Jurnal FM 
„Lume, lume, soro lume…” Cuiele greco-turcești ale lui Pepelea…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on noiembrie 10, 2022
Motto: „Războiul nu este o aventură. Este o boală. Este ca tifosul.”- Antoine de Saint-Exupery
Stimați amici, sub denumirea generică „Lume, lume, soro lume...”, ne întâlnim, din nou, și în această zi de joi, pe acest „bulevard virtual”, cu câteva gânduri referitoare la „trendurile” politicii „din afară” și la influența acestora asupra României. Sau la faptul că orice se întâmplă „pe afară” ne poate influența. Pentru că este evident pentru oricine că lumea este, din ce în ce mai mult, interdependentă. Azi vă propun o călătorie prin apropierea noastră, prin Marea Egee, locul de confruntare perpetuă a două state care au avut multe „de împărțit” de-a lungul istoriei comune, adică Grecia și Turcia. Chiar dacă ambele sunt state membre NATO…Și ce „cuie ale lui Pepelea” le macină existența contemporană…
Pentru început am să-ncerc să v-aduc aminte despre expresia pe care am folosit-o, parțial, în titlul rândurilor de față.„Cuiul lui Pepelea” face referire la un motiv ascuns cu ajutorul căruia cineva se amestecă în treburile altcuiva. Se poate spune că scopul final îl reprezintă luarea abuzivă a unui drept, legându-se de un pretext, prin punerea într-o situaţie stânjenitoare a celuilalt. Pepelea este un personaj din creația populară, care și-a vândut casa moștenită de la părinți, însă și-a păstrat drept de proprietate asupra unui cui din perete. Drept urmare, acesta venea în fiecare zi să își pună căciula în cui, iar după aceea să o ia de acolo. Cumva asemănător, din nou, în arealul de interferențe eleno-turce, „se întărâtă tărâțele-n ei”, vorba veche din popor. Grecia și Turcia, două dintre statele cele mai vechi membre ale NATO, ambele încă în 1952, continuă să nu fie îngăduitoare una cu cealaltă și să se șicaneze reciproc, ceea ce generează, pe fondul deteriorării situației de securitate din arealul european din spațiul ex-sovietic, unele temeri destul de justificate, la prima vedere, că ar fi posibilă o escaladare a neînțelegerilor turco-elene și ar putea izbucni un război între două state membre NATO. Este o certitudine că, în ultima perioadă, legăturile între capitalele celor două state s-au deteriorat vizibil până la punctul în care au dat naștere unor condiții destul de „favorabile” unui curs de acțiune ce poate duce la un „conflict fierbinte” între cele două țări, care, la drept vorbind, nu s-au iubit niciodată de-a lungul istoriei. Dimpotrivă! Ca dispunere geografică, cele două țări se află pe un teritoriu important din punct de vedere strategic în sud-estul Europei și au la îndemână, fiecare, armate dintre cele mai importante din NATO, ceea ce face ca eventualele consecințe ale unei ipotetice „încălziri” a conflictelor dintre cele două țări să fie nebănuite și de o maximă importanță în echilibrul acestei lumi și așa fragile de azi. Cu toate că Grecia și Turcia se acuză reciproc de provocări în zona Mării Egee, în care sunt implicate uneori și avioanele de luptă ale celor două țări, retorica a ajuns, în ultima perioadă, la un nivel alarmant. Președintele turc Recep Tayyip Erdogan a amenințat chiar recent, într-o tiradă cu iz electoral intern, de fapt, că forțele sale ar putea „să vină dintr-o dată într-o noapte” către greci.
