Jurnal FM 
„Oameni care au fost”. Inginerul Constantin Bușilă, un profesionist al vremii sale…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on septembrie 21, 2023
Motto: „Nu am făcut decât bine în viaţă, îndeplinindu-mi datoria către ţară! Nu văd de ce să mă tem!”- Constantin Bușilă
Stimați amici, ca de obicei, aici, la „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre. Și astăzi vă propun să ne aducem aminte împreună de o personalitate mai puțin cunoscută de „marele public”, chiar una care este mai „familiară” celor care sunt mai aproape de studiul energeticii românești. Este vorba despre Constantin Bușilă, un inginer de excepție și un om care a „plătit” cu viața îndrăzneala de a fi crezut că face bine societății sale, intrând în mediul politic conducător al nației. De principiu, viaţa unor oameni începe în condiţii întâmplate și memorate de istorie, de succes pentru unii și vitrege pentru alții. Din fericire, unii dintre acești oameni luptă cu vicisitudinile vieţii şi le înving. Totodată, unii dintre acești oameni „memorați” de istorie îşi dedică energia semenilor lor şi se aşteaptă ca acești semeni să răspundă ca atare, cu o apreciere oarecare. Nu întotdeauna se întâmplă aceasta, iar uneori se întâmplă exavt contrariul, așa cum i s-a întâmplat celui căruia îi aducem amintire astăzi, adică un mare inginer a cărui viaţă a început dramatic şi s-a sfârşit dramatic deşi a creat instituţii fundamentale ale statului nostru românesc, organisme care funcţionează şi azi. Constantin Buşilă, personalitatea despre care ne aducem aminte azi, a fost unul dintre acei oameni de excepție ai acestei ţări, care prin muncă asiduă şi împotriva greutăților vremii, au ridicat din noroi această ţară. Prin alte vremuri, profesionişti de mare valoare, adevăraţi patrioţi, nu precum unii de mucava din vremuri mai moderne, după ce-şi finalizau studiile în străinătate, se întorceau în România, pentru a aplica cele învăţate, în folosul ţării. Cred că este neapărat necesar ca tânăra generaţie să cunoască înfăptuirile înaintaşilor, pentru a-şi forma conştiinţa personalităţii naţionale. În acest sens, consider că este de cel mai mare interes ca măcar în şcolile de specialitate să existe câteva lecţii pe teme de istorie a tehnicii, în general şi a tehnicii româneşti, în special. Din câte cunosc, este un deziderat departe de a fi îndeplinit, ci mai degrabă „diluat” în contextul proiectelor eșuate de tip cvasi-„România educată”.Cei care îi cunosc bine biografia și viaţa lui Constantin Buşilă afirmă că aceasta s-a desfăşurat între două tragedii, ambele generate de roata istoriei, care, fără niciun discernământ, „macină” tot ce prinde în angrenajele sale. Ca o primă tragedie întâmplată la scurt timp după naşterea sa, când a rămas orfan de tată, care a căzut la datorie la Plevna, în războiul pentru independența României. Cea de-a doua tragedie a avut loc la finalul celui cel de-al cincilea deceniu al secolului trecut, atunci când moare în închisoarea în care a fost trimis de către regimul comunist adus de tancurile sovietice.
Constantin Buşilă s-a născut într-o familie destul de înstărită, la Târgu Ocna, în data de 4 mai 1877. unele surse spun că s-ar fi născut la Galați, dar eu cred că varianta Târgu Ocna este cea adevărată. Pe tatăl său îl chema Dimitrie şi era ofițer în tânăra armată română, iar pe mama sa o chema Haricleea. Destul de repede după naşterea fiului său, căpitanul Dimitrie Buşilă este chemat la datorie, pe câmpurile de luptă din sudul Dunării, în Bulgaria, în Războiul de Independenţă. Acolo, a primit comanda unei companii de infanterie din cadrul Regimentului 14 Dorobanţi, regiment comandat de locotenent-colonelul Alexandru Fotea. Se comportă în mod deosebit, având multe acte de bravură în exercitarea comenzii subunității comandate, iar în urma unor acte de vitejie este decorat de către oștirea română. Istoria ne spune că în ziua de 30 august 1877 au avut loc cele mai dure lupte din acel teatru de operații militare de la sud de Dunăre. În încercarea de a cuceri Plevna, armatele româno-ruse atacă poziţia fortificată cunoscută sub numele de reduta „Griviţa 1” şi, apoi şi reduta „Griviţa 2”, cea de a cărei existenţă nu se ştia.
