„Lume, lume, soro lume…”. Vânătorii de munte români, 106 ani de existență…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Învingătoare este armata care rezistă cu cinci minute mai mult”-  Napoleon Bonaparte

Stimați amici, sub denumirea generică „Lume, lume, soro lume...”, ne întâlnim, din nou, și în această zi de joi, pe acest „bulevard virtual”. Azi vă propun, tocmai pentru că astăzi este ziua de 3 noiembrie, să ne oprim, preț de câteva gânduri în câteva rânduri, la o semnificație mai aparte a acestei zile. Aceasta este „Ziua Vânătorilor de Munte” din Armata României. Se pare că-n zilele noastre vorbim prea puţin despre eroi şi despre faptele lor. Tocmai pentru că sacrificiul lor merită asta, trebuie să mai ieşim, din când în când, din cotidianul sufocant al urzelilor politico-sociale vremelnice şi să ne aducem aminte de cei cu care ne mândrim.Din trecut ori din prezent. De unii poate am auzit, de alţii poate mai puţin. Acesta este, în fapt, demersul pe care-l joacă, la roata istoriei, aniversările din „Calendarul tradițiilor militare”, menite a aduce în mintea şi sufletul trăitorilor prezentului oameni, fapte şi întâmplări care au contribuit, definitoriu, la existenţa de azi a României şi a spune poveşti adevărate, frumoase, mai dure sau mai puțin aspre despre oameni de ispravă. Despre eroi români, eroi ai Carpaților ori de pe alte coordonate fizice ale existenţei româneşti.

Mărturisesc că 3 noiembrie este o zi mai specială pentru mine, care, în decursul vieții mele de cătană (chiar artilerist fiind „la bază”, cu aniversarea anuală la 10 noiembrie în calendarul tradițiilor militare), am activat numai într-o mare unitate de vânători de munte, Brigada 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa” din Brașov, lucru de care sunt mândru. Fapt pentru care, vă propun doar o foarte scurtă trecere în revistă a ceea ce reprezintă această specialitate militare „de nișă” a Oștirii române. Despre vânătorii de munte români s-au scris multe cărți, unele mai reușite, altele mai puțin relevante, dar e clar că n-am cum să concurez, în doar câteva rânduri, cu acestea. Ce-i drept, am contribuit și eu, după puterile mele, la documentarea unora dintre acestea precum și la publicarea unor articole despre vânătorii de munte în țară și-n străinătate. După cum aminteam anterior, la 3 noiembrie, în fiecare an, în Calendarul tradițiilor militare, își are un loc de cinste „Ziua vânătorilor de munte” din Armata României.

De ce? Pentru simplul fapt că, la 3 noiembrie1916, prin Ordin al Marelui Cartier General Român, Şcoala Militară de Schiori din București este transformată în Corpul Vânătorilor de Munte. La acea dată, după ani de aşteptări fără răspunsuri, în plin război, s-au pus la Bucureşti bazele primei unităţi de vânători de munte din Armata României sub denumirea de Corpul Vânătorilor de Munte, comandat de căpitanul Virgil Bădulescu. De ce în Bucureşti? Răspunsul este foarte simplu: aici funcţiona, încă din luna septembrie 1916, Şcoala Militară de Schiori, pe organigrama căreia s-au pus bazele noii unităţi, completată cu cei mai valoroşi militari schiori şi (nota bene) ştiutori de carte din întreaga armată. Pe plan mondial, forțe militare specializate cu lupta în munţi au apărut în armata italiană în 1873, exemplul acestora fiind urmat şi de alte armate. Existau companii de munte în armata elveţiană încă de la 1848, dar primul corp de munte rămâne, totuși, cel italian. În primul război mondial, francezii au acţionat şi ei cu trupe alpine, iar cu cei germani şi austrieci ne-am întâlnit curând în toamna anului 1916. Nu înseamnă că în Armata României nu au fost unele iniţiative anterioare în acest sens, publicate în revistele militare ale vremii. Astfel, locotenentul Grigore Bunescu a publicat în revista „Armata” în anul 1889 un studiu-proiect intitulat „Dorobanţii de munte”, în care acesta pleda pentru constituirea trupelor alpine pe frontiera carpatină, urmat în 1893 de un nou studiu ce includea transformarea unor batalioane de vânători în batalioane de vânători de munte. Cu un an mai înainte, în 1892, în „România militară”, căpitanul I. D. Topliceanu a insistat şi el, în articolul „Necesitatea trupelor speciale de munte”, pe înfiinţarea unor astfel de unităţi. Aceste demersuri nu s-au concretizat cu vreo măsură luată.