Interpretând acest mesaj ca pe o amenințare directă (așa sună, oricum am interpreta) la adresa insulelor grecești, Nikos Dendias, ministrul elen de externe, i-a avertizat pe aliații din NATO că trebuie să răspundă provocărilor turcești dacă nu vor să riște o nouă criză precum cea din Ucraina. Ca să încep rândurile de azi cu o concluzie, de fapt, cred că, în spatele demersurilor cu aspect belicos ale „sultanului” de la Ankara, „interesul poartă fesul”, adică, în alegerile din iunie de anul viitor, Erdogan, al cărui partid nu se mai bucură de sprijinul unei majorități confortabile, cu toată cizma pusă pe oricum fragila democrație turcă, plănuiește să mai contabilizeze către sine niște voturi de la partidul naționalist İyi Parti („Partidul Bun”). Pe de altă parte, și guvernul elen se află într-o campanie electorală, iar imaginea sa a fost deteriorată destul de mult relativ recent de acel scandal „de spionaj” în care s-a descoperit că guvernanții i-au monitorizat pe ascuns pe liderii și jurnaliștii de opoziție. Mda, alții i-au cumpărat direct și acționează acum „în cooperativă”…Nepricepuți grecii ăștia, dom’le!
Care-i „cuiul lui Pepelea” acum? Păi, guvernul de la Atena a fost luat prin surprindere în noiembrie 2019, atunci când Ankara a anunțat că a semnat un acord cu unul dintre guvernele rivale ale Libiei (cel din Tripoli, nu cel din Benghazi) pentru a demarca noile frontiere maritime. Linia de demarcație propusă în această înțelegere dintre Libia și Turcia se apropie de insula Creta a Greciei. Drept urmare, acțiunile Turciei au fost interpretate de Grecia și Cipru drept o extindere a influenței Ankarei asupra apelor teritoriale din estul Mării Mediterane. Uniunea Europeană a precizat că acordul a încălcat legea maritimă și drepturile suverane ale altor state, în timp ce Departamentul de Stat al SUA l-a numit chiar „inutil și provocator”. Ambasadorul turc Özügergin a răspuns acuzațiilor spunând că acordul din 2019 nu ar trebui să îi jignească pe greci, care au conceput, pe de altă parte, propriul lor proiect pentru realizarea unui gazoduct cu Cipru și Israel și cu acordul Statelor Unite, adică o alianță poreclită „3+1”. „Decizia de a semna memorandumul de înțelegere dintre Turcia și Libia în 2019 nu a fost luată peste noapte; în schimb, a fost o reacție clară și neambiguă la manevre precum mecanismul 3+1 și proiectul EastMed, prin care grecii și ciprioții greci au încercat să împingă Turcia în afara ecuației Mediteranei de Est”, a spus, la acea vreme, ambasadorul turc. „A crezut cineva că vom sta cu mâinile în sân și vom accepta să fim blocați pe peninsula Anatoliei?” a mai spus acesta. Ca urmare, Grecia sprijină guvernul libian de la Benghazi ca să saboteze acordul Turciei cu guvernul de la Tripoli, iar Grecia și Egiptul au încercat să preia din nou inițiativa în 2020 cu un acord de desemnare a propriilor lor zone economice în estul Mării Mediterane. Diplomații greci au spus că înțelegerea a anulat, practic, acordul din 2019, iar după semnarea pactului, Grecia și Egiptul au spus că se vor opune oricărei activități în zonele disputate din estul Mediteranei. O mare parte din controversele legate de acordul de explorare dintre Ankara și Tripoli provine de la neînțelegerile cu privire la care dintre cele două administrații libiene (Tripoli și Benghazi) reprezintă guvernul legitim al acestei țări. Ankara a semnat acordul cu guvernul din Tripoli, pe care îl sprijină, și nu cu administrația militară rivală care, începând din 2014, conduce de la Benghazi în estul Libiei. În ciuda tensiunilor ridicate, ambele părți au spus că ar fi dispuse să apeleze la dialog pentru a-și rezolva diferendele, inclusiv, dacă va fi nevoie, la Curtea Internațională de Justiție de la Haga. Problema este că Grecia și Turcia nu se pot pune de acord asupra subiectului de dezbatere.
