Jurnal FM 
„Moara cu povești”. Între agoniile și extazul din timpul și după primul război mondial (partea a doua)… de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on iunie 2, 2023
Motto: „Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se.” – Nicolae Iorga
Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești”, să ne întoarcem în timp și să ne aducem aminte de lucruri și vremuri mult mai grele decât cele pe care le trăim azi și despre care ne plângem zilnic în veșnica, fascinanta și eterna noastră Românie. Revin prin a menționa, din nou, cartea de la care am plecat în această călătorie săptămâna trecută și pe care v-o recomand călduros s-o citiți, pentru că este o mare „felie” din viața țării în toamna anului 1916, felie „dezbrăcată” de glorii, triumfalisme și emfază și rămasă cu „viața reală” de pe un front aflat într-o debandadă vecină cu haosul. Este vorba despre o carte interesantă și inspirată din realitățile dure ale anului 1916, carte apărută anul acesta, la Editura Humanitas. Titlul acesteia este „Retragerea. Povestea unui dezastru, Octombrie-Decembrie 1916” de Ștefan Zeletin. Ștefan Zeletin a participat ca ofițer în campaniile din al doilea război balcanic (1913) și primul război mondial (1916–1918), luând parte, printre altele, la bătălia de la Oituz și primind mai multe decorații pentru bravură. Volumul său „Retragerea…”, publicat în 1926, descrie în termeni critici defensiva României în nordul Munteniei, în toamna anului 1916. Puteți comanda cartea de la acest link https://www.libris.ro/retragerea-povestea-unui-dezastru-HUM978-973-50-7515-6–p29119608.html?afid=uszkai&utm_source=afiliere_interna&utm_medium=uszkai&utm_campaign=afiint .
La fel cum spuneam și săptămâna trecută, nu am să fac aici o recenzie a acestei cărți pentru că nu acesta este rolul „morii cu povești” de azi, dar nu pot să nu reamintesc cele spuse în prefața cărții de către Sorin Cristescu, cel care a îngrijit ediția din acest an. Acesta spune că: „Memoriile lui Ștefan Zeletin sunt un rechizitoriu dur la adresa pregătirii precare a armatei în toamna anului 1916, odată cu intrarea României in război. Prea puține au fost vocile care să treacă peste tendința eroizantă și să aiba curajul, la fel ca Zeletin, de a descrie incompetența autorităților civile și militare, debandada în care s-a facut retragerea trupelor, după entuziasmul intrării în Transilvania. Cu atât mai sfâșietoare sunt paginile în care autorul descrie prăbușirea moralului soldaților, disperarea lor care-i împingea să se predea inamicului, precum și tragedia populației pornite în refugiu înspre Moldova. Cartea aceasta rămâne una dintre cele mai zguduitoare și autentice mărturii – povestea unui filozof-ofițer captiv într-un dezastru de altfel previzibil.”
În continuare, vă propun să continuăm firul poveștilor începute săptămâna trecută, „povești” pe care le puteți reciti la acest linkÎntre agoniile și extazul din timpul și după primul război mondial (jurnalfm.ro) .
În acea atmosferă, tensionată şi sumbră descrisă în precedenta poveste de săptămâna trecută, viaţa zilnică îşi urma cursul şi, firește, compromisurile au existat. Că viața merge înainte, cu rele și cu bune, atâtea câte sunt…Pe toată scala ierarhică socială ori politică, cei slabi, oportuniştii ori cei disperaţi au preferat, în acest joc al supravieţuirii, să colaboreze cu inamicul. Există înregistrări scrise ale întrunirilor fruntaşilor conservatori şi discuţiile purtate de aceştia cu membri influenţi ai autorităţilor de ocupaţie germane, discuții în care „manevrau” felurite și variate planuri în care plecau de la premisele că urma înlăturarea dinastiei regale, modificarea Constituţiei şi alegerea unui alt guvern care să încheie pacea cu Puterile Centrale, toate concepute, firește, „spre binele ţării”. Este de notorietate faptul că un neclintit și mai fervent susţinător al detronării regelui şi instalării unui fiu al kaiserului german pe tronul României era chiar fostul lider conservator P.P. Carp, dar care nu a găsit destui aderenţi la fel de „talibani” printre ceilalţi lideri ai partidului. Nu este mai puțin adevărat că P.P. Carp era un bun român, o persoană demnă, cu caracter şi verticalitate morală deosebită, dar, în acele condiții, era un germanofil convins, fiind un statornic acestei orientări încă de la începutul carierei sale politice, un om politic convins că primejdia mare pentru România venea dinspre Rusia. Dacă ar fi fost vreun „profet” politic ar fi realizat că pericolul era din ambele părți. Este de notorietate faptul că furturile teritoriale ale Rusiei ţariste și suferite de România au determinat şi consolidat, în timp, această credinţă a sa, el fiind, totodată, un mare admirator al artei militare germane. Prin alianţa cu Germania, P.P. Carp spera la o reîntoarcere a Basarabiei la România, fapt care s-a şi realizat în 1918, printr-o conjunctură istorică favorabilă României.
