„Lume, lume, soro lume”. „Marile speranțe” în căutarea timpilor pierduți…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi.” – Mihai Eminescu, în „Epigonii”

„Marile speranțe” în căutarea timpilor pierduți…

Stimați amici, sub logo-ul „Lume, lume, soro lume...”, ca de obicei, ne întâlnim miercurea, cu câteva gânduri referitoare la „trendurile” politicii „din afară” ori la întâmplări pe care le consider importante în încâlcita lume de azi. Reiterez afirmația mea prin care spun că aici nu analizez nimic și nu umplu ograda din media românească cu „părerologii” mioritice, ci doar vă prezint o scurtă succesiune de fapte, date și întâmplări care pot fi plauzibile în încâlcita lume în care trăim. Dacă este sau nu așa cum vă prezint eu, cred că intră în sarcina creierului fiecăruia să judece. Nu voi face prea multe referiri la conflictul Israel-Hamas despre care, oricum, sunteți „bombardați” pe toate canalele media, fix așa cum își dorește ciolovecul-șef Volodea de la Kremlin, ci am să încep acest caleidoscop extern cu o întâlnire pe care eu o consider deosebit de importantă în ideea unor posibile detensionări pe unica planetă albastră din partea aceasta de galaxie. Este vorba despre o întrevedere directă dintre președintele american Joe Biden și liderul chinez Xi Jinping. Cei doi lideri se întâlnesc astăzi, în San Francisco. Jake Sullivan, consilierul pentru securitate naţională de la Casa Albă, a declarat luni că Joe Biden doreşte să restabilească legăturile cu China la nivel militar, conform celor precizate de cei de la Reuters, informații preluate și de ai noștri de la Agerpres. Sullivan a precizat că Joe Biden se va întâlni cu preşedintele chinez Xi Jinping, față în față, pentru prima dată după un an, cu ocazia summitului Cooperării Economice Asia-Pacific (APEC) de la San Francisco.