Adică, Grecia vrea să discute doar despre zonele maritime, în timp ce Turcia vrea să abordeze o gamă mai largă de probleme, precum suveranitatea insulelor mediteraneene și demilitarizarea lor. Vorbim aici despre un dialog al surzilor! Ambele tabere au menționat acordul maritim dintre Israel și Liban ca pe un exemplu că Grecia și Turcia ar putea ajunge la o înțelegere. Între timp, partidul principal de opoziție din Grecia, Syriza, a amintit public că Grecia ar trebui să își extindă imediat apele teritoriale cu 12 mile nautice la sud și est de Creta și să înceapă discuții de demarcare teritorială cu toți vecinii săi litorali din estul Mediteranei, inclusiv Libia și Turcia. Oficialii Ministerului de Externe au confirmat că o astfel de mutare ar putea fi luată în calcul într-un viitor apropiat și că pregătirile tehnice ar putea dura doar câteva săptămâni. Turcia a amenințat Grecia cu acțiuni militare dacă își va extinde apele teritoriale în Marea Egee, întrucât decizia grecilor ar tăia accesul la mare pentru o mare parte din regiunile de coastă ale Turciei. Și de aici încolo, „mușchii militari” încep să fie flexați de către ambele părți. Mai ales că neica Erdogan s-ar cam crede „pe cai mari” apropo de rolul său auto-asumat în așa-zisa mediere a conflictului ruso-ucrainean.Cele două țări „s-au cam ciocnit” în timpul invaziei Turciei în Cipru în 1974, iar un conflict a fost evitat la limită în timpul crizei de la Imia din 1996. În 2020, fregatele grecești și turcești s-au duelat, la propriu, în timpul unui conflict în Mediterana de Est. Ambele țări au pierdut avioane de vânătoare și piloți în confruntări deasupra Mării Egee de est, iar fiecare parte o acuză în mod regulat pe cealaltă de survolarea teritoriului lor în zonă. Printre disputele lor, se numără Ciprul rupt în două și criza migranților, dar cea mai mare parte a tensiunilor lor sunt focalizate pe insulele din Marea Egee și din estul Mării Mediterane. Grecia, invocând „Convenția ONU privind dreptul mării”, susține că sutele sale de insule din Marea Egee îi conferă drepturi asupra teritoriilor, iar turcii nu au semnat această Convenție și pretind că insulele nu au aceleași drepturi teritoriale ca și continentul. Mai mult, Parlamentul Turciei a autorizat o declarație de război dacă Grecia își extinde apele teritoriale din Marea Egee de la 6 mile marine, cât are în prezent, până la 12 mile, cât permite Convenția. Turcia cere, de asemenea, ca Grecia să demilitarizeze insulele din estul Mării Egee, argumentând că Atena a încălcat limitele tratatului privind echipamentele militare care pot fi desfășurate pe aceste insule. Grecia spune că echipamentele militare sunt desfășurate strict în scopuri defensive.
Președintele turc Erdogan a declarat acum două luni, în septembrie, că Grecia „ocupă” insulele și că „vom face ceea ce este necesar” atunci când va fi cazul. Premierul grec Kyriakos Mitsotakis a declarat, câteva zile mai târziu, că nu se va ajunge niciodată la război, dar că dacă Ankara va ataca „va primi un răspuns absolut devastator”. Lumea percepe, practic, că amenințările celor doi capi ai țărilor în discuție au un evident scop electoral, deoarece atât Erdogan, cât și Mitsotakis vor avea alegeri în vara anului viitor, dar niciodată nu se știe cât de iute pot aprinde o flacără greu de stins câteva scântei neavute în grijă! Firește că NATO este aptă să gestioneze tensiunea dintre greci și turci așa cum a făcut-o și în trecut, dar se pare că reaua voință dintre aceste țări va continua. Practic, Uniunea Europeană și SUA susțin Grecia în problema insulelor, ceea ce Turcia consideră că este „un favoritism”. Ca urmare, dialogul politic este, în mare parte, înghețat, dar miniștrii apărării din cele două țări s-au întâlnit în timpul unui întâlniri ministeriale NATO la 14 octombrie, în încercarea de a detensiona situația. Ulterior, ministrul turc al apărării a declarat că este „important ca disputa să fie rezolvată fără intervenția unor terțe părți”, iar cel grec a declarat că „atâta timp cât există o amenințare la adresa suveranității teritoriale, aceasta face zadarnică orice încercare de comunicare”. Deci, rămâne ca-n tren!