După cum era de așteptat, există destule mărturii scrise atunci ori ulterior războiului că o altă categorie socială care a acceptat colaborarea cu trupele de ocupație, pe de-o parte, obligată de natura muncii, pe de altă parte, complăcându-se cu situația, au fost „amploaiații”, adică funcţionarii publici din administraţia locală rămași în posturi și după ce nemții au instalat administrația militară. Și tot cum era de așteptat, în contextul foametei, bolilor, a lipsurilor de tot felul, în condițiile de existență a unei corupţii atroce şi a speculei, fraudele, cu referire cvasi-totală la cele economice erau întreţinute de aceşti „amploaiați”, în strânsă legătură cu cei din această administraţie militară instaurată de Puterile Centrale, cu deosebire cea germană. Un exemplu notoriu în epocă îl reprezintă o mare fraudă cu făina destinată fabricării pâinii pentru populaţia Bucureştiului, în care ar fi fost implicat însuşi „primarele” urbei din acea vreme, colonelul Verzea, care s-a văzut nevoit să demisioneze în urma scandalului. Chiar şi Al. Marghiloman, în memoriile sale, preciza date despre această hoție la nivel mare în care au fost implicaţi, firește, personal militar german, cu precădere ofiţeri, niște proprietari de mori de pe lângă Bucureşti şi – cum altfel?- nelipsiții funcţionari ai Primăriei, în frunte cu „dom’ primarele” de atunci. Pe scurt, „doritorii” de câștiguri ilicite din acest „alișveriș” (ori mișmaș, cum doriți) în loc să livreze întreaga cantitate de făină integrală rezultată din grâul primit, au fabricat ilegal griş şi făină albă, pe care le-au vândut apoi la bursa neagră, în timp ce brutăriilor publice le-au fost livrate doar reziduuri. Cu acea „calitate” care reieșea de aici…
Este cazul să ne amintim și că în partea de Românie neocupată, adică în Moldova, lucrurile nu stăteau chiar pe roze, ci dimpotrivă. Pe lângă localnicii din Moldova, veritabilul exod de populaţie refugiată în Moldova, precum şi cartiruirea trupelor unităților militare române și rusești au creat o aglomeraţie nemaiîntâlnită în toate oraşele moldovenești, cu precădere în Iaşi, oraș devenit „capitala provizorie” a României. Din păcate, marea masă a populaţiei de pe meleagurile moldovene, dar şi a celor refugiați din calea ocupanţilor, s-a lovit, la nivel de supraviețuire, de zidul lipsurilor economice generate de război. Care au fost cele mai mari provocări? Păi, de departe, lipsa locuinţelor, lipsa alimentelor strict necesare, specula generalizată, epidemia de tifos exantematic erau printre cele mai grele încercări peste care populaţia trebuia să treacă cumva. Trebuie spus că majoritatea speranțelor populației greu încercate se îndrepta spre armată, care se afla în plin proces de refacere şi reorganizare, o armată nouă, făurită pe baze noi și dotată mult mai bine, care să continue lupta până la o victorie necesară supraviețuirii nației. Pe de altă parte, chiar şi în aceste condiţii extrem de dificile, majoritatea clasei politice şi militare româneşti, diverșii reprezentanţi diplomatici străini de pe la ambasade ori consulate, precum şi persoanele pentru care banii nu erau o problemă şi-au găsit locuinţe și aprovizionare la nivelul rangului şi „ștaifului” pe care le aveau și pe care-l afișau chiar și-n aceste condiții extrem de grele.
Odată instalaţi, toți aceştia şi-au reluat modul de viaţă anterior din viața Capitalei, cu întruniri, întâlniri şi lungi discuții cu iz politic, discuții de afaceri, legale sau nu, vizite între membrii din înalta societate și chiar distracţii de tot felul…Unii găsesc și-n timp de război motive de distracție și „loc și timp” de făcut bani! Nu e de neglijat faptul că pentru motivarea trupelor românești, majoritar compusă din ţărani plugari şi pentru a încerca să preîntâmpina eventuale încercări de revoltă similare celor din armata rusă, cu potențial „spirit bolșevic”, camerele legiuitoare ale Parlamentului au votat, la 12/25 iunie 1917, la sugestia casei regale, legea pentru modificarea Constituţiei în vederea unei viitoare reforme agrare şi a introducerii votului universal, lucruri deosebit de importante pentru „talpa țării”. Este mai mult decât evident că această lege a reprezentat un impod suplimentar foarte puternic în „contabilizarea” victoriilor ulterioare de pe front, bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz fiind susţinute şi câştigate de o armată română nouă, refăcută, dotată şi pregătită la standardele de prin Vest şi cu un moral mult mai ridicat.
Dacă ar fi să punem în balanță situația populaţiei din România ocupată din și cea din zona Moldovei, putem observa că erau două stări de spirit relativ asemănătoare, dar şi diferite, în acelaşi timp. Asemănătoare prin natura greutăților înfruntate, induse de starea de război, de foamete, lipsuri, epidemii, dar distincte prin dramatismul şi specificul situaţiei din fiecare dintre cele două zone în parte. Pe de-o parte, teritoriul aflat sub ocupaţie era la bunul plac al inamicului, cu o populaţie „cu cizma pe gât” sufocată de lipsuri, batjocură, frustrată şi umilită, obligată să supravieţuiască într-un regim aspru de ocupaţie. De cealaltă parte, în Moldova, supraviețuiau cei care au trăit momente tulburi generate de revoluţia rusească din februarie 1917, de incertitudinea confruntărilor care aveau loc atât de aproape de ei. Dezintegrarea armatei ruse a produs, de asemenea, multă îngrijorare şi temeri pentru viitor, dar, pas cu pas, s-a trecut peste acest veritabil flagel care a dublat greutățile vieții acelui an! În vara anului 1917, victoriile de pe front precum și anunţarea reformelor menționate anterior au refăcut starea morală a clasei politice, a opiniei publice româneşti precum și a militarilor români aflați pe front. Este clar că, în conformitate cu ceea ce spun documentele vremii, bătăliile purtate de-a lungul verii lui 1917 au reprezentat, pentru comandamentul german și austro-ungar, o mare dezamăgire. Deși au adus mai multe câștiguri tactice, din punct de vedere strategic aceste operații au însemnat un veritabil eșec pentru Puterile Centrale, deoarece „armatele ruso-române nu au fost înfrânte, iar Moldova nu a fost ocupată”. Mai mult, obiectivul general, acela îndreptat către țelul major de a scoate România din război nu a putut fi atins decât mai târziu și din cauze care nu mai țineau de țara noastră.
Sacrificiile militarilor români în bătăliile purtate în vara anului 1917 au adus armatei române elogiile cuvenite din partea aliaților și au ajutat România să-și recapete credibilitatea în fața Antantei după campania dezastruoasă din anul 1916. Practic, rezistența eroică a armatei române, altfel decât retragerea rușinoasă descrisă în cartea lui Ștefan Zeletin din toamna anului 1916, a obligat trupele Puterilor Centrale să treacă pe poziții defensive, împiedicând avansarea spre Ucraina și au contribuit la fixarea, pe frontul din Moldova, a unor importante divizii germane care ar fi fost mult mai necesare pe frontul de vest. Nu în cele din urmă, la fel de important a fost și impactul pe care victoriile din vara anului 1917 le-au avut atât asupra moralului populației dar și al trupelor române care au realizat rolul lor în menținerea suveranității țării, pe de o parte, dar și forța pe care o reprezentau la nivel național, pe de alta. Cred că nu mai este cazul să reamintesc faptul că, pe termen lung, aceste bătălii din acea „vară fierbinte” au intrat efectiv în mentalul colectiv al românilor, iar localitățile unde s-au purtat acestea au devenit „locuri ale memoriei colective” a poporului român. Operațiile militare de anvergură de pe frontul românesc s-au încheiat la începutul toamnei anului 1917. Atenția comandamentelor militare ale Puterilor Centrale era concentrată, practic, asupra operațiilor de anvergură care se duceau pe Frontul de Vest, fapt pentru care transferul de trupe din zona românească către Vest a continuat. Menținerea statu-quo-ului de pe frontul din Moldova a durat până în luna noiembrie 1917 când, noua putere bolșevică de la Moscova a declarat încheierea armistițiului cu Puterile Centrale și, ca urmare, aceasta a făcut ca ambele flancuri ale armatei române, apărate de armate rusești să rămână descoperite. Și așa am rămas, din nou, singuri…
Chiar dacă la Marele Cartier General român au fost luate câteva măsuri care să prevină o prăbușire completă a frontului rusesc, acestea nu aveau cum să acopere întregul front care ar fi trebuit apărat doar de armata română. Ca urmare, România s-a văzut nevoită să înceapă și ea discuțiile preliminare legate de semnarea unui armistițiu cu Puterile Centrale, iar, după mai multe discuții, forma finală a armistițiului a fost semnată pe 9 decembrie 1917. În același timp, situația la nivelul marilor unități rusești care se aflau pe teritoriul României a început să se degradeze forte rapid, la conducerea unităților fiind puse comitete bolșevice ale soldaților și ofițerilor revoluționari. Astfel,actele de indisciplină și anarhie s-au înmulțit transformând fostul aliat într-un adevărat inamic, generând nenumărate jafuri, crime și samavolnicii. Nimic nou sub soare la mujicii lăsați de izbeliște și cu arme la dispoziție! Astfel, România a cerut părăsirea de către armata rusă a teritoriului României, iar aceasta trebuia să se facă în ordine, fără provocări, jafuri ori alte „răutăți” posibile la adresa populației. Trebuie să ne reamintim că au fost cazuri în care intervenția în forță a trupelor române a fost promptă și oportună și a restabilit ordinea. Să nu uităm că venirea la putere a bolșevicilor a indus haos și în Basarabia, caz în care situația de aici avea șanse reale să amenințe întreaga stabilitate a frontului românesc.
Între agoniile și extazul din timpul și după primul război mondial (partea a doua)…
Drept urmare, Marele Cartier General românesc a autorizat intervenția armatei române în Basarabia, cu msiunea de a reinstaura ordinea la Chișinău și asigurarea căii ferate Bender-Socola. Cum această intervenție nu a fost suficientă pentru a restabili ordinea în întreaga zonă, înaltul comandament militar român a autorizat intervenția mai multor divizii românești pentru a preveni preluarea puterii la nivelul provinciei de către bolșevici. Ca urmare, deplasarea de unități românești de pe linia frontului și ieșirea Rusiei din război au dat posibilitatea Puterilor Centrale să ceară „clarificarea deplină a poziției României”. Conștienți de faptul că armata română nu avea cum să apere singură un front atât de întins și rămas total descoperit, decidenții politici ai țării au început să tatoneze terenul în vederea încheierii unei păci cu Puterile Centrale. Drept urmare, guvernul Marghiloman, instalat pe 5 martie 1918 (un guvern de sacrificiu, ca să fim cinstiți), a fost, efectiv, somat de autoritățile de ocupație să încheie „Tratatul de la Buftea”, tratat care a fost semnat doar parțial (condițiile economice și cele teritoriale nu au intrat în această primă parte). Deși fiind foarte dure, mai ales cele teritoriale cerute de unguri, concesiile pe care România le făcea au fost revizuite în negocierile duse ca urmare a opoziției acerbe a lui Marghiloman. Multă lume îl blamează și azi pe Marghiloman, fără să știe că acest om s-a sacrificat politic pentru putea ca țara să meargă mai departe…Partea a doua a tratatului respectiv a fost semnată în 26 martie 1918, devenind ceea ce s-a numit Tratatul de la București și a fost considerat de către Puterile Centrale punctul de la care România nu mai putea relua lupta. Ca urmare a semnării, chiar de a doua zi, trupele germane staționate pe teritoriul României au început deplasarea către Frontul de Vest pentru a putea lua parte la ofensiva de primăvară declanșată de către Ludendorff. Această ofensivă a fost ultima încercare majoră avută de Puterile Centrale în eforturile lor de a câștiga bătălia în vestul Europei. Începută la sfârșitul lui martie, această ofensivă a durat până la începutul lui august 1918 și a însemnat, în cele din urmă, pierderea definitivă a inițiativei pe Frontul de Vest. Acasă, în România, refuzul constant al regelui Ferdinand I de a ratifica Tratatul de la București (și la sfatul generalului Berthelot, printre altele…) a crescut frustrarea germanilor care erau hotărâți să declanșeze o ofensivă care să pună capăt acestei situații.
Între agoniile și extazul din timpul și după primul război mondial (partea a doua)…
Documentele vremii ne dezvăluie faptul că plănuita ofensivă nemțească trebuia să avanseze pe trei direcții: către nordul Moldovei trebuiau să opereze forțele lui Mackensen din Transilvania și din nordul Bucovinei forțele austro-ungare. Pentru că, la data la care se plănuia această ofensivă situația Puterilor Centrale în vest era critică, împăratul monarhiei dualiste a anulat implicarea trupelor austro-ungare în acea operație și pentru că o ofensivă dusă doar de germani nu putea avea mari șanse de reușită, întreaga operație a fost anulată. La final de octombrie 1918, lucrurile intrau în faza finală pentru Puterile Centrale. Pierderea inițiativei era evidentă pe toate fronturile și, în plus, în fața marilor pierderi suferite forțele germano-austro-ungare nu mai aveau de unde aduce întăriri. În aceste condiții forțele austro-ungare semnau, la 4 noiembrie, armistițiul cu Italia care obliga trupele germane să evacueze Italia și arealul Balcanilor. Această situație putea provoca haos în urma lipsei de autoritate ce avea să urmeze retragerii germane și impunea prezența trupelor române în teritoriul eliberat. Ca atare, pe 6 noiembrie, guvernul Marghiloman a fost înlocuit cu guvernul condus de generalul Coandă și la sfatul și la insistențele generalului Berthelot, România declara, din nou, la 10 noiembrie, război Germaniei, revenind în rândurile Antantei cu 24 de ore înainte de încheierea operațiilor pe Frontul de Vest. O decize care, tehnic vorbind, ne-a readus în rândurile co-beligeranților și ne-a permis să avem o voce la conferința de pace destul de dificilă care a urmat. Până una-alta am mai dus un război în 1919 cu ungurii lui Bela Kun și armata română a ajuns să ocupe Budapesta în august 1919 și un război „pe bucăți” cu bolșevicii care mișunau prin Bucovina și Basarabia.
Între agoniile și extazul din timpul și după primul război mondial (partea a doua)…
Și istoria a continuat, iar urmarea o cunoaștem. În mare parte, dacă vom mai citi una-alta și nu doar din postări de pe rețelele de socializare…Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești” și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947).Volumul I: Carol I, Editura Enciclopedică, București, 2004
Constantin Bacalbaşa, Capitala sub ocupaţia duşmanului, 1916-1918,Brăila, 1921;
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. II-III, Bucureşti, 1993;
Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război, vol. II – 1916-1919, ed. îngrijită, studiu introductiv şi note, Eftimie Ardeleanu, Bucureşti, 1992;
Cerasela Munteanu, „Stări de spirit în societatea românească în vara anului 1917” în „Revista de istorie militară”, nr.5-6/2007, pp 15-18
Academia Română (coordonator Gheorghe Platon), Istoria românilor.Volumul VII.Tom II. De la independență la Marea Unire (1878-1918), Editura Enciclopedică, București, 2003
Gheorghe Nicolae Cazan, Șerban Rădulescu-Zoner, România și Tripla Alianță, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979
Istoria românilor, vol VII, tom II, editura Enciclopedică, București, 2003
https://revistapolis.ro/romania-in-primul-razboi-mondial/
https://historia.ro/sectiune/general/propaganda-romaneasca-in-1917-571288.html
http://centenar.gov.ro/web/marele-razboi1914-1918/
https://iasicapitaladerazboi.ro/site/frontul-din-spatele-frontului/
http://turistiniasi.blogspot.com/2017/07/romania-in-primul-razboi-mondial-acum.html