„Marile speranțe” în căutarea timpilor pierduți…

Aceasta va fi doar a doua întâlnire personală dintre cei doi lideri de când Biden a preluat mandatul de preşedinte în ianuarie 2021. Jake Sullivan a declarat duminică într-un interviu pentru emisiunea „Face the Nation” de la CBS: „preşedintele este hotărât să vadă restabilirea legăturilor dintre armate, deoarece crede că este în interesul securităţii naţionale a SUA. Avem nevoie de acele linii de comunicare, astfel încât să nu existe greşeli sau calcule greşite sau comunicare greşită”. Sullivan a mai adăugat că legăturile militare restabilite ar putea avea loc la fiecare nivel, de la conducerea superioară până la nivelul operaţional-tactic, precum şi „pe apă şi în aer, în zona Indo-Pacific”. Sullivan a reconfirmat ulterior la o altă emisiune de la CNN că Joe Biden va încerca să accentueze pe tema reluării legăturilor militare în timpul întâlnirii sale cu Xi, dar nu a dat detalii suplimentare, precizând că: „chinezii au întrerupt acele legături de comunicare. Preşedintele Biden ar dori să restabilească asta„. Acesta este un punct prioritar de pe ordinea de zi”. Conform surselor oficiale, dar și a celor informale, întâlnirea Biden-Xi este de aşteptat să acopere probleme globale actuale și „fierbinți”, de la războiul Israel-Hamas până la invazia rusă din Ucraina, legăturile Coreei de Nord cu Rusia, Taiwan, zona Indo-Pacific, drepturile omului, producţia de fentanil, inteligenţa artificială, precum etc. Așa cum am amintit și eu aici, de foarte multe ori, relaţiile dintre cele două super-puteri au cam înghețat după ce Joe Biden a ordonat doborârea, în februarie, a unui balon chinez de spionaj care a zburat la mare altitudine deasupra SUA. Merită amintit, totuși, că, de atunci, oficiali de rang înalt din administraţia americană au vizitat China şi s-au întâlnit cu omologii lor pentru a „reconstrui” liniile de comunicaţie şi încrederea. Atât cât poate fi reconstruit…Întâlnirea faţă în faţă dintre Joe Biden şi Xi Jinping conține multe  și importante  mize diplomatice, destinate să reducă tensiunile dintre cele două superputeri. Se zice că această întâlnire ar putea dura ore şi ar putea implica echipe de oficiali de la Beijing şi Washington. Un oficial american, citat de cei de la Reuters, a declarat că: „nimic nu va fi tabu; totul este pe masă. Suntem clari în acest sens. Ştim că eforturile de a modela sau reforma China de-a lungul mai multor decenii au eşuat. Dar ne aşteptăm ca China să fie implicată şi să fie un jucător important pe scena mondială pentru tot restul vieţii noastre”. Oficialii americani, care au insistat pentru o astfel de întâlnire timp de aproape un an, cred că China a lucrat activ și intens pentru a submina politica SUA în întreaga lume. Apropo de veridicitatea întâlnirii la nivel înalt, Casa Albă a confirmat vinerea trecută ziua întâlnirii într-o declaraţie de presă, iar ministerul chinez de externe a declarat tot atunci că Xi va vizita SUA în perioada 14-17 noiembrie, că va participa la summitul APEC şi se va întâlni cu Joe Biden. Întâlnirea dintre cei doi s-ar putea să fie un lucru bun, dar progresul „consolidat” va fi destul de greu de obţinut. Ambele superputeri se consideră din ce în ce mai mult prinse într-o competiţie directă pentru a-şi asigura un avantaj militar, a domina economia secolului al XXI-lea şi a câştiga simpatia ţărilor din eşalonul doi. Realitatea este că Biden şi Xi se cunosc direct de mai bine de zece ani şi au destule ore de discuţii „în bagajele fiecăruia” pe parcursul celor şase interacţiuni de la învestirea lui Biden în 2021. La fel de real este și faptul că ambii vin la această întâlnire cu o neîncredere reciprocă, nemulţumiri şi impresii confuze despre ceea ce dorește și face celălalt. Printre alte subiecte delicate dintre cei doi este de aşteptat ca Biden să ridice tema „operaţiunilor de influenţă” chineze în alegerile străine şi statutul cetăţenilor americani despre care SUA afirmă că sunt reţinuţi în mod eronat în China. Vă reamintesc faptul că Joe Biden, în etate de 80 de ani, conduce o economie care a depăşit aşteptările după loviturile date de pandemia de COVID-19. Practic, fiind cam nepopular printre alegătorii americani, Biden caută un al doilea mandat în funcţie, pe fondul îngrijorărilor cu privire la stabilitatea democraţiei americane. Cu toate acestea, Biden a reuşit să-i unească pe aliaţii tradiţionali, din Europa până în Asia, pentru a se confrunta cu Rusia în Ucraina, deşi unii au diferenţe cu privire la conflictul Israel-Hamas. O altă realitate din domeniul relațiilor internaționale o constituie faptul că alianţe de lungă durată ale Washingtonului, de la NATO până la tratatele de apărare reciprocă din Pacific, sunt „fluturate” destul de tăios prin Asia pentru a descuraja un posibil conflict cu China. „Împăratul Roș” Xi, cu un deceniu mai „puștan” decât Biden, a devenit, de departe, cel mai puternic lider chinez de pe vremea lui Mao Zedong încoace, după ce a preluat „ghidonul” politicii chinezeștii, asupra liderilor zonali și centrali chinezi, asupra vectorilor media, a armatei şi a schimbat Constituţia în direcția dorită de el etc. În ultima perioadă, provocări economice destul de serioase „au pus frână” Chinei de la traiectoria de creştere accelerată pe care se înscrisese de trei decenii încoace.

„Marile speranțe” în căutarea timpilor pierduți…

Administrația americană se aşteaptă, cel mai probabil, ca Beijingul, care îşi urmăreşte propriile ambiţii în zona arealul Indo-Pacific, să testeze SUA, profitând de schimbarea percepută în atenţia SUA asupra Ucrainei şi Israelului. La fel cum este de așteptat ca președintele american să-i spună liderului chinez că angajamentele SUA în arealul Indo-Pacific rămân neschimbate. Am mai amintit și eu pe aici, în diverse caleidoscopuri externe, că Beijingul şi-a îngrijorat vecinii în ultimii ani cu acţiunile vădit agresive din strâmtoarea Taiwan, de prin Marea Chinei de Sud şi în Marea Chinei de Est, zone care au rămas subiect de dispută internaţională. Cel mai probabil, se pare că Biden îşi va exprima un asprijin direct faţă de securitatea Filipinelor, ceea ce chinezii știu foarte bine că se va petrece. Totodată, este mai mult decît probabil că Joe Biden va face presiuni asupra lui Xi pentru a face Iranul să înţeleagă că ar fi periculos și neproductiv pentru pacea globală să încerce să extindă conflictul din Orientul Mijlociu.