Este un lucru știut de către analiștii care urmăresc îndeaproape relațiile dintre cele două țări că, din cauza tensiunilor continue cu Turcia, Grecia a fost unul dintre puținii membri NATO care a menținut constant bugetul pentru apărare peste acel „prag” de 2% din PIB al NATO, fapt pentru care, și în acest an, 2022, cheltuielile de apărare ale Greciei au fost cele mai mari din alianță ca pondere din PIB. Chiar dacă o parte însemnată din cheltuielile de apărare ale Greciei din ultima perioadă au vizat, îndeobște, costurile de personal, achizițiile importante de armamente și echipamente la nivelul actualei conduceri politice elene, care a preluat mandatul în vara anului 2019, au făcut ca Grecia să fie, în acest context, unul dintre cei mai mari cheltuitori, procentual, pe înzestrarea cu echipamente și armament din cadrul NATO.
În cadrul acestor cheltuieli pentru înzestrarea forțelor sale armate, Grecia și-a focalizat eforturile pe creșterea calitativă a forței sale aeriene, dar și pe forțele sale navale, având în vedere deschiderea teritoriului său către Mediterană, dar și datorită zonei Mării Egee, pe care o împarte, istoric, faptic și câteodată conflictual, cu vecinul său mai năbădăios și mai puternic, Turcia. Începînd cu anul 2020, Grecia a cumpărat nu mai puțin de 24 de avioane „Rafale” de fabricație franceză, avioane de luptă multi-rol de generație 4 ori 5, aeronave considerate de specialiști ca fiind performante și superioare tehnologic oricărui avion folosit de forțele aeriene turcești, chiar dacă nici acestea nu sunt deloc niște „rable”. De asemenea, Grecia își modernizează 84 dintre avioanele sale F-16 la cea mai recentă configurație, cea de tip „Viper”, și a solicitat să fie inclusă în programul de achiziție pentru înzestrarea sa cu aeronave de luptă F-35 Lightning, fabricat de Lockheed Martin, acel avion de vânătoare monoloc, multi-rol, cu tehnologie „stealth”, conceput atât pentru misiuni de superioritate aeriană, cât și de asalt. Totodată, ca înzestrare, Grecia este pe cale de a achiziționa șapte elicoptere de luptă anti-submarin de tip MH-60R și a instalat deja o versiune a sistemului israelian antiaerian și antirachetă „Iron Dome” deasupra insulelor sale din estul Mării Egee, ceea ce nu e puțin lucru. Sistemul instalat acolo are drept misiune principală contracararea „stolurilor” de drone eficiente ale Turciei. În ceea ce privește forțele sale navale, grecii au achiziționat trei fregate din Franța de tip „FDI HN”, cu opțiunea deschisă de a mai cumpăra și a patra fregată. Sunt foarte avansați și în procedurile de cumpărare a încă patru corvete pentru forța sa navală care nu e deloc mică! În ceea ce privește forțele sale terestre, acestea au un nivel de instruire destul de ridicat și un nivel de dotare mai mult decât rezonabil.
O spun din perspectiva celui care a vizitat câteva dintre bazele terestre ale forțelor militare elene și care a întâlnit destul de mulți militari greci la viața sa. Printre altele, grecii dețin cea mai mare componentă de tancuri din forțele terestre ale membrilor europeni ai NATO (chiar dacă unele sunt mai vechi) și dețin capabilități de artilerie impresionante, poate printre cele mai mari din Europa. Poate părea cam mult de cheltuit pentru o țară care, acum câțiva anișori, era în pragul colapsului financiar, dar grecii au, de prea multe secole, „marota” cu turcii care sunt inamicii lor „pentru eternitate”…Chiar dacă, teoretic, sunt aliați în cadrul NATO.În ceea ce privește Turcia, aceasta deține, practic, a doua cea mai mare armată și a doua cea mai mare forță „contabilizată” în tancuri și artilerie din NATO, după SUA. Și în cifre și în procente și ca nivel de instruire, eficiență și experiență operațională. De departe! O spun tot din perspectiva celui care a ajuns să lucreze, de câteva ori, cu militari turci și care a avut ocazia să vadă, la fața locului, instruirea, condițiile și dotarea armatei turce. La fel cum am avut ocazia să văd atât militari greci cât și militari turci „la treabă” la ei acasă, dar și prin teatre de operații. Apropo de cele zise anterior despre forțele militare elene, forțele aeriene turcești sunt comparabile cu cele grecești, dar puțin în urma acestora din punct de vedere tehnologic, din cauza scoaterii de către americani a Turciei din programul de înzestrare cu F-35, a reținerii manifestate de către SUA a cererii Turciei de modernizare a flotei sale de F-16 și a „trecerii pe linie moartă” a multe sute de piloți turci drept urmare a acelei tentative de lovitură de stat din 2016. Sau ce o fi fost…Că „sultanul” Erdogan a ieșit cam prea întărit din acea „încercare” ca să fi fost doar o întâmplare! În fine, crede fiecare ce dorește!