Oare dacă vânătorii de munte ar fi apărut şi s-ar fi instruit conform specificului lor încă din 1914, campania din 1916 ar fi avut vreun alt deznodământ? Puţin probabil, ţinând cont de conjunctura frontului, lipsei de susţinere de pe alte fronturi şi raportului de forţe, dar, în mod sigur, rezultatul multor lupte purtate pe Carpaţi ar fi putut avea alt deznodământ. Să ne amintim numai de a doua bătălie de la Jiu, când străpungerea germană de la 1/14 noiembrie s-a făcut printr-un defileu îngust prin care se scurgeau trupele sale, aici în mod sigur vânătorii de munte ar fi putut să-şi pună amprenta asupra desfăşurării ostilităţilor. Putem să judecăm văzând realizările lor din vara lui 1917, la câteva luni de la crearea acestora, şi de aici să tragem concluzia că dacă am fi avut astfel de trupe încă din 1914, luptele de pe Carpaţi din toamna lui 1916 s-ar fi desfăşurat altfel. Mai mult, trupele române au întâlnit pe front şi au luptat atât împotriva alpinilor germani, cât şi a celor austro-ungari, poate acesta să fi fost argumentul hotărâtor care a dus la crearea vânătorilor de munte în România. În toamna anului 1916, Armata 9 Germană a generalului Erich von Falkenhayn a concentrat în sudul Transilvaniei 19 divizii (din care 4 bavareze de munte, 8, 10, 11 şi 12) trei brigăzi de munte (2, 8 şi 10) şi un corp alpin adus de pe frontul de la Verdun, compus din Regimentul Infanterie de Gardă, două regimente bavareze de munte şi Batalionul Wurtemberghez de Munte. La acestea se adăugau trupele alpine din Armata 1 Austro-Ungară condusă de generalul Arz von Straussenburg. În aceste condiţii extrem de dificile, în plin război, în momentele în care frontul nostru de pe Carpaţi ceda la Jiu, Valea Oltului şi Predeal, în sfârşit, s-a decis înfiinţarea Vânătorilor de Munte români prin Ordinul Marelui Cartier General nr. 294 din 3 noiembrie 1916, conform căruia Şcoala Militară de Schiori din Bucureşti a fost transformată în Corpul Vânătorilor de Munte, unitate organizată pe trei batalioane a trei companii, cu un efectiv total de 1800 de oameni, sub comanda căpitanului Virgil Bădulescu.

Referatul de constituire menţiona, la acea vreme: „Aceşti vânători de munte vor fi special instruiţi pentru războiul de munte; toţi vor cunoaşte mersul pe schi (…) Se va înfiinţa un corp special şi permanent de trupe cu denumirea de  vânători de munte.” Nu am cum să pot să vă prezint istoria vânătorilor de munte aici. Fizic, nu am cum în câteva pagini. Pe cei interesați, îi pot lămuri în particular! În decursul existenţei lor, vânătorii de munte au cunoscut mai multe etape de dezvoltare: de ascendenţă continuă între anii 1920-1940; de război între anii 1941-1945; o perioadă distructivă şi lichidatoare între anii 1946-1961; ani de renaştere, de operaţionalizare, restructurare şi modernizare între anii 1964-2022, pentru a-i face compatibili cu structurile militare ale NATO, organism colectiv de apărare în care am fost primiţi  în anul 2004. În cei 106 de ani de existenţă, vânătorii de munte români s-au situat permanent în elita oştirii fiind, de foarte multe ori, pildă pentru aceasta. Pe front, atât în 1917-1918, cât şi în cel de-al doilea război mondial, 1941-1945, vânătorii de munte au îndeplinit cele mai grele şi riscante misiuni, în marile bătălii purtate de Armata României la Cireşoaia, Cernăuţi, pe Nistru, la Malaia Bielosjorka, la Fedosia şi Sudak, la Sevastopol şi Nalcik, în munţii Apuseni, în masivele muntoase Bukk, Javorina şi Nitranskie Hore din Ungaria şi Cehoslovacia, acolo unde patria le-a cerut să învingă inamicul, fie el german, austriac, maghiar sau sovietic. Aceştia au pus mai presus de toate patria și pământul de acasă, în care s-au născut şi au crescut. Vânătorii de munte nu s-au jucat de-a războiul, iar acolo unde aceştia au luptat, inamicul a simţit din plin capacitatea lor de luptă, profesionalismul şi tăria lor morală, elemente fără de care nu se poate obţine victoria în nici un război. Pot părea vorbe mari, dar istoria demonstrează că este așa cum vă zic eu acum!

Spaţiul montan a ridicat întotdeauna probleme greu de rezolvat în faţa oamenilor, în general, şi, cu atât mai mult, în faţa forţelor militare destinate să ducă acţiuni de luptă în astfel de condiţii. Asprimea regiunilor, intemperiilor, densitatea redusă a căilor de comunicaţii, greutăţile în aprovizionare şi distanţele mari între localităţi constituie obstacole importante în faţa desfăşurării acţiunilor militare de către grupările de forţe ce acţionează în spaţiul montan, limitând libertatea de manevră a forţelor, supunându-le la eforturi deosebite, şi reclamând, totodată, mult curaj, pricepere, pregătire specifică de înaltă calitate şi mult profesionalism. Mediul alpin impune, dintotdeauna, o anumită „dimensionare” a concepţiei privind întrebuinţarea forţelor şi în special a mijloacelor de luptă. Operaţiile desfăşurate în spaţiul montan şi adiacent acestuia sunt deosebit de grele şi complexe, necesitând, din partea tuturor forţelor angajate, ingeniozitate, mobilitate în acţiune şi gândire, flexibilitate, capacitate mare de manevră şi deprinderi de adaptare la condiţiile de teren şi climă. Este un lucru îndeobşte cunoscut şi unanim acceptat că un „brand” puternic supravieţuieşte nu neapărat prin numărarea anilor de istorie, ci prin adaptare continuă, inteligentă şi creatoare, la nevoile unui „consumator” care ar putea să pară capricios, dar care are, firesc, propriile nevoi. Avem „brand”-uri care îşi merită cu prisosinţă şi „vârsta”, şi performanţele obţinute de-a lungul timpului. Ca semn al adaptării continue despre care vorbeam.

Din păcate, am impresia că noi, ca societate în ansamblu, nu avem, în pofida istoriei noastre de care zicem că suntem mândri, suficient respect pentru trecut şi pentru ideea de „brand” veritabil. De aceea cred că, la noi, se nasc greu „brand”-urile şi se menţin şi mai greu. În toate domeniile…Pentru că, din păcate, ne raportăm la o istorie imobilă, închistată şi lipsită de viaţă, fixată în tipare din care nu mai reuşim să ieşim şi nici să învăţăm ceva din lecţiile pe care ar putea să ni le ofere. Un „brand” de care Armata României se mândreşte l-ar putea constitui unele din trupele sale specializate în acţiuni militare în areal montan – adică exact vânătorii de munte pe care vi-i aduc în amintire azi. Observaţi că nu spun neapărat „trupe de elită” ci trupe specializate, dintr-un singur motiv: pentru că acesta este adevărul!…Ar mai fi unul, acela că şi modestia face parte din „ethos”-ul vânătorilor de munte…Est modus in rebus!Unităţile şi marile unităţi de vânători de munte din Forţele Terestre ale Armatei României sunt trupe specializate pentru lupta în areal montan având în vedere că mediul geografic exercită o influenţă intrinsecă asupra istoriei popoarelor, aşa cum marele nostru istoric A.D. Xenopol sublinia: „Istoria unui popor este în mare măsură determinată de natura în sânul căreia este aşezat. De la această lege firească nu s-a putut sustrage nici poporul român; ba la dânsul înrăurirea naturei s-a arătat cu o putere deosebită”. În momentele de cumpănă ale istoriei, vânătorii de munte au constituit „osatura” morală a oştirii române, apărându-i onoarea prin fapte de arme de necontestat, demonstrând tuturor că sunt şi vor rămâne forţe „de elită” ale României. Poate în contradicţie cu ce am spus la început, acum folosesc sintagma „forţe de elită”…Şi asta pentru simplul fapt că au demonstrat, de-a lungul istoriei lor, începută la 3 noiembrie 1916, caracteristicile unei veritabile elite militare. Indiferent de schimbările survenite de-a lungul timpului, vânătorii de munte au continuat să desfăşoare acelaşi activităţi de pregătire specifice vânătorilor de munte, la standarde ridicate, în încercarea lor de a deveni cei mai buni militari ai Armatei României.

Cei ce se pregătesc la poalele Carpaţilor cunosc şi îndrăgesc meseria armelor, ştiu să înfrunte ploaia, viscolul şi gerul năprasnic îndeplinindu-şi misiunile încredinţate fără a da înapoi. Până în 1989, Armata României se baza pe efective mari, de cca 330.000 militari, într-o structură destul de greoaie, lipsită de flexibilitate şi tributară avatarurilor apartenenţei la blocul socialist. Astăzi, după un parcurs marcat de schimbare, aceeaşi armată îşi îndeplineşte misiunile cu câteva zeci de mii de oameni. Nu întotdeauna suficienți și nu întotdeauna bine dotați, motivați și echipați…Parcursul societăţii româneşti după 1989 a presupus şi presupune, în continuare, acţiuni mai ferme pentru întărirea funcţiei de reglementare a statului şi a autorităţii instituţiilor sale. Astăzi, misiunea principală a armatei şi, implicit a unităţilor şi marilor unităţi de vânători de munte este de a garanta cetăţenilor României respectarea strictă a drepturilor omului într-un stat suveran, independent, unitar si indivizibil, membru U.E. şi membru cu drepturi depline al NATO, în condiţiile unui regim politic bazat pe democraţia constituţională, sub un strict control democratic civil asupra forţelor armate. Știu, sunt vorbe mari, uneori umbrite de viața de zi cu zi, dar așa zice prin legile care guvernează spațiul mioritic. Că uneori noi, ca popor, și ei, clasa politică, ca „vajnici cârmaci” mai deviază cu oiștea de la „traseu” e altă gâscă-n altă traistă! În acest context, vânătorii de munte ai Armatei României au fost şi vor rămâne piloni de sprijin în edificiul Oştirii acestui neam. Trupele alpine capătă un rol crescând atât pentru armata română, cât şi pentru NATO. Perioada de după 1989 s-a constituit, odată cu transformările apărute în societatea românească, într-o etapă de căutări conceptuale şi organizatorice pentru a se stabili rolul armatei şi implicit al trupelor de vânători de munte în cadrul strategiei de securitate naţională. La cumpăna dintre milenii, „peisajul” geostrategic, unanim caracterizat de majoritatea analiştilor politici şi specialiştilor militari drept versatil, incert, complex şi ambiguu, acum plin de conflicte „calde” fix aici, aproape de noi, a provocat, în majoritatea statelor, un proces de revizuire şi adaptare a politicilor de apărare şi de reformulare a strategiilor de securitate naţională, a celor militare şi doctrinare. Integrarea în structurile de securitate colectivă este însoţită de asistenţă mutuală şi garanţii de securitate la nivel bilateral, regional, continental sau transcontinental, lucru ce nu presupune încetarea eforturilor de dezvoltare a conceptului de apărare a ţării prin efort singular. Adică să ne mai gândim și la „prin noi înșine” și să n-așteptăm să ne facă alții treaba!

Este necesar ca puterea militară a statului român să fie potenţată în contextul cazului particular în care se găseşte ţara noastră asupra circumstanţelor diverse care desemnează gama pericolelor, riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii naţionale. În perioada de după1989, organizarea, subordonarea şi aria de responsabilitate a vânătorilor de munte, ca parte importantă a organismului militar românesc, au fost într-o continuă dinamică, impusă de cerinţele modernizării acestor trupe. Astfel, preocuparea de căpetenie a structurilor de comandă din cadrul marilor unităţi de vânători de munte a constat în anii ‘90 şi constă, în continuare, în organizarea cât mai judicioasă a instruirii pentru luptă, perfecţionarea utilizării procedeelor de acţiune specifice spaţiului montan și a celor NATO, realizarea coeziunii pentru luptă în timp scurt la nivelul subunităţilor şi unităţilor, creşterea calității actului de comandă și control a statelor majore pentru organizarea şi conducerea operaţiei, luptei şi pregătirii specifice în munţi și nu numai. Demersurile de ordin politico-militar şi doctrinar la nivel naţional nu au diminuat rolul şi locul trupelor specializate, apte să execute acţiuni militare în zone muntoase, nu au afectat modalităţile, căile şi procedeele de pregătire specifică a vânătorilor de munte pentru îndeplinirea misiunilor de bază ce le revin. Sarcina apărării ţării, cu specificul luptei în arealul montan râmâne acum mai complexă pentru unităţile şi marile unităţi de vânători de munte, necesitând un grad de profesionalizare mai accentuat, cerinţă a contextului politico- militar actual. Nu trebuie să uităm că utilizarea conceptelor şi principiilor doctrinare ale NATO se poate realiza, fără probleme, prin adaptarea lor la specificul propriu, plecând de la interesele fundamentale ale României.

Aceste interese trebuie „acordate” cu nevoile de dezvoltare și existență ale poporului român, „cuplate” la apartenenţa sa la spaţiul de civilizaţie europeană. Nevoia de a menţine trupele de vânători de munte în Forţele Terestre după 1989 este relevată, punctual şi simplu în câteva idei uşor de „digerat” pentru oricine:

– Vânătorii de munte au tradiţie şi sunt profesionişti în ceea ce fac iar, din punct de vedere geografic, o treime din teritoriul naţional este muntos;

– Trupele de vânători de munte nu sunt forțe speciale (cum greșit mai cred unii) ci sunt proiectate ca trupe de infanterie uşoară, specializate în operaţii în areal montan şi apte pentru operaţii şi în alte zone sau medii de acţiune;

– Trupele de vânători de munte deţin un nivel înalt de instruire şi au deprinderi specifice în operaţii în areal montan precum şi în schi, alpinism şi operaţii în condiţii extreme de timp şi anotimp;

– Unităţile şi subunităţile de vânători de munte deţin un grad mai mare de autonomie în acţiune în comparaţie cu alt tip de trupe, aceasta fiind dată, în primul rând, de caracteristicile arealului montan şi de pregătirea pentru a face faţă provocărilor acestuia;

Nu în ultimul rând, vânătorilor de munte le place să creadă că moralul lor este mai ridicat comparativ cu al altora. Poate pentru că provocarea muntelui îi uneşte…Luând în discuţie istoria de dată mai recentă a vânătorilor de munte, a anilor ’90 şi după aceştia, transformările structurale generate de schimbarea la nivelul întregii armate române au generat şi reduceri cantitative ale dimensiunii trupelor de vânători de munte. La începutul anilor ’90 existau mai multe brigăzi V.M., intrate bine pe făgaşul unei existenţe normale pentru o armată de dimensiunea celei româneşti: Brigada 2 Vânători de Munte cu sediul comandamentului la Braşov, Brigada 4 Vânători de Munte cu sediul comandamentului la Curtea de Argeş, Brigada 1 Vânători de Munte cu sediul comandamentului la Bistriţa, Brigada 5 Vânători de Munte cu sediul comandamentului la Alba-Iulia, Brigada 7 Vânători de Munte înfiinţată în 1990 cu sediul comandamentului la Petroşani şi Brigada 61 Vânători de Munte înfiinţată în 1991 cu sediul comandamentului la Miercurea-Ciuc. După care a început diminuarea despre care spuneam anterior…În anul 1997, se desfiinţează: 2 batalioane din Brigada 7 Vânători de Munte şi, ulterior, brigada în ansamblul ei, în anul 2000 comandamentul Brigăzii 1 Vânători de Munte, în anul 2001 Brigada 4 Vânători de Munte, iar în anul 2006 Brigada 5 Vânători de Munte. Este de rermarcat aici faptul că unităţile acestor structuri care nu au fost desfiinţate au fost subordonate altor mari unităţi din Forţele Terestre, unele mari unităţi de V.M. iar altele de arme întrunite. În prezent, trupele de vânători de munte se prezintă astfel: Brigada 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa” șiBrigada 61 Vânători de Munte „General Virgil Bădulescu”. În acelaşi context al restructurării şi modernizării armatei s-a înscris şi Şcoala de Aplicaţie pentru Vânători de Munte, pregătirea şi specializarea cadrelor urmând a se efectua într-o singură instituţie unificată pentru toate specialităţile (infanterie, vânători de munte, paraşutişti, poliţie militară şi cercetare) la Făgăraş, vânătorii de munte rămânând pe mai departe la Predeal, unde, astăzi, funcţionează Baza de Instruire pentru Vânători de Munte.

Deschiderea României spre Occident după 1989 a avut efecte benefice şi asupra armatei, mai ales după semnarea Parteneriatului pentru Pace în 1994. Întâlnirea, la diverse şi numeroase activităţi comune de instruire, în ţară şi peste hotare, cu militari din S.U.A., Marea Britanie, Olanda, Italia, Franţa, Grecia, Germania, Turcia, Iordania, Bulgaria, Ucraina, Ungaria şi multe, foarte multe altele a fost primită în rândul vânătorilor de munte, pe parcursul anilor, cu un justificat interes. Nu e „de ici-colea” să te pregăteşti, aproape de la egal la egal, cu trupe sau structuri „super-titrate” de pe mapamond gen U.S. Army, Corpul puşcaşilor marini americani, „Beretele Verzi” şi „Navy Seal” americane, cu puşcaşii marini britanici şi cei olandezi din vestita Brigadă 3 Commando a Marii Britanii (cea care a dus greul luptelor din Falkland-ul anilor 80), cu forţele speciale greceşti, turceşti, iordaniene, cu „alpini” italieni, „gebirgsjager”-ii germani şi cei austrieci ori „chasseurs alpins” francezi, chiar cu trupele de munte ale armatei chineze ori cu vestiții Gurkha nepalezi din armata britanică etc…Asta ca să pomenim doar câteva structuri din armate străine NATO şi non-NATO cu care „s-a lucrat” foarte bine…Ai noştri au apreciat, fără tăgadă, pragmatismul şi dotarea ireproşabilă a partenerilor de exerciţii comune (numărul acestor exerciţii majore de instruire comune depăşind cu mult numărul de 150) dar au constatat cu satisfacţie nedisimulată că instruirea pentru luptă a militarilor noştri nu este cu nimic mai prejos decât cea a altora, mai ales a trupelor din NATO, la care ne-am raportat în aceşti ani. De remarcat este şi faptul că structurile de vânători de munte, în special Bg. 2 V.M., în cadrul diverselor activităţi de cooperare militară internaţională au primit, începând cu anul 1996, peste 500 de vizite ale unor delegaţii militare străine, majoritatea de la cel mai înalt nivel de reprezentare militară a statelor respective (miniştri ai apărării, şefii apărării, şefii categoriilor de forţe etc). Majoritatea activităţilor de pregătire comună au fost desfăşurate, mai ales, de către militarii şi subunităţile din Brigada 2 Vânători de Munte „Sarmizegeusa” (într-o proporţie de 3/4 din totalul activităţilor de acest tip desfăşurate de structurile V.M.), dar și a celor din Brigada 61 VM de la Miercurea Ciuc, fapt ce a fost, în esenţă, benefic tuturor structurilor V.M. mai ales datorită unui „bagaj” de lecţii învăţate deosebit de consistent care a fost extrem de util, mai ales începând cu anul 2005, atunci când s-a considerat că este momentul ca vânătorii de munte să fie dislocaţi în teatrele de operaţii din afara teritoriului statului român.