Schimbând subiectul, în ceea ce privește războiul ruso-ucrainean din proximitatea noastră, merită amintit aici că ministrul german al apărării a anunţat duminică seara dublarea, la suma de opt miliarde de euro, a ajutorului militar prevăzut iniţial de ţara sa pentru Ucraina în 2024, conform spuselor celor de la AFP. Ministrul german Boris Pistorius a declarat la postul public german de televiziune ARD, întrebat în legătură cu informaţiile din presa germană publicate duminică privind dublarea pachetului bugetar că:„aceasta constituie un semnal puternic pentru Ucraina, care arată că nu o dezamăgim. Este un semnal important exact în momentul în care Ucraina trebuie să-şi continue lupta, în timp ce o parte din atenţia internaţională se focalizează asupra Israelului şi a situaţiei din Gaza”. Ministrul german a mai adăugat că această creştere a ajutorului militar este legată de „experienţa pe care am avut-o anul acesta şi care a arătat că sumele prevăzute s-au epuizat rapid”.

„Marile speranțe” în căutarea timpilor pierduți…

Războiul e un „ghișeft” foarte păgubos, în general, pentru orice țară implicată, dar și unul foarte profitabil pentru unele entități, fie acestea țări ori concernuri puternice! Trebuie amintit aici faptul că guvernul german prevăzuse iniţial un pachet de ajutor, în principal în echipamente militare, în valoare de circa patru miliarde de euro. De unde a „ieșit” mărirea ajutorului? Păi, din faptul că partidele din coaliţia guvernamentală a cancelarului Olaf Scholz tocmai au convenit asupra unei dublări, iar decizia este pe cale de a fi oficializată în cadrul unui vot care va avea loc mâine. În acest context, merită menționat faptul că, de la începutul invaziei ruse, Germania a contribuit substanțial la sprijinirea ucrainenilor, furnizând Ucrainei aproximativ 22 de miliarde de euro în ajutor umanitar, financiar şi militar. Și pentru că tot aminteam de ucraineni și de războiul acestora cu rușii, trebuie să menționăm că, pe lângă refugiații plecați prin Europa, aproape cinci milioane de persoane din Ucraina au fost nevoite să îşi părăsească locuinţele şi să se mute în alte părţi ale ţării din cauza atacurilor ruseşti de-a lungul anilor, potrivit cifrelor oficiale, după cum spuneau duminică cei de la DPA. Aceștia sunt ceea ce ONG-urile internaționale și Înaltul Comisariat ONU pentru refugiați (UNHCR) denumesc „internally displaced persons” sau „people” (IDP), adică persoane strămutate intern. De unde provin aceste cifre? Duminică, vicepremierul ucrainean responsabil cu problemele refugiaţilor, Irina Vereşciuk, a declarat la o televiziune din Ucraina că au fost înregistrate 4,9 milioane de persoane strămutate în interiorul ţării. Conform celor spuse de aceasta, dintre aceste persoane, circa 3,6 milioane  au fugit în interiorul Ucrainei de la invazia rusă din februarie 2022.