Pe de altă parte, la capitolul dotare cu armamente și echipamente noi, industria turcească construiește drone și aeronave fără pilot deosebit de eficiente, iar la capitolul calitate/preț, se pare c-ar fi printre cele mai bune din NATO. Ca exemplificare, doar, dronele TB-2 Bayraktar fabricate de turci (chiar de către ginerele „sultanului” Erdogan, de fapt) sunt ultra-cunoscute acum, mai ales pentru eficența lor în războiul ruso-ucrainean, chit c-au fost folosite anterior „la greu” și-n Siria de către turci, iar kurzii au primit, în plin, multe lovituri prin intermediul acestor vectori aducători de moarte. În ceea ce privește forțele navale turcești, acestea sunt printre cele mai mari din NATO, având în dotare un număr mare de nave de luptă de diferite tipuri și clase precum și o impresionantă flotă cu nave destinate operațiilor amfibii, capabilă a debarca rapid trupe de desant maritim în întreaga Egee și nu numai. Pentru a-și mai „întineri” forțele navale, turcii sunt pe cale de a-și dota marina militară cu un număr considerabil de fregate cu capabilități antiaeriene crescute pentru înlocuirea unora mai puțin eficiente. Diverse surse vehiculează cifre cuprinse între patru și șapte fregate cu acest rol. Dar forțele navale turcești sunt și în prag de dotare cu șase submarine de tip 214 de fabricație germană, nave care ar putea înclina pentru turci echilibrul naval în Marea Egee, în condițiile în care forțele navale elene dețin patru submarine de același tip 214.
Privind în ansamblu, cheltuielile de apărare ale Turciei sunt semnificativ mai mici decât cele ale Greciei, în termeni strict procentuali, dar, ca să fim cinstiți în aprecieri,Turcia iese în avantaj net datorită faptului că are o economie considerabil mai mare și își planifică creșteri anuale ale cheltuielilor de apărare până în 2024. Chiar dacă acum inflația a ajuns la un nivel record de 84 de procente, un nivel nemaiîntâlnit de vreo două decenii și jumătate de Ankara, președintele turc Recep Tayyip Erdogan a anunțat o suplimentare cu 26 de miliarde de dolari a bugetului de apărare pentru 2023. Ceea ce nu putea decât să îngrijoreze Grecia, apropo de ambițiile de mărire regională ale lui effendi Erdogan, cel ce se visează un urmaș destoinic de-al lui Soliman Întâiul, cel cu multe cuceriri…Toate cele prezentate anterior, foarte pe scurt, pot duce ca, în cazul aprinderii vreunor „scântei” geopolitice greșit înțelese de cealaltă parte, orice ciocnire să fie degrabă aducătoare de moarte și degrabă aducătoare de escaladări nedorite de lumea și așa zguduită de războiul dintre ruși și ucraineni.Acordul din domeniul energetic semnat recent în octombrie de către Turcia și guvernul libian de la Tripoli mărește riscul izbucnirii unui conflict deschis între Ankara și Atena, în timp ce ambasadorul turc din Grecia a avertizat că „lucrurile ar putea scăpa de sub control foarte repede”. Practic, Turcia a semnat pe 3 octombrie un nou acord cu guvernul libian de la Tripoli pentru explorarea zonei din largul coastei țării africane după zăcăminte de petrol și gaze, dar nu a specificat dacă operațiunile de explorare vor include și apele din sudul Greciei, acolo unde Atena spune că Ankara nu are niciun drept să se implice. Și de aici până la un „miez de scandal” nu e decât un pas! Că „interesul poartă fesul” și „turcul (nu) plătește”! Ministrul grec de externe Nikos Dendias a acuzat Turcia că exploatează „situația turbulentă din Libia pentru a destabiliza și mai mult securitatea în regiunea mediteraneeană și pentru a pune bazele unei hegemonii regionale”.
