care-l face Radu de la Afumaţi este să-i înlăture pe subaşii turci din administrație, pe care-i execută sumar şi să reinstaureze administraţia normală a țării. După întoarcerea voievodului Ioan Zápolya în Transilvania (începutul lunii iulie), otomanii trec, din nou, la nordul Dunării, că, doar, nu pleacă așa ușor câinele de la măcelărie…Astfel, Mehmed-Beg și oștile sale au trecut înapoi Dunărea şi s-au pregătit pentru lupta cu forțele muntene ale lui Radu. Drept urmare, au avut loc o serie de bătălii între cei doi, lupte care se vor încheia cu bătălia de la Grumazi şi victoria lui Radu de la Afumaţi. De fapt, primele lupte au avut loc la Plata şi Alimăneşti, pe râul Iminog, iar bătălia principală s-a dat în satul teleormănean Grumazi, loc unde otomanii au fost nimiciți, iar rămășițele oștirii otomane au dat bir cu fugiții peste Dunăre, atâția câți au mai rămas. Radu de la Afumaţi nu a stat cu mâinile în sân și a dorit să fructifice victoria, așa că și-a trimis trupe în urmărirea rămășițelor oștii lui Mehmed-Beg.Radu s-a pus în fruntea unui corp de oaste care i-a alungat şi bătut pe turci până dincolo de Dunăre, în paşalâcul lui Mehmed-Beg. După trecerea Dunării la sud, au avut loc, astfel, mai multe ciocniri între oastea munteană și otomani la Nicopole şi Şviştov (în Bulgaria de azi). Despre acest război. însuşi Radu Vodă spunea că a fost „cel mai iute şi cel mai vârtos dintre toate războaiele”. De fapt, acesta făcea referire specifică la bătălia de la Grumazi, conform celor consemnate de istoricul Constantin Rezachevici. După această victorie decisivă, Radu de la Afumaţi este din nou considerat domn al Ţării Româneşti. Este ce-a de-a doua perioadă de domnie a sa,una foarte agitată şi scurtă: din iunie 1522 până în august 1522, dusă numai în lupte. Și scurtă pentru că, în toiul verii, Mehmed-Beg revine cu forţe proaspete, că avea de unde.
După 5 august 1522, otomanii revin şi au loc noi bătălii care slăbesc oastea munteană, în timp ce turcii primesc tot timpul întăriri. În ciuda victoriilor parțiale din luptele de la Gherghiţa, Bucureşti şi Slatina, Radu a rămas fără oaste și a pierdut tronul pentru a doua oară, retrăgându-se tot în Transilvania. Astfel, la data de 15 august 1522, pe când Radu de la Afumaţi intra în al doilea său refugiu în Ardeal, Mehmed-Beg prelua tronul Ţării Româneşti. Nu sunt clare documentele din acea perioadă, dar, cel mai probabil, acesta a administrat ţara în numele sultanului, fără să fie, de fapt, un domnitor. Probabil că pasul următor ar fi trebuit să fie oficializarea pașalâcului…Cert este că încercând să-şi instaureze autoritatea, Mehmed-Beg a introdus un regim de teroare absolută, regim dur care s-a prelungit până în octombrie 1522. Ulterior, în toamna anului 1522, istoria luptelor se repetă, Radu de la Afumaţi reîntorcându-se în ţară cu noi ajutoare din Transilvania. Important este de reţinut faptul că atât Ungaria cât şi Transilvania nu erau dezinteresate de securitatea Valahiei, liderii acestora conştientizând faptul că prăbuşirea Ţării Româneşti ar fi însemnat expunerea lor directă la pericolul otoman. O dovadă că așa stăteau lucrurile este, printre altele, o scrisoare trimisă, la data 29 iulie 1524, de către agentul diplomatic al Raguzei la Înalta Poartă, Michael Bocignoli, unuia dintre secretarii împăratului Carol Quintul, în care raguzanul motiva sprijinul consistent dat de Ioan Zápolya lui Radu de la Afumați, afirmând că „dacă turcii ar ocupa Țara Românească s-ar sfârși cu toată Transilvania”. Prevăzător, învățându-și lecția din „chelfănelile” anterioare, Mehmed-Beg l-a aşteptat de această dată la trecători şi l-a înfruntat direct undeva lângă Rucăr. Firește că și Radu își luase măsurile de siguranță necesare, iar victoria a fost, în cele din urmă, de partea lui Radu de la Afumaţi, net superior tactic inamicului său cel turcit. Și de această dată, turcii sunt puşi pe fugă şi bătuţi pentru ultima oară la Didrih, un loc pe unde se trecea Dunărea. Așa că, Radu se instalează domn pentru a treia oară într-o perioadă de mai puţin de un an. Istoria ne mai spune că abia se liniştiseră apele la sud de Dunăre, că problemele au început să vină din interiorul țării. Astfel,Vladislav al III-lea din familia Dăneştilor şi fratele său vitreg Bădica Radu, pretind tronul Ţării Româneşti. Drept urmare, în februarie 1523, atunci când turcii trec din nou Dunărea, Radu de la Afumaţi trebuie să lupte şi cu aliaţii acestora: fratele său vitreg şi eternii săi rivali din familia Craioveştilor, trecuţi în tabăra lui Mehmed-Beg. Unele surse spun că zâzania fusese aruncată între pretendenții la tron chiar de către turci. „Divide et impera” este un principiu vechi de când lumea! Constrâns de condiţiile dificile, de atacurile necontenite și susținute ale turcilor şi având o oaste slăbită și subțiată, Radu de la Afumaţi a hotărât să înceapă tratativele cu turcii. Dar sultanul de la Stambul nu avea încredere în domnul muntean ce-i sta ca un spin în coastă şi a decis să-l pună pe tron pe Vladislav al III-lea, care-i jurase deja credinţă. Și care-i dăduse peșcheșul de rigoare, firește! „Follow the money” e tot un principiu vechi de când lumea! Pe de altă parte, Mehmed-Beg, văzându-se exclus de la tron de către stăpânul său de la Stambul, nu are de ales și trece de partea lui Vladislav, atacându-l din nou pe Radu, din ura adâncă pe care i-o purta. Ca urmare, au avut loc numeroase lupte duse într-o tactică de uzură, lupte finalizate cu bătălia de la Bucureşti, bătălie în care Radu a fost, în cele din urmă, înfrânt şi nevoit să ia din nou calea refugiului dincolo de munţi, în Transilvania.
Vladislav al III-lea, sprijinit de turci, a domnit până în noiembrie 1523. Pus pe tron de sultan, acesta era, de fapt, urât de popor, dar şi de boierime, ale cărei interese erau direct atinse de politica pro-turcească a acestuia. Mai mult, din setea sa de putere, Vladislav s-a pus rău de tot cu boierimea pământeană, executând mulţi dregători, apoi s-a certat cu Craioveştii şi cu turcii. Drept urmare, boierii se adună sub conducerea celuilalt pretendent la tron, Radu Bădica, şi reuşesc să-l înfrângă parţial pe Vladislav. Între 19 octombrie şi 19 noiembrie 1523, puterea din Valahia se împarte practic între cei doi, apoi Radu Bădica reuşeşte să-l alunge din ţară pe Vladislav. Între timp, Radu de la Afumaţi urmărea cu atenţie evoluţia situaţiei din ţară şi lupta dintre cei doi pretendenţi. Văzând că și Radu Bădica se închină turcilor, Radu de la Afumaţi considera că se găsea în situaţia gravă în care ar fi trebuit să pornească un război fratricid. După cum „istoria este cea mai frumoasă poveste”, faptele evoluează într-un mod neaşteptat, în condițiile în care Vladislav îl convinge pe sultan că Radu Bădica urmărea tot o politică de independenţă, ca şi fratele său vitreg, Radu de la Afumaţi, şi astfel, în ianuarie 1524, turcii îi întind lui Radu Bădica o cursă şi îi taie capul. În aceste condiţii, Radu de la Afumaţi se reîntoarce în ţară cu oaste şi preia domnia, dar va fi o domnie extrem de scurtă: din 27 ianuarie până în 20 martie 1524. Venind primăvara, atunci când turcii purtau, cu predilecție, războaie, oștile otomane au revenit cu forţe net superioare şi l-au impus ca domn pe Vladislav al III-lea. Firește, Radu de la Afumaţi nu a stat cu mâinile în sân și a opue rezistenţă până în luna iunie, atunci când, din cauza slăbirii oștilor sale, a fost nevoit să fugă din nou în Transilvania. Referitor la constanța sprijinului maghiar și transilvan acordat lui Radu, dintr-un document emis, la 2 februarie 1524, din porunca lui Radu de la Afumați, prin care acesta solicita sprijin din partea conducerii Brașovului, aflăm și opinia acestuia cu privire la această situație, el apreciind: „Și oaste așijderea, cât puteți, trimiteți-mi, căci domnul rămas voievod (Ioan Zápolya) nimic nu va zice pentru aceasta; numai să ne izbăvească pe noi Domnul Dumnezeu de câinii de turci. Căci dacă turcii ne vor învinge pe noi și ne vor rușina domnia voastră nu va fi în pace”.