„Marile speranțe” în căutarea timpilor pierduți…

Înainte de invazie, în anii desfășurării luptelor cu separatiștii din regiunea Donbas, în estul Ucrainei, se petrecuse deja fenomenul strămutării a peste un milion de persoane în interiorul ţării începând din 2014. Trebuie menționat și faptul că, începând cu 2014, forţele separatiste „ghidonate” de Rusia preluaseră  controlul asupra unor părţi din regiunile Doneţk şi Luhansk. Despre situația actuală, Vereşciuk a adăugat că, în ultima perioadă, nu au existat schimbări semnificative, spunând că unele persoane evacuate s-au întors la casele lor în perioada august-noiembrie. Firește, acest fenomen de strămutare internă, este strâns legat de evoluţia situaţiei militare de pe teren, unde situația de pe fronturile din est şi sud au rămas în mare parte neschimbate, în acel impas care este denumit, în doctrina NATO, „stalemate”. Menționez că, înainte de începerea invaziei rusești în 2022, Ucraina avea o populaţie de circa 41,4 milioane de locuitori. În ceea ce privește refugiații, potrivit datelor oficiale recente ale ONU, circa 6,2 milioane de ucraineni au fugit în străinătate, fie temporar, fie permanent. În continuare, am să mă întorc la subiectul despre care aminteam și acum vreo două săptămâni, adică despre rolul pe care-l are Turcia și despre care crede că-l are „effendi” Erdogan în dandanaua asta din această parte de planetă. Merită să reiterăm faptul că, în media din țările majoritar musulmane și, cu precădere, în media din țările arabe din Orientul Mijlociu, s-a trecut „iute-iute și degrabă”, adică foarte repede și destul de sumar peste atacul declanșat de către Hamas asupra Israelului pe 7 octombrie, abținându-se ori nevrând să-l „bage în seamă” prea mult ca un „trăgaci” direct al conflictului aflat în plină desfășurare. Este vizibil, de la multe poște distanță, că guvernele, politicienii și liderii de opinie din țările respective și-au focalizat iute (uneori cam prea iute) discursurile asupra ripostei militare a Israelului. Drept urmare a campaniei duse prin mass-media din țările respective, regiunea, dominată de musulmani, este acum dominată și de discursuri vădit antisemite, anti-Israel și anti-Occident, toți vinovați de toate păcatele omenirii împotriva lumii musulmane.În același timp, sunt exacerbate și acuzele că SUA și Europa susțin unilateral Israelul, această susținere fiind condamnată drept „imorală și descalificantă”. Occidentul și-a pierdut astfel orice urmă de credibilitate în ochii și mințile musulmanilor din Orientul Mijlociu și, bineînțeles, din întreaga lume. Purcoaiele de bani care au curs mulți ani spre Fâșia Gaza dinspre Europa nu se mai văd, fiind considerați, oare, peșcheș? Așa că, cine se aștepta ca Turcia lui Erdogan să fie altfel decât acest „cor” de factură pur islamistă din punct de vedere politic și anti-occidentală, în numele apartenenței la alianța NATO sau din alte pricini, se înșela din start.

„Marile speranțe” în căutarea timpilor pierduți…

Cum v-aduceți aminte și cum mai aminteam și eu pe aici,Turcia a sărbătorit pe 29 octombrie un secol de la fondarea sa ca republică, ca sistem politic republican și laic, de către Mustafa Kemal Atatürk, acel veritabil „tată al turcilor”. Acesta a fost și primul președinte al noului stat, până la moartea sa din 10 noiembrie 1938. După ce a învins forțele aliate atât în Primul Război Mondial, cât și în Războiul turc de Independență (1919-1922), Mustafa Kemal  a câștigat și lupta diplomatică, prin Tratatul de la Lausanne din iulie 1923. Apoi a trecut la construirea și consolidare unei republici pe ruinele putredului Imperiulu Otoman. Rezultatul politicii lui Atatürk a fost un stat care să marcheze o renunțare clară la tradițiile otomane și musulmane extreme, prin îmbrățișarea valorilor democrației seculare europene. Atatürk a reclădit o națiune, o limbă oficială, o ideologie de stat (naționalismul republican), precum și un sistem electoral în care femeile puteau vota, desființând în același timp califatul, structura sectelor religioase sau învățământul religios precum și multe alte reforme structurale ale noului stat turc. Opt decenii ani mai târziu, prin ianuarie 2003, ajungea la putere în Turcia primul guvern AKP, descendent al mișcării politice conservatoare conduse de Necmettin Erbakan. Printre ideile vehiculate de această mișcare, se  aflau naționalismul islamist anti-occidental și valorile islamului tradițional, adică o ideologie îndreptată radical chiar împotriva idealului politic kemalist. Firește, Recep Tayyip Erdoğan, alături de mulți dintre aliații lui, au „crescut” ca oameni politici în cadrul acelei mișcări, cunoscută până astăzi sub numele „Viziunea Națională”. Drept urmare, grupul loial lui Erdoğan a condus, fără întrerupere, Turcia din ianuarie 2003 până astăzi, iar liderul său, cu reale pretenții de cvasi-sultan, a devenit tot mai autoritar și mai prea „atoatestivuitor”, vorba unui personaj „fotbalistic” din spațiul mioritic. Totodată, trebuie amintit că sub „sceptrul” lui Erdoğan, Turcia a devenit un veritabil pilon de sprijin a unor grupări islamiste precum „Frații Musulmani” ori Hamas. Vă aminteam și acum două săptămâni că, la 28 octombrie 2023, cu o zi înainte de împlinirea centenarului republicii seculare fondate de Atatürk, a avut loc un miting în fostul aeroport Atatürk, eveniment denumit de către administrația prezidențială „Mitingul Palestinei Mari”, fiind conceput ca demonstrație de solidaritate cu poporul palestinian.