Acordul semnat de Turcia și guvernul de la Tripoli vine într-o perioadă extrem de tulbure și, firește, accentuată de faptul că în tot arealul egeean, adică și în Grecia și în Turcia și în Cipru vor avea loc alegeri fix anul următor, în 2023, alegeri care, ca în orice situație tulbure, agită steagurile naționaliste și umplu cu sentimente patriotarde spațiul geopolitic din acest colț de lume. Că s-ar auzi prea multă retorică umflată de versuri care îi îndeamnă și pe greci și pe turci la a pune „mâna pe lance și pe drapel” n-ar fi mare bai, dar, din nefericire, ambele tabere au prea multe scule performant aducătoare de multă moarte și cu care n-ar fi bine a se juca prea mult. Am văzut suficient de multă moarte și multe distrugeri anul acesta ca să mai fie nevoie de vreo altă demonstrație de forțe în vreun viitor mai apropiat ori mai îndepărtat între două nații ce nu s-au iubit și prețuit niciodată, dar care s-au răbdat reciproc datorită unui anumit echilibru planetar de la un moment dat.Dincolo de exagerări şi de contextul politic intern din cele două țări, nu există niciun dubiu că preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, devine tot mai ameninţător în afirmaţiile sale. Nu s-a sfiit să declare public: „Hei, grecule! Uită-te în istorie. Dacă continui aşa, preţul va fi foarte ridicat pentru tine!”. Erdogan a făcut, astfel, o referire la anul 1922, când fondatorul statului turc, Mustafa Kemal Atatürk, a învins armata elenă, alungând populaţia grecească din Asia Mică. La o sută de ani de la acea „catastrofă”, cum o denumesc grecii, Erdogan ameninţă cu repetarea. Adică, așa cum a zis „sultanul”: „putem veni, brusc, într-o noapte”.
Pentru a exemplifica una dintre ciocnirile din trecut dintre interesele celor două țări, vă propun doar o scurtă trecere în revistă a conflictului din Cipru care a implicat, direct și indirect, atât Grecia cât și Turcia…Mai ales Turcia…
Pot spune că știu și am citit multe despre acest episod al relațiilor greco-turce și aș putea să vă zic multe despre asta, dar am ales să vă prezint, pe scurt, povestea spusă de domnul Florin Tudosă, într-un articol din „Historia”, denumit „Operaţiunea Attila: Invazia turcă a Ciprului”, pentru că mi se pare relevant și suficient pentru a înțelege câte ceva. În articol, dumnealui spunea:„În decursul întregului deceniu 60-70 al secolului trecut, forţele radicale ale ambelor minorităţi din Cipru cresc în influenţă, fiecare aducând clandestin pe insulă militari greci, respectiv turci, pentru antrenament și instrucţie, ca o anticipare a ceea ce avea să urmeze. La 15 iulie 1974, în Cipru are loc o lovitură de stat, în cursul căreia membrii Gărzii Naţionale Cipriote iau cu asalt palatul prezidenţial, dorind asasinarea „moderatului” Makarios (adică arhiepiscopul Macarie al III-lea, primul preşedinte al Republicii Cipru). Acesta le scapă atacatorilor greci, care îl proclamă președinte al ţării pe Sampson, un ultranaţionalist, fost membru EOKA (Ethniki Organosis Kyprion Agoniston, organizație naționalistă cipriotă greacă). Dorinţa declarată a puciștilor era de a realiza Enosis, unirea cu Grecia. Alarmaţi de această lovitură de stat care contravenea tuturor tratatelor și înţelegerilor de până atunci, având ca scop final Enosis, cu efecte devastatoare asupra minorităţii ciprioţilor turci, la 20 iulie 1974, începe Operaţiunea Attila, adică debarcarea armatei turce în insulă. Scopul declarat iniţial al forţelor de invazie era acela de a înlătura guvernul pucist și de a restabili forma de guvernare anterioară. Într-o acţiune întrunită de tip „joint operation”, adică aeriană, maritimă și terestră, primele