Astfel, este notabilă participarea, cu succes, a unor plutoane, companii şi batalioane din Brigada 2 Vânători de Munte la misiunile în afara graniţelor ţării, în cadrul misiunilor ROFND, UNAMI şi ISAF din teatrele de operaţii din Kossovo, Irak şi Afganistan. Ca repere temporale şi spaţiale această participare a constat, în linii mari, în:

1. Teatrul de operaţii din Irak- misiunea UNAMI:

– 1 companie V.M./B 33 V.M. – 2005;

– 2 companii V.M./B 21 V.M. – apr. 2006 – apr. 2007;

1. Teatrul de operaţii din Kossovo- misiunea ROFND:

– 3 companii V.M./B 30 V.M. – 2005 – 2007;

1. Teatrul de operaţii din Afganistan – misiunea ISAF:

În Kabul:

1 Pluton de Poliţie Militară din Bg. 2 V.M. – 2006

În Provincia Zabul:

– B 33 V.M.: iunie 2007 – ianuarie 2008;

– B 30 V.M.: iunie 2008 – decembrie 2008;

– B 21 V.M.: decembrie 2008 – iunie 2009.

– B 33 V.M.: ianuarie 2010 – iunie 2010;

– Cdm.Bg 2 V.M.: iunie 2012 –decembrie 2012;

– B 33 V.M.: iulie 2012 – ianuarie 2013.

– În Kandahar B 33 V.M.: martie 2015 – septembrie 2015.

– În Kandahar B 30 V.M.: 2018

– În Kandahar B 21 V.M.: 2019

Este de remarcat faptul că Bg. 2 V.M. şi-a rotit, de mai multe ori, batalioanele V.M. în Teatrul de operaţii din Afganistan, fiind prima brigadă din Forţele Terestre care şi-a rotit succesiv şi în ciclu complet de rotaţie în acest dificil teatru de operaţii batalioanele sale de manevră. Nu este mai puţin adevărat că un număr important de militari vânători de munte de toate gradele au participat, în decursul anilor, începând cu anul 1993, la misiuni individuale în comandamente şi structuri diverse în Angola, Somalia, Congo, Sudan, Kossovo, Bosnia, Irak, Afganistan etc. Din cadrul Bg. 61 V.M. participarea cu structuri în teatre de operaţii a rezidat în principal,în:

1. 1 Companie V.M. din B 24 V.M. – 2009, în organica Batalionului de Manevră constituit de B 21 V.M. / Bg. 2 V.M;
2. 1 Echipa OMLT tip Combat Support – 2010-2011;
3. 1 Echipa OMLT tip Combat Support – 2012-2013;
4. 2 Companii V.M. pentru batalioane de manevră 1 şi 2 ale Bg.18 Mc. din Timişoara care amai menționez, pentru aducere aminte, dacă ne raportăm la participarea la misiunile executate în Afganistan, că preţul plătit de vânătorii de munte a fost destul de mare în ceea ce priveşte eroii căzuţi la datorie şi răniţii în acţiunile militare. Astfel, merită cu psisosinţă să-i amintim şi pe cei căzuţi la datorie acolo, departe de ţară:

– din Batalionul 33 Vânători de Munte „Posada”: Slt. (p.m.) MARCU AUREL în anul 2007 şi Slt.(p.m.) BĂDICEANU FLORIN în anul 2010;

– din Batalionul 30 Vânători de Munte „Dragoslavele”:slt.(p.m.) ALEXANDRESCU DRAGOŞ în anul 2008;

– din Batalionul 21 Vânători de Munte „General Leonard Mociulschi”:slt.(p.m.) CHIRA CLAUDIU în anul 2009;

– din Batalionul de Sprijin Logistic al Bg. 2 V.M.:Slt.(p.m.) LEU VALERICĂ în anul 2010;

– din subunităţi de brigadă ale Bg. 2 V.M. :Slt.(p.m.) CARACUDĂ PAUL şi Slt.(p.m.) CIOBOTARU DAN în anul 2010;

– din Batalionul 265 P.M. dar participant la misiune cu B.21 V.M.:

Mr.(p.m.) UNGURAŞ VASILE în anul 2009

Acestora li s-au mai adăugat şi câteva zeci de răniţi în acţiunile militare din Afganistan.

Evoluţia vânătorilor de munte a întâmpinat în această perioadă post 1989 şi o serie de vicisitudini de ordin structural, logistic şi financiar, generate de condiţiile concrete ale evoluţiei şi transformărilor suferite de întreaga armată română. Nu întotdeauna structurile organizatorice au corespuns nevoilor reale de pregătire pentru operaţii şi luptă în munţi, suportul financiar şi material fiind şi el grevat de lipsurile de ordin structural şi funcţional ale economiei naţionale, care nu a reuşit întotdeauna să asigure un buget adecvat nevoilor de apărare. Urmarea firească a fost desfiinţarea, aşa cum aminteam anterior, între anii 1998 şi 2006 a patru brigăzi de vânători de munte. Chiar dacă acum, vânătorii de munte sunt mai puţini ca număr şi structuri, nu înseamnă că rolul lor s-a redus ca importanţă, ci dimpotrivă. Sarcina apărării ţării, cu specificul luptei în arealul montan devine acum mai complexă pentru unităţile şi marile unităţi V.M., necesitând un grad de profesionalizare mai accentuat, cerinţă a contextului politico-militar actual şi, probabil, de perspectivă. Viitorul unităţilor si marilor unităţi de vânători de munte va fi determinat de tipul de acţiune militară în care se preconizează a fi angajate, dar un rol determinant îl va avea capacitatea de acţiune în acord cu noua configuraţie a câmpului de luptă. Adică un pic de dotare mai performantă n-ar strica, domnilor diriguitori ai destinelor țării! Aș intra-n niște detalii, dar mi-e că mă enervez gratuit de indolența și nepriceperea unora ce au destine-n vârful pixului. Și nu vreau să mă enervez azi!

Caracteristicile câmpului de luptă de zi nu vor avea un impact decisiv asupra filosofiei de comandă şi a doctrinei de instruire a unităţilor de vânatori de munte. Nu reinventează vânătorii de munte nici roata și nici apa caldă, dar se pricep la ceea ce au sau ar avea de făcut în cazul unor posibile conflicte.Sper să nu mai fie nevoiți să mai demonstreze asta vreodată! Susţin acest aspect, deoarece instruirea vânătorilor de munte pentru acţiunea în zona muntoasă pune accentul pe: configurația neliniară și etajată (pe verticală) a câmpului de luptă, aplicarea concepţiei manevriere, caracterul descentralizat al execuţiei – accentul în acţiunile în teren muntos cade pe lupta, oarecum autonomă, a unităţilor şi subunităţilor, iar responsabilitatea este a comandanţilor de la niveluri mici care trebuie să fie capabili să acţioneze în absenţa ordinelor, pe spaţii mari si cu dificultăţi în utilizarea sistemului de comunicaţii. Aplicarea conceptului „ce să faci, nu cum să faci“ este elementul de bază pentru conducerea acţiunilor în munte, comandanţii fiind pregătiţi să ia decizii pe baza unui risc calculat şi a unei aprecieri corecte a echilibrului între concentrarea forţelor, economia de efort şi securitatea forţelor. Flexibilitatea acţională, exprimată de capacitatea de asamblare rapidă a subunităţilor în formaţii mai mici în acord cu natura obiectivului, precum şi faptul că modificările în domeniul armamentului, echipamentului şi tehnologiilor nu au condus la o diminuare majoră a impactului semnificativ pe care îl au condiţiile severe de mediu asupra capabilităţilor unei unităţi, mentin actualitatea unităţilor de vânatori de munte ca trupe specializate în acţiunile montane. Vânătorii de munte constituie o componentă de bază a Forţelor Terestre și ar fi bine să nu se uite asta la nivele decizionale mai mărișoare.