După mai multe asalturi, soldate cu mari pierderi de vieţi omeneşti, armata română, sprijinită de armata rusă, reuşeşte să cucerească reduta „Griviţa 1”.Acesta a fost unul din momentele de mare glorie românească din întregul război, dar, din păcate, pe lângă mulți alți camarazi, la un contraatac al turcilor, căpitanul Dimitrie Buşilă cade la datorie. Acesta va fi cinstit ca un erou în întreaga ţară, iar, ziarul „Resboiul” din data de 1 noiembrie 1877, a publicat un amplu necrolog, pe prima pagină. După încheierea războiului, România a început să ia calea dezvoltării și curând, în anul 1881, România devine regat, integrându-se astfel marilor familii europene. Din păcate, o problemă spinoasă a tânărului stat român era educaţia, lucru de care suferim și-n ziua de azi, oricâte dovezi încearcă să ne dea guvernanții actuali că n-ar fi așa! De exemplu, iată ce spunea Gheorghe Duca, proaspăt numit director al Şcolii de Poduri şi Şosele, referitor la absolvenţii acesteia: „o înmulţire sau o împărţire cu vreo zece cifre era rareori rezolvită”. De asemenea, acesta mai spunea că: „erau elevi care sfârşiseră anul IV şi nu trecuseră examenul de anul I”. Acest Duca a modernizat şcoala respectivă şi a indus un regim școlar foarte riguros și a introdus și un an preparator. Drept urmare, în primul an (1882), din 32 de elevi înscrişi, numai opt au intrat în anul întâi, iar în anul 1883, din 122 de elevi, numai 18 au trecut în anul întâi. Gheorghe Duca ia măsuri de înzestrare a şcolii cu un local nou, local care este inaugurat la 2 octombrie 1886, în prezenţa Regelui Carol I. Acest local există şi astăzi pe strada Polizu din Bucureşti. Este cunoscut în mediul academic faptul că nivelul tehnic al acestei școli a crescut substanţial, astfel încât în anul 1890 se înfiinţează Comisiunea de la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. Aceasta comisie va analiza dacă diplomele emise de şcoli străine pot fi echivalate cu cele emise de şcoala din Bucureşti. Școala avea o dotare modernă pentru acea vreme. În anul 1886, fuseseră introduse aici și cursurile militare, iar elevii interni purtau uniformă şi aveau grade militare.
Trebuie amintit faptul că, la admiterea în această şcoală, nu erau primiţi decât „bacalaureaţii”, iar locurile de muncă vacante la instituțiile statului român erau oferite ciu precădere absolvenţilor „Şcoalei Naţionale de Poduri şi Şosele”. Aici a studiat și „eroul” nostru de azi. Așa se face că viitorul inginer Constantin Buşilă urmase Liceul „Principatele Unite” din Iaşi şi apoi „Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele” din Bucureşti, pe care o absolvă, în condiţiile de exigenţă prezentate anterior, ca şef de promoţie, în anul 1900. Valurile tinereții „își fac treaba” și pentru Constantin, iar în această perioadă face o pasiune irevocabilă pentru verişoara sa, Elena (Lily) Mănciulescu. Dragostea le aprinde sufletele, dar cei doi îndrăgostiţi nu se căsătoresc, poate şi din cauza vârstei prea fragede, iar Constantin dorea să-şi continue studiile. Această continuare a studiilor sale se materializează peste hotare. Astfel, urmează, timp de un an, cursuri de perfecţionare la Institutul Montefiori de Electricitate din Liege, din Belgia. Depărtarea își spune cuvântul și, în lipsa lui, Lily se căsătoreşte cu moşierul Iancu Oroveanu, urmând să aibă, apoi, doi copii: un băiat, născut în 1907 şi o fată născută în 1912. Constantin Buşilă, după încă un an petrecut în străinătate, decide să se întoarcă în România, cel mai probabil la chemarea lui Anghel Saligny, care avea nevoie de specialişti buni care să-i stea alături în proiectele mari de infrastructură. Ca urmare, inginerul Constantin Buşilă a devenit un colaborator apropiat al lui Anghel Saligny la lucrările de modernizare a portului Constanţa. Aici, Constantin Buşilă a proiectat și a construit centrala electrică Diesel a portului Constanța, având o putere instalată de 4×400 CP, curent continuu. După finalizarea construcției centralei în anul 1904, Constantin Buşilă este numit director al acesteia, urmând ca, în anul 1909 să părăsească această funcţie şi se întoarce la Bucureşti.
Venit în capitală, a fost numit director adjunct al Societăţii de Tramvaie Bucureşti – STB, iar în anul următor, 1910, Constantin Buşilă devine şi cadru didactic la „Şcoala de Poduri şi Şosele”, acolo unde fusese șef de promoție la absolvire. Ulterior, în perioada primului război mondial, Constantin Buşilă a activat în cadrul Ministerului de Război, la Direcția Muniţiilor. Ulterior, atunci când Anghel Saligny a acces la conducerea Ministerului Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, Constantin Buşilă este numit în funcția de secretar de stat la acest minister. Merită amintit faptul că, în această calitate, în timpul războiului, a fost trimis în misiune la ruşi, pentru a rezolva problema sustragerilor de armament care aveau loc frecvent și de prea multe ori în timpul transportului feroviar a armamentului pe care România îl primea de la aliaţi, prin itinerariile din Rusia. Constantin Buşilă, care avea gradul militar de căpitan, a rezolvat o parte din problemă prin luarea unor măsuri mai stricte de supraveghere a trenurilor şi, astfel, a reuşit să mai oprească din dispariţiile de armament și muniții trimise de aliații din Vest prin rutele rusești. Pe plan personal, după război, Constantin Bușilă va evolua după cum i-a hărăzit soarta și a constatat că, în perioada anterioară, căsătoria fostei sale iubiri, Elena, se destrămase. În consecință, după aproape patru ani de procese, Lily obţine, în anul 1922, divorţul de Iancu Oroveanu, din vina exclusivă a acestuia. Ca urmare a procesului, cei doi copii sunt încredinţaţi mamei, ceea ce era ceva cu totul deosebit în acele timpuri. Constantin Buşilă nu o uitase niciodată și, în aceste condiţii, la vârsta de 45 de ani, se casătoreşte cu prima şi singura sa dragoste, Elena Mănciulescu. După căsătorie, familia Buşilă a locuit în Bucureşti, ulterior într-o casă situată pe strada Rabat la numărul 1, o casă construită între 1932 şi 1933 în stil modernist, de către doi mari arhitecţi şi constructori ai timpului: arhitectul Duiliu Marcu şi inginerul Emil Prager.