elemente ale forţelor de invazie turce debarcă la Kirenia/Girne, unde întâmpină o rezistenţă înverșunată din partea grecilor ciprioți. Prin bombardamente susţinute, forţele aeriene turce fac diferenţa și turcii stabilesc în 21 iulie un cap de pod în port și pe câteva străzi adiacente, realizând legătura la culoarul deja securizat în 1964, până la Nicosia, cu enclavele minorităţii turce din capitală. La acest moment, forţele turce ocupau 3% din suprafaţa insulei. În acest timp, unităţi ale Gărzii Naţionale ale ciprioţilor greci intră în enclavele turcilor, arestează peste 3.000 de locuitori și fac numeroase victime. Guvernul provizoriu cade la 23 iulie și președintele autoproclamat este înlocuit, conform Constituţiei, de Glafcos Clerides, președintele ales al Camerei Reprezentanţilor. Ca urmare, Grecia, Turcia și Marea Britanie, puterile garante ale statului independent Cipru, se întâlnesc între 25 și 30 iulie la Geneva pentru negocieri, în vederea încetării conflictului, căutându-se garanţii că Turcia nu va extinde zona de ocupaţie, grecii se vor retrage din enclave și că se va organiza o nouă conferinţă de pace în luna august. A doua conferinţă de pace a început, într-adevăr, la Geneva, în 14 august, dar imediat ce primele propuneri ale Turciei au fost refuzate, între ministrul de Externe delegat la conferinţă și prim-ministrul Turciei are loc un dialog telefonic aparent banal, menţionându-se la un moment dat că „Ayșe pleacă în vacanţă”, adică semnalul convenit pentru punerea în mișcare a trupelor turcești. Și chiar în timp ce conferinţa își desfășura lucrările, începe a doua invazie, care duce, până la urmă, la ocuparea a 38% din teritoriul insulei; câteva luni mai târziu, în acest teritoriu ocupat este proclamat Statul Federal al Ciprului, sub conducerea lui Rauf Denktash. Între cele două părţi ale insulei, nord și sud, se instaurează „Linia verde” („Green Line”), patrulată de unităţi ale Naţiunilor Unite, ce separă complet insula de la est la vest, marcând ruptura dintre comunităţile etnice cipriote. După încetarea ostilităţilor, se semnează, la 2 august 1975, un acord de schimb de populaţii. Deoarece avansul trupelor turce din august 1974 determinase deja fuga a aproximativ 150-200.000 de ciprioţi greci către partea de sud, practic, acest acord s-a aplicat doar minorităţii turce care, aflându-se de câţiva ani izolată în enclave în sud, nu se putuse deplasa până atunci. Aceștia au profitat de ocazia creată și, în convoaie organizate, au trecut Linia verde însoţiţi de unităţi ale Naţiunilor Unite. La sosirea în partea de nord, acestora li s-au repartizat locuinţe părăsite de grecii care, mulţi dintre ei, plecaseră cu un an în urmă doar cu hainele de pe ei, lăsând casa cu masa pregătită pentru prânz sau chiar cu lumina aprinsă. Se estimează că aproximativ 60.000 de ciprioţi turci au trecut în partea de nord ca urmare a acestui schimb de populaţii. Având, la început, opinia publică internaţională de partea ei, Turcia a pierdut înţelegerea în momentul în care a depășit prevederile din Tratatul de Garantare din 1960, unde se stipula că poate interveni doar pentru repunerea în funcţie a statului, nu pentru crearea unei zone de ocupaţie sau a unui stat nou. Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a emis, astfel, Rezoluţia 353 din 20 iulie 1974, prin care cerea încetarea imediată a acţiunilor și retragerea armatei turce, precum și Rezoluţia 360 din 16 august 1974, prin care se confirma acceptarea valorilor de suveranitate, independenţă și integritate teritorială ale Ciprului și se condamnau acţiunile militare unilaterale ale Turciei.
Ca parte a conflictului, s-au înregistrat numeroase cazuri documentate de încălcări ale drepturilor omului și cazuri de crime împotriva umanităţii, îndreptate atât împotriva minorităţii turce, cât și împotriva ciprioţilor greci. Organizaţia Naţiunilor Unite a emis rezoluţii de condamnare ale acestor acţiuni. Deși, oficial, negocierile între cele două părţi au continuat și în anii ulteriori, „Linia verde” a fost închisă și tratativele s-au purtat doar în ţări terţe.În 1983, forul de conducere a ciprioţilor turci a declarat independenţa părţii de nord și constituirea Republicii Turce a Ciprului de Nord (TRNC), recunoscută internaţional doar de Turcia. Între cele două părţi, se află „Linia verde”, zonă militarizată patrulată de forţe ale Naţiunilor Unite, în cadrul misiunii UNFICYP. Cu o lăţime variind de la câţiva metri în oraș până la câţiva kilometri în zonele deschise, linia de demarcaţie este o prezenţă continuă în peisaj, delimitată vizibil cu sârmă ghimpată, butoaie de tablă și baricade de tot felul. În Nicosia sunt străzi ale căror trotuare se află în ţări diferite, iar drapelele Greciei și Turciei flutură faţă în faţă, la câţiva metri distanţă. Linia de demarcaţie a cuprins în interiorul ei clădiri, firme, farmacii, garaje auto, toate părăsite astăzi.”
În încheiere, am să citez din părerile celor mai pricepuți cunoscători, observatori și experţi ai problemelor diferendelor turco-elene, este clar că, „deşi retorica lui Erdogan este marţială, ea nu trebuie luată în serios. Aceasta fiindcă preşedintele Turciei nu-şi poate permite, pur şi simplu, un război cu Grecia, ţară membră a NATO şi a UE.” Și este mai mult decât evident că atât NATO şi SUA nu vor permite niciodată un război între două state membre NATO. Pe de-o parte, şansele lui Erdogan de a câştiga un astfel de război sunt nesigure. Pe fundalul războiului din Ucraina, NATO nu-şi poate permite niciun semn de slăbiciune, de felul unui război între două state membre. Apoi, bazele militare americane din Creta şi Alexandroupolis, în estul Greciei, sunt extrem de importante pentru aprovizionarea militară a trupelor NATO din Europa de Est şi pentru ajutorul militar oferit Ucrainei. Și asta o știe mult prea bine și „sultanul” cu ambiții de mărire!
Repet și în încheierea rândurilor de astăzi, ca în fiecare săptămână, până la finalul „flăcărilor din ograda vecină”, dar și a scânteilor din „ograda” turco-elenă că, dintre toate relele acestui conflict, unul iese, de departe, în evidență, și anume faptul că mor mulți oameni nevinovați pe front și nu numai, precum și acela că sunt distruse sute de mii ori milioane de destine, laolaltă cu casele, străzile, orașele și viețile multor oameni. Solidaritatea trebuie să fie cea care ne unește, să ne sprijinim unii pe alții și să-i ajutăm pe cei în suferință! Dumnezeu să ne ocrotească! Pe toți! Inclusiv pe ruși! Ne revedem, stimați amici, la aceeași dată, săptămâna viitoare! Până atunci, să vă fie bine!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră,
Nicolae Uszkai
Surse și surse foto:
https://www.nytimes.com/2022/10/16/world/europe/turkey-elections-erdogan-greece.html
https://www.dw.com/ro/grecia-turcia-amenin%C5%A3%C4%83ri-da-r%C4%83zboi-ba/a-63347588
https://historia.ro/sectiune/general/operatiunea-attila-invazia-turca-a-ciprului-568797.html