„Marile speranțe” în căutarea timpilor pierduți…

Aceasta, doar la prima vedere, dar adevăratul mesaj a fost exprimat fără dubiu chiar de către Erdoğan, care a prezentat fără echivoc sprijinul său și implicit al Turciei pentru Hamas și împotriva Israelului. Erdoğan a mai amenințat că va face tot posibilul pentru a aduce Israelul în fața justiției internaționale, ca „stat criminal”. Reiterez ce mai spuneam anterior, adică faptul că pe cei din Hamas, Erdoğan i-a numit nu teroriști, ci „luptători pentru libertate” ori „mujahedini”, adică luptători pentru legea și justiția lui Allah împotriva necredincioșilor. Firește, discursul „erdoganist” a fost pigmentat destul de des cu anateme la adresa „putredului Occident”, pe care cvasi-sultanul l-a acuzat de ipocrizie și „insensibilitate la sacrificiile palestinienilor”. Cum s-a văzut, „mărețul sultan” n-a suflat niciun cuvințel despre atacul criminal Hamas asupra Israelului, care a ucis 1.400 de oameni nevinovați, dar nici despre „tatăl turcilor” Kemal, cu doar o zi înainte de aniversarea centenarului Republicii Turcia. Discursul lui Erdoğan din 28 octombrie vine, de fapt, după cam un deceniu în care Ankara a acordat sprijin mai multor grupări radicale implicate în războiul din nordul Siriei și în tulburările perpetue din nordul Irakului. Acolo, el a avut voie să facă ce vrea și când vrea! Adiacent, vă aduc aminte că armata turcă luptă de ani buni cot la cot cu acele grupări, împotriva kurzilor. Nu contează că acești kurzi au și ei dreptul la o țară a lor, fix precum palestinienii! Sunt celebre protestele venite de la Bagdad și din Damasc, prin care era condamnată „ocupația militară” turcească pe teritoriile sirian și irakian. La vremea respectivă, atât Egiptul cât și alte state din regiune și-au exprimat acordul cu acele proteste oficiale. Imediat după declarațiile pro-Hamas și anti-Israel ale lui Erdoğan, câțiva senatori și congresmeni americani i-au înaintat o scrisoare secretarului de stat Anthony Blinken, în care îi atrăgeau acestuia atenția asupra unor detalii care arată  evident cât de vechi și „trainice” sunt legăturile guvernării turcești cu Hamas, dar și cu alte organizații extremiste de sorginte anti-occidentală. Un factor comun al tuturor este reprezentat de legăturile rurcești cu „Frații Musulmani”. Un membru notoriu al acesteia, Ali Muhyiddin al-Qaradaghi, care apare pe lista „Counter Extremism Project” cu detalii despre activitatea sa anti-occidentală, a fost primit în luna august de „effendi” Erdoğan, în calitatea sa oficială de secretar general al „Uniunii Internaționale a Învățaților Musulmani”, cu sediul în Qatar.

