Jurnal FM 
„Lume, lume, soro lume…”. Fantoma lui Lenin, înghețul gândirii și lăcomia lui Homo Sovieticus…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on august 25, 2022
Motto: „Rusia e răstignită pe picior larg între două continente cu graniţă instabilă: Kalaşnikov şi Karamazov.”- Igor Ursenco, scriitor din Republica Moldova
A monument to the Soviet Union founder Vladimir Lenin rises amid snow-covered trees at a railway station outside Moscow, on November 27, 2013. AFP PHOTO / KIRILL KUDRYAVTSEV (Photo credit should read KIRILL KUDRYAVTSEV/AFP/Getty Images)
Stimați amici, sub denumirea generică „Lume, lume, soro lume...”, ne întâlnim, din nou, și în această zi de joi, pe acest „bulevard virtual”, cu câteva gânduri referitoare la „trendurile” politicii „din afară” și la influența acestora asupra României. Sau la faptul că orice se întâmplă „pe afară” ne poate influența…Astăzi vom călători doar puțin în afara granițelor țării, în arealul de existență ori influență al „marelui vecin” care ne-a dat, mereu, bătăi de cap de-a lungul istoriei, pe lângă „mahmurelile” sale geopolitice îmbibate de vodcă și sânge! Vorba marelui dramaturg Tudor Mușatescu, apropo de pomenita „beutură” de sorginte rusească, „votcă: băutură cu cizme ruseşti”…De data asta, călătoria va fi în timp, cu peste un secol în urmă, referitoare la câteva „puncte comune” pe care le avem cu „stăpânirile” de la Kremlin de-a lungul încurcatei noastre istorii comune. Rândurile de azi sunt o urmare a faptului că, în această săptămână, am rememorat în calendarul vremurilor, urmările nefaste pentru noi și întreaga lume ale Tratatului Ribbentrop-Molotov, consecință directă a lăcomiei bolșevice și a „perenității” sindromului de stăpân intrat în ADN-ul unor cioloveci de pe acele meleaguri.
Prin urmare, astăzi vreau să vă reamintesc, prin câteva rânduri, despre cum ne-a „iubit” Lenin „şi-a lui ceată”, aproape precum urmașul său de azi de pe „tronul” Kremlinului, cu tot cu tezaur şi despre câteva scurte aspecte din lupta pentru Galaţi şi unirea Basarabiei cu România. Cine a citit un pic de istorie știe că primului război mondial nu a reprezentat o perioadă de linişte pentru România, având în vedere că s-a confruntat, din plin, cu ambiţiile continuu lacome ale „marelui vecin de la Răsărit”, fost aliat în prima conflagraţie mondială şi trecut, prin intermediul bolşevismului care câştiga teren, în postura de inamic. Aceste câteva rânduri pe care le citiți se doresc a fi doar o trecere-n revistă a câtorva elemente care ne-au marcat istoria şi care, vrând-nevrând, au ecouri până în prezent. Mai „tari” decât ar fi normal…Problemele interne ale Rusiei, agravate pe fondul primului război mondial, au condus la prăbușirea regimului țarist și au deschis larg calea bolșevicilor, care au obținut puterea în urma Revoluției din Octombrie 1917. Pe scurt, noul regim sovietic a încheiat pacea cu Puterile Centrale și a decis să rupă relațiile cu România și să confiște tezaurul românesc. Fractura dintre masele care doreau ieșirea din război și conducerea Sovietului a deschis drumul bolșevicilor. Această facțiune a apărut în urma celui de-al doilea congres al Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia (PSDMR), care a avut loc în 1903. După cum se ştie, divergențele dintre membri partidului au condus la împărțirea în două grupuri, „bolșevicii”, conduși de Vladimir Ilici Ulianov, cel cunoscut sub numele de Lenin, și „menșevicii” conduși de Iulius Martov. Pe toată perioada războiului, liderii bolșevici au fost exilați în Siberia sau în străinătate. Imediat după izbucnirea Revoluției din Februarie, aceștia s-au întors la Petrograd și Moscova. Printre ei se numărau şi cei numiţi Iosif Vissarionovici Stalin și Viaceslav Mihailovici Molotov, nume de tristă amintire pentru noi, din toate punctele de vedere! Pentru cei care se aflau în exil în străinătate, întoarcerea pe pământurile „Maicii Rusia” a fost mai dificilă, pentru simplul motiv că Europa era în plin război iar moartea nu acorda păsuire nimănui şi nu ţinea cont de afilierile ideologice. Lenin și alți bolșevici refugiați în Elveția neutră au reușit să se întoarcă la Petrograd cu ajutorul direct și de netăgăduit al guvernului german, interesat, fireşte, să-i ajute pe cei care doreau să scoată Rusia din război. Şi, uite-aşa, ar fi scăpat nemţii de un mare inamic, ajutând bolşevicii să vină la putere! Unii spun că au fost investiţi şi bani frumuşei în „aventura bolşevică”. Și nu cred că sunt departe de adevăr. Am un „deja vu” apropo de relația germană cu Kremlinul, ca într-un arc peste timp…
Bolșevicilor li s-a pus la dispoziție, de către nemți, un tren special, cu provizii suficiente, de toate felurile, tren care i-a transportat de pe teritoriul Germaniei până-n Rusia. Lenin şi ciracii săi au ajuns în gara Finlanda din Petrograd în data de 3 aprilie 1917. Începând din luna martie, cei care tocmai se întorseseră din Siberia au început să reclădească organizația bolșevică și să publice ziarul „Pravda”. Acestea fiind spuse, am putea zice, extrapolând un pic situaţia din prima jumătate a secolului trecut, cum că Germania a contribuit din plin la cele două mari plăgi ale secolului: comunismul şi nazismul! Nu cred că greșesc zicând asta. Întâmplător sau nu, am fost şi noi urcaţi cu forţa de roata istoriei în căruţa celor două „întâmplări” nedorite ale specie umane, „întâmplări” cu urmări directe până