Marcel Carné, regizor de film francez

Marcel Carné (născut pe 18 august 1906, la Paris, Franța – decedat pe 31 octombrie 1996, la Clamart, lângă Paris) a fost un regizor de film renumit pentru realismul poetic al dramelor sale pesimiste, fiind o figură centrală în renașterea cinematografiei franceze de la sfârșitul anilor 1930.

După ce a lucrat în diverse domenii, Carné a devenit asistent al regizorului Jacques Feyder în 1928 și a colaborat cu René Clair la populara comedie „Sous les toits de Paris” (1930). Debutul său regizoral a fost un scurtmetraj documentar, „Nogent, Eldorado du dimanche” (1929). Succesul filmului său „Jenny” (1936) i-a consolidat statutul de regizor de prim rang.

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Marcel_Carn%C3%A9#/media/File:Marcel_Carn%C3%A9_1950.jpg

Scenariul pentru „Jenny” a fost scris de poetul Jacques Prévert, care a devenit colaboratorul său constant, scriind scenariile pentru toate, cu excepția unuia dintre cele mai apreciate filme ale lui Carné. Următorul său film, comedia fantezistă „Drôle de drame” (1937), a beneficiat de decoruri concepute de Alexandre Trauner și de muzica compusă de Joseph Kosma, ambii devenind colaboratori frecvenți ai lui Carné.

Filmele „Quai des brumes” (1938) și „Le Jour se lève” (1939) l-au consacrat pe Carné drept unul dintre cei mai importanți regizori ai renașterii cinematografiei franceze. Aceste filme, caracterizate printr-un fatalism tipic cinematografiei franceze din acea perioadă, portretizează cupluri de îndrăgostiți care găsesc momente fugitive de fericire într-o lume sumbră și violentă. Actorul Jean Gabin a devenit celebru pentru interpretările sale ca erou tragic în aceste filme.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când era dificil să abordezi subiecte contemporane sub ocupația germană, Carné a realizat două filme de epocă semnificative. „Les Visiteurs du soir” (1942) este o dramă de epocă, caracterizată prin lirism și pasiune romantică, iar „Les Enfants du paradis” (1945), un portret fictiv al mimului Jean-Gaspard Deburau, oferă o evocare bogată a societății teatrale franceze din secolul al XIX-lea și este considerată capodopera sa.

Deși Carné a continuat să regizeze filme în anii 1970, succesul său popular a început să scadă. „Les Portes de la nuit” (1946) a fost ultima sa colaborare cu Prévert, iar filmele ulterioare, precum „Thérèse Raquin” (1953) și „Les Tricheurs” (1958), rar au atins calitatea operelor sale anterioare. Cu trecerea timpului, a devenit o figură periferică în cinematografia franceză, pe măsură ce noile gusturi și atitudini au adus în prim-plan libertatea și spontaneitatea caracteristice cinematografiei New Wave, făcând ca filmele sale atent regizate și elaborate să pară depășite. Totuși, „Les Enfants du paradis” rămâne unul dintre cele mai admirate filme franceze din toate timpurile.

În 1992, Carné a încercat să realizeze un alt film, bazat pe nuvela lui Guy de Maupassant „Mouche”, dar s-a îmbolnăvit și proiectul nu a fost finalizat. În 1989, a primit premiul Praemium Imperiale al Asociației de Artă din Japonia pentru teatru și film.

Sursa: https://www.britannica.com/biography/Marcel-Carne