„Mașina Timpului”. Amintiri despre Radu de la Afumați…
Tot istoria ne povestește că Vladislav al III-lea a făcut greşeala de a se pune contra Craioveştilor, schimbându-l pe banul Pârvu cu un apropiat de-al său. Drept urmare a acestei ofense mari pentru Craiovești, aceștia au ridicat oastea boierească şi l-au alungat pe Vladislav dincolo de Dunăre. Trecând peste neînțelegerile anterioare, de această dată, boierii Craioveşti trec de partea lui Radu de la Afumați. Acesta, ajutat şi de regele Ungariei, îşi strânge toate forţele şi-l învinge decisiv pe Vladislav al III-lea la Didrih, în septembrie 1524. Așa că, drept urmare, pentru a cincea oară, Radu de la Afumaţi ocupă tronul Ţării Româneşti. Adevărul este că, după o asemenea succesiune rapidă de lupte şi de răsturnări de pe tron, pe fundalul neînțelegerilor dintre marile familii boierești, domnia era o chestiune extrem de dificilă şi nesigură. Firește, Radu de la Afumați și-ai dat seama că nu se mai putea baza decât pe boierii Craioveşti, singurii dintre boieri care reuşiseră să oscileze între taberele aflate anterior în conflict şi să-şi păstreze forţele relativ apte de lupte viitoare. Totodată, realitatea era că restul boierimii era slăbită, iar mulţi dintre cei mai credincioşi boieri de-ai săi căzuseră în lupte. Impresia generală era că boierii pierduseră speranța că vor mai putea face faţă otomanilor, care se aflau în plină ofensivă către Europa. Totodată, pe plan intern, plana în continuare, amenințarea altor pretendenţil la tron. Având în vedere acest context, Radu de la Afumaţi, sfătuit de Craioveşti, a făcut o mișcare-surpriză și a decis să meargă la sultan. Cum ziceam pe la începutul acestor rânduri, aceasta s-a întâmplat la data de 13 decembrie1524. La Poarta Otomană, Radu de la Afumaţi a fost nevoit să admită mărirea haraciului de la 12.000 la 14.000 de ducaţi şi obligaţia ca, din trei în trei ani, să „presteze” actul de supunere. Precum arestații de azi care sunt trecuți sub control judiciar și sunt obligați să se prezinte periodic la stăpânire…În februarie 1525, Radu se reîntoarce în ţară având steagul de domnie din partea sultanului. Mişcarea a fost privită cu ostilitate de o parte din boierimea țării, dar şi de cancelariile occidentale, acolo unde se aşteptase, de fapt, un jurământ de fidelitate către regele Ungariei, care-l ajutase mult pe Radu, dar pentru acesta era un moment de răgaz foarte necesar, precum o gură de aer pentru înotătorul subacvatic. Tot istoria ne spune că imediat după ce s-a reîntors în ţară, Radu a început pregătirile pentru a reîncepe luptele anti-otomane. Firește, turcii au aflat (că iscodeau de mult și adânc în Țara Românească), iar în aprilie, sultanul l-a trimis, din nou, ca domn pe Vladislav al III-lea. Momentul nu era propice pentru o nouă luptă, aşa că „trebușoara” a luat o turnură neașteptată, iar cei doi s-au înţeles să-şi împartă domnia, Radu la nord, la Târgovişte, Vladislav la sud, la Bucureşti. Faptele au demonstrat că, imediat cum s-a ivit momentul propice, Radu, ajutat de boierii Craioveşti, scapă de Vladislav al III-lea, omul turcilor, şi, cel mai probabil, boierii îi taie acestuia capul. Cert este că, de atunci, nu s-a mai auzit nimic de acesta!
241
Din acest moment, de la sfârşitul anului 1525 şi până în 1529, când va trece la cele veșnice, Radu de la Afumaţi a fost domn al Ţării Româneşti în cea mai lungă domnie a sa. În mod natural, a încercat să-şi asigure stabilitatea şi sprijinul intern, pentru a avea o domnie stabilă și relativ prosperă. Pentru a-i câştiga pe Craioveşti de partea sa, Radu se căsătoreşte cu Ruxandra, una dintre fiicele lui Neagoe Basarab, trecând astfel în tabăra Pârvuleştilor. Dar această căsătorie l-a nemulţumit în schimb pe Ştefăniţă al Moldovei, cel care era îndrăgostit lulea de Ruxandra şi cel căruia Neagoe Basarab îi promisese că i-o va da în căsătorie. Dornic de răzbunare, Ştefăniţă al Moldovei a pornit o expediţie de răzbunare în Ţara Românească. Acestei expediții moldovenești i-a urmat una asemănătoare, una muntenească, din partea lui Radu. Raidurile nu au escaladat într-un război la scară largă pentru simplul motiv că, la scurt timp, disputa s-a încheiat pentru că Ştefăniţă a murit otrăvit. Otrăvit de boierii săi…Puși „în bețe” tot de strategiile turcești venite de la „divide et impera” și de la orgoliile de a controla resursele celeilalte țări românești…Istoria ne mai spune că, în vara anului 1526, a avut loc dezastrul maghiar de la Mohacs în condițiile în care Imperiul Otoman era la apogeul puterii sale. Radu de la Afumaţi era nepregătit să întreprindă ceva concludent împotriva turcilor şi, mai mult, sultanul îl luase ostatic pe fiul său, Vlad, unicul său urmaş (pentru a-l ține-n șah pe Radu). Geopolitic vorbind, după victoria de la Mohacs și transformarea unei mari părți a regatului maghiar în pașalâc, turcii înconjurau practic ţările române. Tot ce mai putea face Radu de la Afumaţi era să consolideze situaţia internă, să ia măsuri pentru dezvoltarea economică, să încerce să stingă conflictele interne fratricide, dacă vroia să mai spere la vreo posibilitate de opune vreo rezistenţă viitoare turcilor. Prin căsătoria sa cu Ruxandra şi trecerea de partea Craioveştilor, aplecat deci mai mult către Oltenia, Radu de la Afumaţi îşi atrăsese, de această dată, ura Drăculeştilor, care-l considerau un trădător din acest punct de vedere. Orgolii mărunte care ne-au urmărit de veacuri…Totodată, în anii care au urmat, Radu de la Afumați s-a aliat în secret cu Ferdinand de Habsburg, alianță de care au aflat și turcii care au decis să-l ucidă cu ajutorul unor boieri trădători. De fapt. pieirea regelui Ludovic al II-lea Jagello în dezastrul de la Mohács, din 29 august 1526, a avut drept consecinţă imediată izbucnirea luptelor pentru coroana Ungariei, principalii protagoniști fiind voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya și Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului romano-german, Carol Quintul. Iniţial, Radu de la Afumaţi, s-a situat de partea lui Ioan Zápolya, care învins, totuşi, de imperiali, s-a refugiat în Polonia. Întoarcerea acestuia, cu trupe polone şi otomane, îl determină pe voievodul muntean să treacă, însă, în tabăra lui Ferdinand de Habsburg, ce promisese eliberarea ţărilor aflate sub dominaţia turcilor. Alianţa cu Habsburgii demonstra, încă o dată, că Radu rămânea un inamic neîmpăcat al otomanilor.
„Mașina Timpului”. Amintiri despre Radu de la Afumați…
La începutul anului 1529, ostilitatea Drăculeştilor se intensifică, iar Radu de la Afumaţi este prins de un grup de boieri complotişti, unii dintre ei membri ai Divanului domnesc şi oameni înstăriţi și puși în ranguri mari chiar de către Radu. Ideea complotului era că aceştia doreau aducerea pe tron a unui domn din rândurile lor, a boierilor Drăculeşti şi în dauna boierilor olteni Craioveşti. Istoria ne zice că acest complot a fost bine pus la cale, „lucrat” în detalii, iar Radu a fost fugărit şi blocat în fuga sa către Craiova. Radu de la Afumaţi a fost ajuns din urmă la Râmnicu Vâlcea, pe data de 2 ianuarie 1529. Acesta se refugiase la Mănăstirea Cetăţuia, în capela Sf. Gheorghe, în speranţa că boierii nu vor merge până acolo încât să profaneze locaşul de cult cu uciderea sa. Dar socoteala nu i-a ieșit și boierii i-au tăiat capul de faţă cu preotul şi tot atunci l-au ucis şi pe fiul său Vlad ce revenise în țară de la Stambul. În fruntea complotului împotriva sa s-au aflat vornicul Neagoe din Periș și postelnicul Drăgan din Merișani-Bucșani. Capetele celor doi, tată și fiu, au fost trimise plocon la Înalta Poartă, iar trupul lui Radu de la Afumaţi a fost înmormântat la 4 ianuarie la biserica mănăstirii de la Curtea de Argeş. Avea în jur de 35-36 de ani când a murit şi domnise aproape şapte ani, cu întreruperile despre care am amintit. Deasupra mormântului său s-a așezat (cel mai probabil de către soția sa) o lespede frumoasă de marmură, pe care viteazul voievod este înfățișat călăre, cu buzduganul în mână și cu mantia fluturând.