astăzi! Şi numai Dumnezeu ştie până când! Întoarcerea lui Lenin în Rusia a schimbat linia moderată adoptată până atunci de bolșevici. El a publicat în „Pravda” o serie de zece directive, cunoscute ca „Tezele din aprilie”, prin care le cerea Sovietelor să preia puterea, îi critica pe liberalii și pe socialiștii din Guvernul provizoriu și le cerea bolșevicilor să nu mai colaboreze cu ei. Lenin recunoștea meritele Revoluției din Februarie, însă prin „Tezele din aprilie” propovăduia a doua etapă a revoluției, respectiv răsturnarea burgheziei de către proletariat. La începutul lunii noiembrie 1917, bolșevicii au solicitat începerea negocierilor cu Puterile Centrale pentru ieșirea Rusiei din război. Cele două părți au încheiat un armistițiu, pe 22 noiembrie, la Brest-Litovsk. Decizia rușilor a adus România într-o poziție extrem de dificilă şi chiar în pragul dezastrului. Țara era înconjurată din toate părţile de inamici, fără sprijin direct și fără nicio soluție de retragere în caz de înfrângere. Că nu avea unde! Misiunea Militară Franceză făcuse multe în sprijinul României dar nu era suficient. Guvernul român a fost nevoit să solicite încheierea unui armistițiu, fapt pentru care negocierile dintre România și Puterile Centrale au început pe 24 noiembrie. Armistițiul de la Focșani, semnat pe 26 noiembrie/9 decembrie, 1917 prevedea încetarea ostilităților între România și Puterile Centrale. Armistițiul a fost prelungit de mai multe ori prin diverse negocieri până pe 24 aprilie/7 mai 1918, data la care a fost semnat Tratatul de la București, cu prevederi dezastruoase pentru ţară. Bine că nu a fost amendat de regele Ferdinand pentru că, altfel, am fi avut mai mari probleme la Conferința de Pace de la Paris! Ostilitățile pe teritoriul României au continuat chiar și după încheierea Armistițiului de la Focșani. Adică, autoritățile române s-au confruntat cu probleme mari provocate de retragerea dezordonată a militarilor ruși, atinşi de „morbul” bolşevismului în masă. Armata română a fost nevoită să facă față atacurilor neașteptate și prea des repetate ale rușilor și să apere populația de jafuri. Cea mai puternică confruntare între trupele rusești aflate în retragere și armata română o reprezintă o bătălie mai aparte, bătălia de la Galați din ianuarie 1918. Am aflat mai multe despre această veritabilă bătălie din scrierile amicului scriitor Cristian Negrea din Baia Mare și din alte lucrări interesante despre acea vreme.
În zona Galați-Tecuci erau desfășurate atunci importante efective rusești, printre care Armata 6 Rusă și Corpul 4 Siberian, mare unitate de elită, zice-se. Rușii au încercat să părăsească linia frontului și să traverseze Prutul, însă retragerea lor a fost blocată de armata română. Bătălia de la Galați a reprezentat un incident unic în istoria primului război mondial. După lupte violente în care s-au folosit pentru prima dată, concomitent, trupe terestre, marine și de aviație, rușii s-au predat…germanilor…Chiar dacă acest material va fi mai lung decât m-am gândit iniţial, cred c-ar fi păcat să nu v-aduc în atenţie acest episod important din istoria noastră şi îi mulţumesc mult amicului Cristian Negrea pentru descrierea amănunţită a bătăliei pentru Galaţi. Rândurile ce urmează despre aceste lupte sunt fragmente din descrierea sa, mult mai amănunţită, fireşte! Este una dintre cele mai spectaculoase bătălii din primul război mondial, folosindu-se pentru prima oară, combinat, atacul forţelor terestre, maritime şi aeriene. Este pentru prima oară în Primul Război Mondial când doi aliaţi se luptă între ei şi, la sfârşit, cel înfrânt, armata rusă, alege să se predea în parte chiar inamicului, armata germană, pentru a scăpa de baionetele româneşti. După eliminarea focarului bolşevic de la Socola şi alungarea trenurilor cu ajutoare de la Odessa, situaţia era departe de a se fi calmat. După îndemnurile lui Lenin, ruşii dezertează în masă, înarmaţi, pentru a se întoarce în ţară. Erau hotărâţi să-şi croiască drum cu armele şi să prade totul în calea lor, iar dacă nu întâlneau rezistenţă, să bolşevizeze totul, după modelul din Rusia. La 12 ianuarie 1918, la Pechea, lângă Galaţi, o delegaţie bolşevică rusească vine la comandamentul Diviziei a 4-a română pentru a anunţa că, începând de a doua zi, 13 ianuarie, trupele ruse vor părăsi frontul şi vor trece Prutul în Basarabia. Ruşii spuneau că nu-l mai recunosc pe generalul Scerbaceev drept comandant al lor şi vor trece în Basarabia, iar dacă trupele române vor opune rezistenţă, vor trece totul prin foc şi sabie, vor arde şi distruge totul în calea lor. În zonă, pe front, în sectorul Tecuci – Galaţi, se afla Armata a 6-a Rusă, cu trei corpuri de armată a câte două divizii fiecare, cu o putere de circa 5-6.000 de luptători la fiecare divizie. În spatele lor era dispusă Divizia 4 Infanterie Română pentru a le supraveghea. După ultimatumul rusesc, Divizia 4 Infanterie ia măsurile necesare şi primeşte în sprijin două batalioane întărite cu mitraliere şi sprijin de artilerie de la Divizia 3 Infanterie vecină. Ruşii se liniştesc pe moment, dar pe 16 ianuarie, Divizia 40 Rusă porneşte spre Pechea, dar este întoarsă pe front de Divizia 4 Infanterie Română. La stânga dispozitivului se găsea Corpul Siberian, a cărui Divizie a 9-a se bolşevizase complet. Divizia a 9-a porneşte spre Galaţi, la fel ca şi Divizia a 10-a siberiană, care avea mulţi militari ce forfoteau prin oraş.