Procesul de restructurare, operaţionalizare şi înzestrarea acestora a impus în actuala conjunctură de ţară membră NATO, adoptarea unei noi viziuni asupra pregătirii şi desfăşurării acţiunilor în teren muntos împădurit, acolo unde Forţele Terestre ale Armatei României acţionează deseori. Vânătorul de munte trebuie să fie pregătit în orice moment să execute deplasări în terenuri dificile, să escaladeze masive muntoase prin locuri greu accesibile, să desfăşoare acţiuni solicitante timp îndelungat, indiferent de anotimp sau de condiţiile meteorologice, exploatând resursele şi materialele din zonă în folosul acţiunii sale. Lupta în munţi este deosebit de grea şi complexă cerând din partea tuturor militarilor ingeniozitate, spirit manevrier, deprinderi de a se adapta la condiţiile grele de teren şi de climă, de a se căţăra, coborî şi traversa cu uşurinţă obstacolele întâlnite. Muntele, ca mediu de ducere a unor acțiuni militare, poate fi deseori ostil, având multe constrângeri şi limitări, în condiţii în care riscul nu poate fi în totalitate evaluat. Muntele nu poate fi învins decât de cei care îi cunosc tainele şi au mentalitate de învingători. Reputatul teoretician militar francez de la începutul veacului al XX-lea, Ferdinand Foch spunea că „...realitatea câmpului de bătălie este că pe el nu se studiază; se face ce se poate pentru a se aplica ce se ştie, dar pentru a putea face puţin, trebuie să se cunoască mult şi bine”. Iar vânătorii de munte români cunosc multe şi bine! La ora acuală, trupele de V.M. pot executa misiuni de lungă durată, în condiţii dificile de climat şi stare a vremii, izolat, şi îndeplinesc principala misiune: apărarea Carpaţilor. Activităţile practice executate în teren, aprecierile primite cu ocazia diferitelor vizite ale delegaţiilor străine sau inspecţiilor structurilor abilitate, interesul NATO pentru trupele de V.M. relevă clar că renumele de „trupe de elită”, atribuit și vânatorilor de munte, nu este un mit, ci o realitate. Luptătorii din marile unităţi si unităţi de vânători de munte simt şi trăiesc ca adevăraţi apărători ai crestelor alpine. Pregătirea este primordială pentru atingerea standardelor de performanţă şi, implicit, a titlului neoficial de „trupe de elită”. Instructia alpină pe timp de vară şi de iarnă reprezintă principala disciplină de pregătire pentru atingerea standardelor necesare formării vânatorilor de munte. Alpinistul trebuie sa fie sănătos fizic şi psihic; la acesta, prudenţa şi îndrăzneala, curajul şi frica trebuie să fie într-un bun echilibru, combinate cu prezenţa de spirit. Acestea sunt doar câteva atribute ale unui vânător de munte. Alpinistul trebuie să fie tenace, să ştie sa domine pericolul, să fie într-o permanenta formă fizică pe care şi-o menţine prin antrenament. Totdeauna, traseul ales trebuie să fie sub limita posibilităţilor unui alpinist care trebuie să rişte în mod constient. Caracteristicile de bază ale vânătorilor de munte sunt: valoarea profesională, loialitatea, spiritul de echipă. Standardele lor sunt impuse de mediul în care acţionează. Este un mediu ostil, având multe constrângeri şi limitări, în care este nevoie de voinţă, inteligenţă, experienţă şi, nu în ultimul rând, de curaj în luarea deciziilor în condiţii in care riscul nu poate fi în totalitate evaluat.

Capacitatea acţională a unei structuri este exprimată de puterea de luptă deci de abilitatea de a-şi îndeplini misiunea, de a manevra într-un mediu ostil, în care, de regulă, tehnica sofisticată nu poate acţiona. Este punctul forte al unităţilor de vânători de munte, dar realizarea acestei capacităţi impune standarde foarte riguroase de instruire a comandamentelor şi unităţilor. Un bun prieten al vânătorilor de munte spunea odată: „Nu normele şi condiţiile impuse de regulamente îi fac pe vânători să fie cei mai buni, ci competiţia cu ei, cu muntele, curajul de a face ceva ce nu este la îndemâna oricui; în plus, este şi obligaţia de a păstra mitul creat de cei dinaintea lor.” Diferenţa între cele două concepţii este că, dacă te mulţumeşti să îndeplineşti doar normele impuse de regulament, ai să fii doar bun, nu cel mai bun….Iar vânătorii de munte îşi doresc să fie cei mai buni şi să fie preţuiţi la justa lor valoare, acasă şi peste hotare. La anul, la 1 iulie 1923, Brigada 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa” din Brașov, continuatoarea tradițiilor militare ale Diviziei 2 Munte, va împlini un secol, de la înființare. O va sărbători, firește, tot prin instruire, dar, sunt sigur, „cătanele” cu bască verde se vor opri, pentru câteva clipe, să-și aducă aminte de înaintași! Ne revedem, stimați amici, la aceeași dată, săptămâna viitoare! Până atunci, să vă fie bine!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră,

Nicolae Uszkai

Surse și surse foto:

– „Istoria Brigăzii 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa”, Ed. Univers Ştiinţific, Bucureşti, 2003 plus alte câteva lucrări din istoria V.M. la care am colaborat cu multiple elemente de documentare, articole în diverse reviste din ţară şi de peste hotare;

-Arhiva și Sala de Tradiții militare a Brigăzii 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa”;

– Câteva decenii de viaţă petrecute în această mare unitate a Armatei României