„Mașina Timpului”. Amintiri despre Radu de la Afumați…
Inscripţia de pe piatra de mormânt de la Curtea de Argeş (pe care am văzut-o de câteva ori) îi descrie viaţa astfel: „Răposat-au robul lui Dumnezeu şi milostivul Ioan Radul, mare voevod şi domn a toată ţara Ungro-Valahiei şi al părţilor dunărene, fiul marelui şi preabunului Radul Voevod în anul 7037, luna Ghenarie, 4 zile, crugul soarelui 7, indicţion 3. În ştire să vă fie vouă răsboaiele ce voesc să vă spun, cee ce am purtat eu: 1. Lupta cu Agarienii; 2. la Glu(bavi); 3. la satul Ştefeni pe Neajlov; 4. la C(lejani); 5. la Ciocăneşti; 6. la cetatea Bucureşti; 7. la Târgovişte; 8. la râul Argeşel; 9. la (satul Plata); 10. la (A)limăneşti pe Teleorman; 11. şi cel mai iute şi cel mai vârtos din toate răsboaiele la Grumazi (cu 7 sângeacuri); 12. la Nicopole; 13. la Siştov; 14. sub (cetatea Poenarilor) cu ţăranii; 15. la Gher(ghiţa) ; 16. iar la Bucureşti; 17. la Oraşul Slatina; 18. la (Cetatea Bucureştilor) cu Vladislav Vodă; 19. (la Rucăr); 20. la Didrih. Atunci am fost dăruit (de Dumnezeu cu împărăţie şi schiptru) m’au încins iar cu brâu şi cu porfiră (şi cu cunună m’au încoronat şi cu cinste) bogăţie şi cu multă mărire de dar aducătoare şi cu mulţimea oştirii fiind încongiurat, şi multora am întins mâna de ajutorinţă, la toţi am răspândit mila, iar acum zac într-un singur mormânt singur, aşteptând glasul Arhanghelului, cea mai de pe urmă trâmbiţă, a toatei lumi înviere, a stihielor premenire, şi rog pe cei ce Dumnezeu va voi să vină după noi să păstreze acest mic loc de odihnă şi casa oaselor mele ca să fie neclintită”.
„Mașina Timpului”. Amintiri despre Radu de la Afumați…
Pentru vitejia-i continuă și demonstrată pe câmpul de luptă, Radu de la Afumaţi a fost supranumit, de către contemporanii săi, și „cel Viteaz”, istoricul A. D. Xenopol considerând că aceasta „i se cuvine cu dreptul după crâncenele lupte cu turcii prin care a scăpat ţara lui de a fi prefăcută în paşalâc”. Vă mulțumesc pentru răbdarea avută de a ajunge la finalul acestor rânduri. Ne întâlnim și săptămâna viitoare cu o nouă „excursie” cu Mașina Timpului!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Popescu, Petru Demetru, „Domn al Ţării Româneşti”, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1969.
Stoicescu, Nicolae, „Radu de la Afumaţi”, Editura Militară, Bucureşti, 1983.
George Marcu (coord.),„Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor”, Editura Meronia, Bucureşti, 2011
https://www.istorie-romaneasca.ro/radu-de-la-afumati/
http://cercetasi-valcea.ro/de-ce-radu-de-la-afumati/
https://identitatea.ro/uciderea-lui-radu-de-la-afumati/
https://turisminafumati.ro/ruinele-curtii-domnesti-a-lui-radu-de-la-afumati/
https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/599-radu-al-v-lea-de-la-afumati-14xx-1529