Pentru a acoperi sectorul de front părăsit de ruşi în faţa germanilor, pentru ca aceştia să nu atace poziţiile rămase goale şi a pătrunde în interior, românii au trimis ce trupe au putut, respectiv Regimentul 5 Infanterie care a ajuns să ocupe poziţiile a două divizii ruseşti şi două plutoane din Regimentul 21 în locul Regimentului 136 Rus. Oraşul Galaţi era ameninţat de un întreg corp de armată, din care dispăruse disciplina şi dezordinea era la ea acasă. Comandorul de marină Rizea Niculescu, comandantul sectorului Galaţi, primeşte ordin de a bloca drumul coloanelor ruseşti spre est şi de a apăra oraşul. Colonelul Bădescu, comandantul Brigăzii a 8-a de la Fântânele, are misiunea de a ataca dinspre nord şi dinspre vest coloanele ruse, aflate în defileul dintre bălţile Mălina, Calica şi Siret. Din păcate, raportul de forţe era total nefavorabil românilor, ruşii fiind mult mai numeroşi. În zilele de 20 şi 21 ianuarie, în jurul Galaţiului se va da o lupta violentă între acest Corp 4 Siberian şi unităţi ale Diviziei 4 Infanterie Română. Comandorul Rizea a dispus puţinele sale forţe în jurul Galaţiului. Cea mai mare parte a trupelor, două companii şi jumătate, din Regimentul 21, sunt poziționate pe Dealul Ţiglina, spre a opri ieşirea ruşilor din zona bălţilor şi Siret. Pe aici se aştepta, de altfel, atacul principal al acestora. Aici se aflau şi două baterii de artilerie ale marinei, pe afete fixe, o escadrilă de patru vedete, un torpilor şi o şalupă. O altă companie a ocupat poziţie lângă bateriile marine, cu faţa spre oraş, spre a preveni un eventual atac al ruşilor din Galaţi. Galaţiul putea fi atacat şi din afară, şi din interior, o situație mai mult decât dificilă. Mici detaşamente sunt postate la nord-vest de oraş, spre Fileşti, şi la est, spre Reni, iar în oraş a fost oprit un detaşament de marină şi două plutoane de infanterie, spre a supraveghea trupele ruse ale Diviziei a 10-a. Galaţiul se află, timp de două zile, sub bombardamentul ruşilor. Ruşii încep să înainteze din două direcţii: dinspre nord-vest de Fileşti, înaintează Regimentul 34. Dinspre vest, de la Şendreni, înaintează grosul Diviziei a 9-a. În acelaşi timp, puternice patrule ruseşti se strecoară pe la sud de Băltiţa, surprind avanposturile româneşti de pe Ţiglina, şi capturează un ofiţer şi 14 soldaţi. Comandantul militar al oraşului cere ajutoare de la brigadă. Tot ce i se poate trimite este o companie de mitraliere şi o jumătate de companie infanterie, de 70 de ostaşi. Ruşii ajung la Movileni, aşezându-şi tunurile în baterii îndreptate deasupra Galaţiului. O delegaţie de soldaţi din Divizia a 9-a Rusă, în frunte cu un căpitan, se prezintă la Galaţi şi cer să li se permită trecerea prin oraş, până la ora trei după-amiaza. Dacă nu, vor bombarda oraşul şi vor forţa trecerea. Comandantul român refuză. La ora 15.00, ruşii încep bombardamentul: nouă baterii de la Movileni trag asupra Galaţiului şi asupra poziţiilor armatei române timp de patru ceasuri. Artileriştii ruşi trag însă foarte prost iar pagubele produse sunt neînsemnate. Bateriile marinei noastre ripostează, trăgând asupra bateriilor ruse şi asupra rezervelor de infanterie. La ora 19.00, bombardamentul se încheie. În noaptea care a urmat, între patrulele de infanterie şi ruşi au fost violente încăierări. Colonelul Bădescu a încercat să-i convingă pe ruşi să depună armele. Nici un rezultat. A doua zi, ruşii reîncep bombardarea Galaţiului şi pregătesc un atac concentrat asupra oraşului. La aripa de vest, trupele Diviziei a 9-a atacă cu putere şi ocupă porţiunea dintre Mălina şi Siret. La centru, trupele ruseşti de infanterie şi artilerie din Divizia a 10-a, care erau cantonate în cazărmile Ţiglinei şi la gura Siretului, se concentrează în spatele detaşamentului român de la Ţiglina. Îl atacă brusc şi prin surprindere şi capturează prima linie: o companie şi jumătate, situată pe botul dealului Ţiglina, în faţa Lacului Calica. Restul trupelor noastre se retrag pe linia a doua, aproape de valea Ţiglinei, la 800 m de bateriile marinei. Situaţia nu era mai bună nici la est. Vasele şi pichetele româneşti de pe Prut au fost dezarmate, la fel ca şi detaşamentele române de la Reni şi Giurgiuleşti, de peste Prut. O baterie grea rusească şi şase mitraliere au fost aşezate pe dealul Giurgiuleşti, pe malul Prutului, iar un detaşament rus, format din două companii de mitraliere, un escadron de cavalerie şi o baterie de artilerie, au trecut Prutul, înaintând spre Galaţi. Bateria şi-a aşezat tunurile lângă Lacul Brateş. Infanteria rusă desfăşurată în linie de luptă înaintează, precedată de patrule de cavalerie, şi pătrunde în partea de jos a oraşului, unde se întăreşte cu peste 200 de infanterişti înarmaţi din Divizia a 10-a. Rând pe rând, ei dezarmează posturile noastre de grăniceri şi miliţieni. Un vas rus, înarmat cu un tun de 150 mm, venind de la Reni, urcă Dunărea şi trage asupra docurilor, vaselor marine şi bateriilor noastre. În acelaşi timp, tunurile de la Giurgiuleşti trag intens asupra oraşului. Situaţia trupelor ce apărau Galaţiul este mai mult decât dramatică. Orice măsură pe care o ia armata română contrastează foarte tare cu diferenţa numerică între efectivele avute de fiecare parte. În acest moment, armata română are o tresărire extraordinară de orgoliu. Din detaşamentul de la Fileşti sosesc două plutoane de infanterie şi o secţie de mitraliere, care vin în fugă. Infanteriştii români atacă cu o violenţă extremă detaşamentul rus de la est, îl pune pe fugă şi-l urmăreşte până trece Prutul. Lucrurile iau o întorsătura incredibilă şi pe dealul Ţiglinei. Bruma de soldaţi români care s-a menţinut pe linia a doua, ajutată de o companie din Regimentul 50, trece la contraatac. Susţinut pe dreapta de Detaşamentul Milicescu, sosit de la Fileşti (jumătate de companie), iar pe stânga de bateriile marinei şi ale vedetelor de pe Dunăre, românii reuşesc să-l respingă pe inamic. Dinspre nord, are loc atacul principal, dat de trupele din Brigada a 8-a, sub comanda colonelului Bădescu, între lacurile Mălina şi Calica, împotriva grosului Diviziei a 9-a Ruse. La început, românii înaintează foarte greu, din cauza unui puternic foc de baraj al artileriei ruse. Dar bateria română îi susţine. Vedetele marinei reuşesc să treacă peste barajul rus de torpile, fără nici o piedică din partea marinarilor ruşi. Ele bombardează din flanc poziţiile ruse. Cu toate acestea, situația era departe de a fi tranşată în favoarea noastră. Şi atunci, armata română face ceea ce a făcut dintotdeauna: trece la atacul la baionetă. În frunte cu comandanţii lor, soldaţii români trec la un atac violent la baionetă, recuceresc dealul Ţiglina, îi eliberează pe camarazii lor capturaţi și-i pun pe fugă pe ruşi. Atacaţi şi respinşi dinspre nord şi est, ruşii intră în debandadă şi încep să se îngrămădească spre sud, înspre Gara Barboşi şi podul de peste Siret. Artileria noastră şi trei avioane de bombardament trag și aruncă bombe asupra masei de soldaţi ruşi strânşi acolo. Furia cu care românii, semnificativ mai puţin numeroşi, contraatacă, îi îngrozeşte pe ruşi, care iau o hotărâre disperată şi senzaţională. La ora 23.00, în toiul nopţii, încep să treacă linia frontului şi se predau fix germanilor. A fost un deznodământ total neaşteptat şi unic în istoria primului război mondial. O bătălie între două armate aliate, în faţa poziţiilor inamicului şi sub privirile acestuia. S-au predat germanilor majoritatea Regimentelor 33 şi 35 Infanterie rusă, în total peste 3.000 de oameni, cu tot materialul şi cu un divizion de artilerie. A doua zi dimineaţă, o delegaţie a Diviziei a 9-a Siberiene a anunţat capitularea. Restul Regimentelor 33 şi 35, Regimentele 34 şi 36 în întregime, Brigada a 9-a de artilerie siberiană, o baterie a Diviziei a 10-a siberiene şi statul major al diviziei, împreună cu tot materialul (60 de tunuri, arme, muniţii, tunuri de tranşee, care erau concentrate dincolo de Siret, la Vădeni, gata să treacă la nemţi, au declarat că se predau românilor dacă li se lasă liberă trecere pentru oameni şi caii şi căruţele lor. După ce au fost dezarmaţi, li s-a dat voie să plece. A doua zi au fost dezarmate complet şi trupele celei de-a doua divizii, a 10-a, a Corpului siberian. Şi acestea au fost lăsate să treacă peste Prut, pe sub paza santinelelor române.Conform istoricului Constantin Kiriţescu, luptele de la Galaţi au reprezentat una dintre cele mai spectaculoase din luptele desfăşurate pe teritoriul României.
În semn de omagiu, autorităţile dintre cele două războaie mondiale au instalat o placă memorială de cinstire a gloriei soldaţilor care au apărat Galaţiul în acele zile. În anii 1945-1946, în încercarea de a şterge ruşinea de pe obrazul înaintaşilor lor, ruşii au dat ordin ca această placă memorială să fie demolată, iar în istorie, generaţii întregi de gălăţeni habar nu au avut despre acest episod din istoria Galaţiului şi a poporului român. La fel cum destul de puțini știu și azi despre acest lucru, din păcate! Problemele interne din Rusia și revoluția bolșevică au determinat autoritățile române să caute soluții pentru protejarea și strămutarea tezaurului, tezaur dus anterior la Moscova, pe timpul retragerii din Moldova a autorităţilor române. La cererea Băncii Naţionale a României, Ministerul de Război a trimis la Moscova un detașament de 20 de jandarmi îmbrăcați în civil și înarmați cu pistoale, care urmau să păzească valorile românești din Rusia. Însă, până când aceștia au ajuns la Moscova, bolșevicii au ocupat Kremlinul și au interzis accesul oricărei persoane străine în interior. Că doar nu aveau de gând să dea înapoi ceea ce tocmai prădaseră! Consulul României la Moscova, Pierre Guerin, și guvernatorul Băncii Naţionale a României, Theodor Căpitanovici, au fost anunțați de trimiterea jandarmilor printr-o telegramă a lui Nicolae Titulescu. De asemenea, Titulescu le aducea la cunoștință că Guvernul român a început demersurile pe lângă aliați pentru mutarea tezaurului în SUA și li se cerea să ia legătura cu reprezentanții Guvernului american în Rusia, pentru ca transportul să se efectueze cu trenul transsiberian. Demersurile inițiate de autoritățile române pe lângă Aliați nu au dat rezultate, Parisul și Londra refuzând să se implice direct şi să garanteze siguranța transportului.
În consecință, Nicolae Titulescu l-a informat pe ambasadorul român de la Petrograd, Constantin Diamandy, căruia i-a cerut să ia legătura cu ambasadorul american „pentru a chibzui asupra celor mai bune mijloace de punere la adăpost” a tezaurului. Negocierile cu americanii s-au prelungit până la sfârșitul anului, fără să se ajungă la un rezultat relativ mulțumitor. În condițiile în care nu puteau să fie obținute garanții ferme, guvernatorul Băncii Naţionale a României a refuzat să aprobe transportul. Şi, pas cu pas, condiţiile istorice au favorizat bolşevicii în a prăda tezaurul…Şi ar fi vrut, fireşte, să păstreze şi Basarabia, că tot o aveau luată cu japca de vreun secol şi ceva! Așa că, la data de16/26 ianuarie1918, după un ultimatum destul de „obraznic”, dat pe 3 ianuarie, Consiliul Comisarilor Poporului al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, adică guvernul bolşevic rus condus de Vladimir Ilici Lenin, rupe relaţiile diplomatice cu România, între cele două ţări intervine practic starea de război. Conform hotărârii autorităților bolșevice, „Toate relațiile diplomatice cu România încetează Legația română și, în general, toți reprezentanții autorităților române se expulzează pe cea mai scurtă cale dincolo de frontieră. Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică își asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român”. La punctul 2 al declaraţiei se arată că tezaurul în aur al României aflat la Moscova „nu va mai putea fi obţinut de oligarhia română, Consiliul Comisarilor asumându-şi răspunderea pentru conservarea şi remiterea în mâinile poporului român”.Tezaurul nu a fost restitut României nici până în ziua de astăzi cu excepţia câtorva piese din tezaur şi a unor opera de artă… Şi sunt slabe speranţe să-l mai vedem vreodată! Chemate de Sfatul Ţării din Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), trupele armatei române au intrat aclamate de populaţie in Chişinău.Trupele ruseşti din România se transformaseră în bande indisciplinate, asupra cărora nimeni nu avea nici cea mai mică autoritate, nici măcar generalul Scerbacev, comandantul rus al frontului. Tâlhăriile şi crimele împotriva populaţiei civile deveniseră ceva obişnuit. Când Rusia a început tratativele de pace cu puterile centrale la Brest-Litovsk, România rămăsese singură pe întreg frontul oriental. Înconjurată de duşmani, trădată de aliatul rus, jefuită de acelaşi aliat, cu controlul nesigur asupra teritoriului său, ţara ajunsese într-o situaţie fără ieşire. O speranţă apăruse odată cu desprinderea Ucrainei de Imperiul Rus, dar ucrainenii încheiară pace rapid şi acceptară prezenţa germanilor pe propriul teritoriu. Eram total înconjuraţi de trupele puterilor centrale. Sub ameninţarea unui nou atac germano-austro-ungar destinat a termina odată pentru totdeauna cu frontul de est şi a-şi concentra forţele în vest, România a fost silită să accepte armistiţiul cu puterile centrale pentru a câştiga timp. Pe de altă parte, situaţia din Rusia degenerase într-un haos total provocat de bolşevici, care risca să cuprindă ţările din jur, inclusiv ţara noastră…În iarna anului 1917, starea de anarhie provocată în Basarabia de bandele de soldaţi ruşi bolşevizaţi care se dedau la jafuri în rândurile populaţiei şi la atacuri asupra organismelor statului, se înrăutăţise. De asemenea şi prizonierii ruşi întorşi din Germania, s-au dedat la acte de vandalism, violenţe, crime, distrugeri, care au pereclitat complet ordinea în Basarabia. Consiliul Directorilor Generali din Basarabia era incapabil să mai menţină ordinea în nou-proclamata Republică Democrată Moldovenească, cu atât mai mult cu cât avea de înfruntat rezistenţa violentă a bolşevicilor instigaţi de Moscova. Deşi Lenin a propovăduit dreptul popoarelor din cuprinsul imperiului rus de a-şi decide singure soarta, adevărul era că acesta pregătea şi încerca pe toate căile menţinerea subjugării lor prin forţa armelor, dacă nu se puneau sub protecţia revoluţiei bolşevice, care ar fi urmat să cuprindă întreg pământul. Aşa a fost şi în cazul Basarabiei, care îşi urma calea spre o viaţă separată de fostul imperiu, înaintând pe calea unirii cu România. Cu atât mai puţin, bolşevicii nu doreau să lase din mână această importantă gubernie anexată la 1812. Ba mai mult, intenţiile acestora se îndreptau şi împotriva României, pe care o doreau transformată în republică sovietică. În decembrie, bande înarmate de bolşevici se adunaseră la Chişinău şi se dedau la grave provocări la adresa Consiliului şi a autorităţilor tânărului stat. Neavând la dispoziție forțe care să-i permită asigurarea ordinii și impunerea autorității, Consiliul Directorilor Generali a cerut trupe atât generalului Șcerbacev, deja comandant doar cu numele al trupelor ruse de pe frontul românesc, cât și guvernului de la Iași. Consiliul Directorilor Generali al Republicii Moldovenești a solicitat guvernului român, printr-o telegramă expediată la 22 decembrie 1917/4 ianuarie 1918, trimiterea unui ajutor militar – de preferinţă a unui „regiment ardelenesc” – care să fie la dispoziția sa.
Guvernul de la Iași ezita să dea un răspuns pozitiv guvernului de la Chișinău, deopotrivă pentru a nu provoca guvernul de la Petrograd, dar și guvernele de la Berlin și Viena, care ar fi putut denunța armistițiul încheiat în luna precedentă. Românii erau preocupați, în primul rând, de menținerea unor comunicații libere în Basarabia, având în vedere că doar pe acolo erau posibile legăturile cu lumea, dar și siguranța depozitelor propriei armate. Să nu uităm că liniile de aprovizionare prin care Aliaţii ne ajutau treceau prin „Maica Rusie” şi nu de puţine ori aceste depozite ori direct trenurile au fost capturate ori jefuite fie de ţarişti fie de bolşevici fie de diverse bande organizate. Un detașament de voluntari ardeleni, circa 1.000 de militari, ce veneau de la Darnița, de lângă Kiev, care avea ca misiune declarată paza depozitelor de subzistență ale Armatei Române, a fost atacat şi dezarmat de trupele ruse bolșevice la 6/19 ianuarie 1917, în gara din Chișinău, nu înainte de a se înregistra victime în ambele tabere, ardelenii neaşteptându-se la această „primire călduroasă”. Ardelenii aveau să fie eliberați după câteva zile, în contextul intrării trupelor române în Basarabia. Un alt detașament format din ucraineni, ardeleni și grăniceri români, care trecuse la est de Prut și s-a îndreptat spre Chișinău, a fost învins de bolşevici la Cornești, doi dintre apropiații generalului Șcerbacev, generalul Nekrasov, fost comandant al Armatei a 9-a Ruse, și colonelul Socolov, fiind uciși în timpul luptelor. Membrii români ai Comisiei interaliate (de aprovizionare) au fost reținuți la Chișinău ca prizonieri de către bolșevici. Câţiva deputaţi din Sfatul Ţării au fost arestaţi de forţele bolşevice, iar alţii au părăsit Chişinăul sub ameninţarea cu moartea. La 5/18-6/19 ianuarie 1918, forțele bolșevice au preluat controlul asupra Chișinăului. De atunci și până la 13/26 ianuarie 1918, în Chișinău s-a înregistrat o situație neobișnuită în privința puterii. Formal, legitimitatea păreau să o aibă Sfatul Țării și Consiliul Directorilor Generali, însă, în realitate, puterea aparținea organizațiilor militare bolșevice. Ion Inculeț și Pantelimon Erhan au rămas în oraș, încercând să asigure continuitatea instituțională. Cei doi ar fi fost amenințați cu trimiterea în fața unui tribunal revoluționar pentru trădarea intereselor rusești revoluționare. În condiții neclare, ei ar fi trimis la Iași, la 6 ianuarie 1918, o telegramă prin care solicitau guvernului României să nu trimită imediat trupe în Basarabia întrucât ar exista pericolul unui război civil. Însă pregătirile românilor în vederea unei intervenții la est de Prut erau avansate, motivațiile lor fiind şi militare și politice. În condiţiile haosului de nestăpânit, Consiliul Directorilor decide să ceară, totuşi, ajutorul direct al armatei române. După mai multe apeluri primite cu prudenţă, guvernul Brătianu a decis să trimită peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea ordinii, protejarea populaţiei, apărarea căilor de comunicaţii şi a depozitelor, cu menţiunea că armata română fusese chemată prin comandamentul militar rus.
Guvernul bolșevic de la Petrograd a reacționat vehement, considerând că intrarea trupelor române în Basarabia reprezintă o agresiune împotriva Rusiei, și a decis ruperea legăturilor diplomatice cu România și sechestrarea tezaurului românesc. România a fost primul stat care a intrat în luptă deschisă, cu arma în mână, împotriva bolşevismului, fiind obligată să apere populaţia civilă de jufurile şi fărădelegile trupelor ruse până atunci aliate, care părăseau frontul fără avertizare, lăsând flancurile armatelor române descoperite. Deveniseră trupe rebele, îndoctrinate de agitatori, bucuroase să se întoarcă acasă, dar gata să se dedea la orice samalvonicii pe drumul lor spre Rusia. Moldova era plină de trupe române, aşa că aici retragerile au decurs ceva mai puţin periculos pentru populaţie, dar în Basarabia sălbaticiile bolşevicilor s-au dezlănţuit. La trecerea Prutului, armata română a fost întâmpinată cu bucurie. O delegaţie a Sfatului Ţării în frunte cu Pelivan şi Inculeţ a venit în întâmpinarea Diviziei 11 Infanterie care se îndrepta spre Chişinău. La 13/26 ianuarie 1918, armata română, sub conducerea generalului Ernest Broşteanu a intrat în Chişinău şi a restabilit ordinea.
Unităţile bolşevice s-au retras la Tighina, fără a opune vreo rezistenţă care să conteze din punct de evdere militar. În acelaşi timp, Divizia 13 Infanterie a trecut Prutul în sudul Basarabiei, unde dezordinea era cu atât mai mare cu cât elementele minorităţilor bulgare, lipovene, tătare, găgăuze, fuseseră incitate la dezordine de bolşevici, iar armata rusă le scăpase complet de sub control. Pacificarea regiunii a fost mai dificilă, dar până la 8 martie, în condiţii de iarnă grea, armata română a intrat în Cetatea Albă. Totodată, forţele bolşevice retrase la Tighina au fost complet annihilate, prin lupte grele, la 7 februarie 1918. Cum spuneam anterior, puterea sovietică, ignorând principiile autodeterminării şi de respectare a independenţei altor state pe care aparent le susţinuse până atunci, bolşevicii lui Lenin au considerat acţiunea drept un act de agresiune asupra teritoriului său şi a rupt relaţiile diplomatice cu România. Proclamarea independenței Basarabiei față de Rusia a avut loc pe 24 ianuarie 1918 (stil vechi). Sfatul Țării a ales această dată pentru a vota independența și pentru a marca 59 de ani de la unirea Moldovei cu Țara Românească. Ion Inculeț a fost ales președinte al noii Republici independente, iar Consiliul de miniștri era condus de Daniel Ciugureanu. Proclamarea independenței a fost, în fapt, primul pas către unire. Ulterior, realizarea unirii Basarabiei cu România a fost hotărâtă în ședința Guvernului român de la Iași (23 martie 1918), la care au participat Inculeț și Ciugureanu. Însoțiți de o delegație românească condusă de premierul Alexandru Marghiloman, cei doi lideri moldoveni au mers la Chișinău pentru a lua parte la ședința Sfatului Țării din 27 martie (9 aprilie, stil nou), care a votat Unirea. Hotărârea de unire a Basarabiei cu România a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri. Fireşte, guvernul bolșevic a reacționat vehement, afirmând că unirea Basarabiei cu România reprezintă o „sfidare”.
Într-o notă adresată Guvernului român, autoritățile de la Petrograd susțineau următoarele: „Declarația Dvs. dată publicității în presa europeană, în legătură cu faptul că reprezentanții Basarabiei au declarat solemn alipirea Basarabiei la România și că, pe această bază, Dvs. considerați de acum înainte Basarabia ca parte integrantă a Regatului român, reprezintă o sfidare a Republicii Federative Sovietice Ruse… Alipirea acesteia din urmă [a Basarabiei] la România este, totodată, o constrângere a populației basarabene care și-a exprimat deschis și unanim protestul față de ocupația românească...”. „Marele Urs” lasă greu din mână ce a apucat odată cu ghearele! Şi asta se va vedea după două decenii şi încă mult timp după aceea! Şi nici astăzi, cu toată independenţa de facto şi de jure a Moldovei de peste Prut, barba „ţarului” de la Kremlin e băgată-n toate treburile murdare care opresc revenirea teritoriului dintre Prut şi Nistru la patria-mamă! Revenind la ceea ce spuneam anterior despre tezaur, rușii au invocat pierderile suferite pe frontul românesc și unirea Basarabiei cu România ca pretexte pentru confiscarea tezaurului. În 25 mai 1919, guvernele din Rusia și Ucraina au publicat o declarație comună, referitoare la soarta tezaurului: „Guvernele muncitoresc-țărănești ale Rusiei și Ucrainei își declină orice răspundere față de soarta viitoare a diferitelor valori aduse pe timpul guvernului țarist în Rusia și care aparțin Guvernului român, Băncii Naționale Române, altor bănci românești, precum și moșierilor și capitaliștilor români”. În lunile aprilie și iunie1919, delegația română la Conferința de Pace de la Paris a depus două memorii pentru recuperarea tezaurului, care nu au avut niciun efect, din cauza lipsei sprijinului Aliaților. Pe Aliaţi nu-i mai interesam prea mult, chit că ne îndeplinisem misiunea din război, convenită-n 1916 şi ţara se afla în plin război cu bolşevicii unguri de la Budapesta, armata română fiind cea care scotea „castanele” bolşevice din focul cuptorului european. Pentru că aliaţii se săturaseră de război, iar noi eram lăsați în voia sorții…De parcă ai noştri aveau mare poftă de a muri! Încercările de recuperare a tezaurului au continuat, însă de fiecare dată partea sovietică a încadrat această chestiune în sfera problemelor politico-teritoriale care au marcat relațiile dintre România și Rusia. În 1920, s-au purtat convorbiri între români și sovietici, la Copenhaga și Londra. Partea română a ridicat problema tezaurului. N. D. Ciotori, unul dintre reprezentanții români de la acele negocieri, a menționat că partea sovietică s-a grăbit să dezmintă zvonul care circula în epocă, conform căruia aurul românesc ar fi fost pus în circulație de Guvernul rus. Ciotori susținea că, în urma discuțiilor despre tezaur, a rămas cu impresia că „Sovietele sunt dispuse să ni-l redea, dar ne vor cere despăgubiri pentru materialele de toate felurile lăsate de armatele ruse pe teritoriul nostru”.Este greu de crezut că sovieticii erau dispuși să înapoieze tezaurul, mai ales că în același an, pe 28 octombrie 1920, a fost semnat Tratatul de la Paris, prin care Franța, Anglia, Italia și Japonia recunoșteau unirea Basarabiei cu România. Într-o notă înmânată Guvernelor României, Franței, Marii Britanii și Italiei, Guvernele sovietice din Rusia și Ucraina susțineau că „nu pot recunoaște înțelegerea cu privire la Basarabia făcută fără participarea lor și că ele nu se consideră în niciun fel legate de tratatul încheiat pe această temă de alte guverne”. Iar de vreo trei decenii încoace, gheara rusului ține aproape de el, cu toate aparențele de independență, cea de-a doua țară românească… Ce-i mai rău e că mulți dintre frații noștri de acolo suferă de așa numitul sindrom Stockholm, acela al ostatecului căruia îi place de cel care l-a răpit…
Jertfele românilor, de-a lungul existenţei lor, sunt uriaşe. Aproape că nu există palmă de pământ care să nu fi fost apărată prin jertfă de sânge. Prin moartea lor, eroii ne-au apărat fiinţa, limba, cultura şi glia străbună. Iată de ce, merită să-i cunoaştem, să-i venerăm şi să presărăm pe-a lor morminte ale laurilor flori! Și să avem grijă că prezentul începe să fie mai fierbinte decât am crezut până acum! Repet și în încheierea rândurilor de astăzi, ca în fiecare săptămână, până la finalul „flăcărilor din ograda vecină”, că, dintre toate relele acestui conflict din apropierea noastră, unul iese, de departe, în evidență, și anume faptul că mor mulți oameni nevinovați acolo în Ucraina, precum și acela că sunt distruse sute de mii ori milioane de destine, laolaltă cu casele, străzile, orașele și viețile multor oameni. Solidaritatea trebuie să fie cea care ne unește, să ne sprijinim unii pe alții și să-i ajutăm pe cei în suferință! Dumnezeu să ne ocrotească! Pe toți! Inclusiv pe ruși! Ne revedem, stimați amici, la aceeași dată, săptămâna viitoare! Până atunci, să vă fie bine!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră,
Nicolae Uszkai
Surse,surse foto și lecturi suplimentare despre subiectele din articol le puteți găsi aici:
Popa, Vasile; Primul pas spre Marea Unire; Document – Buletinul Arhivelor Militare Române, Anul I Nr. 4/1998
Cristian Păunescu, Marian Ștefan, Tezaurul Băncii Naționale a României la Moscova, Editura Oscar Print, București, 2011
Mihail Gr. Romașcanu, Tezaurul român de la Moscova, Editura Cartea Românească, București, 1934
Sheila Fitzpatrick, The Russian Revolution, Oxford University Press, New York, 1994
Alexandru V. Boldur, Basarabia și relațiile româno-ruse (Chestiunea Basarabiei și dreptul internațional), Editura Albatros, București, 2000
Gheorghe Platon (coord.), Istoria românilor – De la Independență la Marea Unire, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, București, 2003
http://www.history-cluj.ro/Istorie/cercet/Suciu/suciu.pdf
http://ispaim.mapn.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/RIM/rim1-2_2018.pdf
http://uspee.md/wp-content/uploads/2016/10/MOLDOSCOPIE_PROBLEME_DE_ANALIZA_POLITICA_PARTEA-61.pdf
https://www.europalibera.org/a/blog-centenarul-unirii-dorin-dobrincu/28909730.html
http://cristiannegrea.blogspot.com/2012/05/batalia-moldovei-in-razboiul-roman.html
https://epochtimes-romania.com/news/rusia-bolsevica-si-revolutia-sexuala–246860
Opiniile cititorului
Lasa un comentariu
Continue reading
Kleps Cristian On august 26, 2022 at 9:23 am
Extrem de interesant materialul prezentat, cu multe fapte necunoscute de o mare majoritate a populatiei. Poate materialul, ca si altele pe aceasta tema, ar trebui tiparite sub forma de brosuri si distribuite in sistemul de invatamant superior de specialitate romanesc.