„Marile speranțe” în căutarea timpilor pierduți…

Dincolo de declarații sforăitoare, prima acțiune concretă a Turciei a fost rechemarea ambasadorului său de la Tel Aviv, în condițiile în care la fel a făcut și Israelul cu ambasadorul de la Ankara, dar nu s-a trecut la întreruperea oficială a relațiilor diplomatice, care abia fuseseră reluate după destui ani de îngheț între cele două țări. Erdoğan a confirmat, totuși, că nu va rupe relațiile diplomatice cu Israelul, dar a spus că nu mai are nimic de împărțit cu premierul Netanyahu și că acesta trebuie să se retragă, pentru că nu mai are sprijinul populației. În același discurs celebru al său, Erdoğan a insistat și asupra ofertei sale mai vechi, ca șeful serviciului de informații al Turciei, Ibrahim Kalin, să medieze între Israel, Palestina și Hamas „pentru a pune capăt războiului”. Cu toată dorința, „putirința” nu prea iese la socoteală! Turcia are șanse foarte mici să fie acceptată ca parte din negocieri, dacă acestea vor avea vreodată loc cu scopul explicit de a pune capăt războiului. Dacă, așa cum acuză Turcia și lumea arabă, Occidentul nu mai este un partener fezabil în această chestiune, nici Turcia nu mai poate fi, fără dubiu. Să fim serioși, toată lumea știe că implicarea turcească armată și ocuparea, fără niciun drept, a unor teritorii în Irak și Siria, precum și implicarea în Libia și prin alte țări africane, în strânsă colaborare cu reprezentanți ai Fraților Musulmani, reprezintă doar una din problemele regimului lui Erdoğan! Ca să nu mai zicem despre sprijinul explicit declarat, la nivel de stat, acordat public poziției teroriștilor Hamas, ceea ce a fost evitat în alte capitale din regiune, care s-au abținut și de la a condamna Occidentul. În tot acest context încâlcit, Turcia nu poate decât să piardă. Economia turcă este de mai mulți ani în descreștere, în ciuda cifrelor oficiale publicate de Institutul de Statistică al Turciei. Credibilitatea acestui institut a scăzut masiv de când a început să publice date eronate despre inflație. Cert este că Turcia se confruntă cu cea mai serioasă criză economică din ultimele trei decenii, pe fondul inflației și deficitelor mari, pe fondul accelerării emigrației de forță de muncă calificată spre Vest. La aceste probleme deloc mici, se adaugă declinul evident din agricultură și din industria producătoare de bunuri, regimul lui Erdoğan preferând să continue să susțină prioritar mai ales industria construcțiilor și a apărării, laolaltă cu un nivel ridicat al exporturilor, în vreme ce descurajează importurile de care, de fapt, depinde întreaga economie turcească. Cu multe contradicții în economie, este posibil ca Turcia să sufere chiar mai mult decât alte țări din regiune de pe urma prelungirii conflictelor din Ucraina și din Israel. Provocând Israelul, Hamas a lovit și acum primește răspunsul dur al acestuia, dar țările din întreg arealul, și mai ales Turcia, vor fi afectate poate chiar mai dur decât s-ar crede la prima vedere. Cu toate problemele dificile pe care noile condiții le ridică, iluziile „imperiale” turcești rămân „aprinse” la Ankara. Este de notorietate faptul că o delegație importantă a aripii politice a Hamas, condusă de liderul Ismail Haniyeh, ar fi fost recent în Turcia după o vizită la Teheran.

„Marile speranțe” în căutarea timpilor pierduți…

Se pare că Haniyeh și Erdoğan ar fi avut și o convorbire telefonică acum peste două săptămâni în urmă. La prima vedere, se pare că regimul lui Erdoğan mimează „durerea în cot” și rămâne cam indiferent la riscuri și se concentrează, ca de fiecare dată în ultimii douăzeci de ani, doar pe propriile nevoi electorale. Alegerile locale, programate pentru 31 martie 2024, par a domina agenda lui Erdoğan și, implicit, pe cea a guvernului său. Este evident că obiectivul său principal este recâștigarea controlului politic total asupra celor două mari orașe, capitala Ankara și, mai ales, Istanbulul și, tocmai de aceea, este de așteptat ca discursul naționalist-islamist să fie auzit în continuare dinspre Erdoğan și ai săi către un electorat dornic să-l asculte, iar linia anti-occidentală va rămâne și ea stridentă. Unii își pun, pe bună dreptate, întrebarea dacă se va implica mai mult Turcia de partea Hamas și a problemei palestiniene împotriva Israelului. Cel mai probabil că nu se va întâmpla asta! De ce? Din simplul motiv că economia turcească are nevoie de investiții mari pentru a putea trece peste criza profundă cu care se confruntă acum, iar acele investiții trebuie să vină din Occidentul acela care susține Israelul, pentru că din est, până acum, nu prea i-au venit bani. Dacă criza palestiniană se va acutiza, aceasta va fi un mare test pe care trebuie să-l treacă Turcia lui Erdoğan. Preocupat prea mult de succesul electoral, s-ar putea ca Erdoğan să fi trecut niște limite roșii și să nesocotească flagrant riscurile în care bagă Turcia încălcând, de prea multe  ori, acea sintagmă care a reprezentat esența politicii externe a lui Mustafa Kemal Atatürk și a majorității urmașilor săi: „Pace acasă, pace în lume”.

„Marile speranțe” în căutarea timpilor pierduți…

Ce va mai fi? Om trăi și om vedea! Pentru azi am terminat de povestit și vă mulțumesc pentru răbdarea de a fi rămas cu aceste rânduri până la finalul lor! Ne revedem, stimați amici, la aceeași dată, săptămâna viitoare! Până atunci, să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră,

Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare: