Ion Maxim, poet, prozator și critic literar român

Ion Maxim (n. 1 iulie 1925, Tihău, jud. Sălaj – d. 16 decembrie 1980, Timișoara) a fost poet, prozator și critic literar, cunoscut pentru profunzimea gândirii sale, discreția personală și destinul tulburat de regimul politic al vremii.

Originar dintr-o familie de învățători, a urmat Liceul „Sf. Vasile” din Blaj și Facultatea de Filosofie a Universității din Cluj, unde și-a obținut și titlul de doctor în 1971, cu o teză despre cunoașterea în filosofia presocratică. Cariera sa a fost însă brusc întreruptă după doar un an de profesorat, în 1949, când a fost arestat pentru convingerile sale religioase și civice.

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/fountain-pen-write-calligraphy-6200263/

Fidel Bisericii Greco-Catolice, Ion Maxim a protestat față de desființarea acesteia, convertindu-se ulterior la romano-catolicism. Condamnat politic, a fost închis vreme de 15 ani, trecând prin penitenciarul Aiud și lagărul Periprava. A fost eliberat abia în 1964, în urma decretului de grațiere a deținuților politici, stabilindu-se ulterior la Timișoara.

După detenție, a lucrat ca contabil și psiholog, evitând expunerea publică. Grav afectat de anii de închisoare și de o boală hemoragică rară, a trăit retras, într-un cerc restrâns de prieteni. A fost descris de contemporani ca un intelectual profund, de o sensibilitate aparte, dar marcat de tăceri și de o tristețe constantă.

Debutul literar al lui Ion Maxim s-a produs devreme, în timpul liceului, cu povestiri fantastice și poezie, semnând uneori cu pseudonimul „Doctor Coppelius”. A publicat în reviste școlare, apoi în publicațiile culturale ale vremii, devenind membru al Cercului Literar de la Sibiu. A activat în presă între 1944 și 1948, iar după eliberare a revenit în peisajul literar cu volumele de poezie Interferențe și Însemnări pe scut, în care se remarcă un ton clasicist și o reflecție matură asupra existenței.

În anii ’70 a publicat articole de critică literară, studii și prefețe, precum și două romane cu teme autobiografice și istorice: Pe malul Styxului și Umbra de la Cozia. A abordat și eseul filosofic, cu lucrări precum Orfeu, bucuria cunoașterii și Popas în Afrodisia.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timișoara și a fost apropiat de scriitorul Franz Liebhard. Deși opera sa nu a beneficiat de o promovare amplă în epocă, Ion Maxim rămâne o voce distinctă, profundă și discretă în literatura română postbelică.

Lucrări publicate (selecție):

• Simfonia neterminată, 1942
• Cântecul stelelor, 1945
• Interferențe, 1968
• Însemnări pe scut, 1968
• Frumusețe amară, 1969
• Oameni în alb, 1970
• Atitudini critice, 1973
• Orfeu, bucuria cunoașterii, 1976
• Popas în Afrodisia, 1978
• Pe malul Styxului, 1980
• Umbra de la Cozia, 1980.