Ca o activitate de formare a noilor generații de ingineri, timp de 35 de ani, între 1910 şi 1944, în paralel cu celelalte activităţi ale sale, Constantin Buşilă a desfăşurat şi o deosebită activitate de cadru didactic universitar, în cadrul „Şcoalei Naţionale de Poduri şi Şosele”, devenită în anul 1920 „Şcoala Politehnică” Bucureşti. Câteva repere din activitatea sa didactică merită amintite. Astfel, în anul 1910, prin decretul nr. 207, Constantin Buşilă a fost numit profesor de lucrări grafice. Ulterior, în anul 1916, prin decizia ministerială nr. 3910, Constantin Buşilă este numit profesor suplinitor şi apoi, prin decretul nr. 2254, tot din 1916, este numit profesor titular definitiv la Catedra de tehnologie mecanică, organe de maşini şi aparate de ridicat. Trebuie menționat și faptul că, în acele timpuri, gradele didactice, respectiv: asistent, conferenţiar şi profesor aveau, fiecare, câte trei calificări: suplinitor, provizoriu şi definitiv. Ani mai târziu, prin Decretul nr. 3414 din 9 octombrie 1940, profesorul Constantin Buşilă este înlocuit din funcţia de decan al Facultăţii de Mecanică şi Electricitate, cu profesorul Ion Cantuniar. Patru ani mai târziu, în ultimele luni ale anului 1944, prin Decretul nr. 1967, alături de alţi profesori, este pensionat din funcția de profesor titular de la Catedra de Organe de Maşini. Conform legii, profesorii universitari titulari, care împlineau vârsta de 65 de ani, erau puşi în retragere din oficiu, primind titlul de „profesori onorari”, iar Constantin Buşilă depăşise 67 de ani. Trebuie să mai amintim și că inginerul Constantin Buşilă a deţinut şi alte poziţii deosebite în lumea inginerilor şi a politehnicilor din România. Astfel, în anul 1939, prin Decretul 679, Constantin Buşilă este numit pro-decan al Colegiului Inginerilor, pe o perioadă de trei ani, în timp ce decan era „profesorul onorar” Ion Ionescu. Nu trebuie să uităm că, pe atunci, numai dacă erau membrii ai Colegiului, inginerii îşi puteau exercita profesia, iar Colegiul Inginerilor se înfiinţase în anul 1938 şi avea scopul de a apăra drepturile inginerilor, de a stabili onorariile pentru lucrările inginereşti, de a judeca disciplinar pe inginerii care contraveneau regulilor profesionale. Prin Decretul nr. 3958/1939 i s-a acordat ordinul „Meritul cultural” în grad de cavaler I, Nu este de uitat nici faptul că, prin Decizia Ministerului Lucrărilor Publice nr. 5483/1939, profesorii Constantin Buşilă, Dionisie Germani şi Ion S. Gheorghiu au fost desemnaţi membri ai Consiliului Tehnic Superior pe timp de un an. Totodată, prin Decretul nr. 3182/1939 au fost numiţi, pe timp de trei ani, în Consiliul de Perfecţionare al Politehnicii din Bucureşti, profesorii: Gheorghe Macovei, ca delegat al Academiei Române, Nicolae Vasilescu-Karpen, ca delegat al Consiliului Tehnic Superior şi Constantin Buşilă şi Victor Vâlcolici, ca delegaţi ai Ministrului Educaţiei Naţionale, Numai „nume grele” ale științei și tehnicii românești! Tot în acel an, prin Decretul nr. 3624/1939, profesorul Constantin Buşilă a fost numit preşedinte al Consiliului de Perfecţionare al Politehnicii din Iaşi pe anul şcolar 1939-1940. După cum lesne se poate observa, toată viaţa sa, inginerul Constantin Buşilă a ocupat numai funcţii de conducere și de decizie a „vieții inginerești” românești. Cei care l-au cunoscut l-au vorbit doar de bine și spuneau că întotdeauna a căutat să facă lucrurile foarte bine și că, în caz contrar, prefera să renunţe la ele. Biografii săi menționează că, după primul război mondial, în anul 1920, îl găsim pe inginerul Buşilă în funcţia de director general al societății SAR Electrica, societate formată în anul 1902, prin transformare din societatea germană Lahmayer. Astfel, sub conducerea lui Constantin Buşilă, SAR Electrica s-a dezvoltat foarte mult, formând un mare sistem energetic, al doilea ca putere instalată din ţară. Sursele sale biografice menționează că: „primul era sistemul energetic al Bucureştiului. Sistemul electroenergetic al SAR Electrica, se dezvoltă în perioada 1924 – 1940, ajungând să cuprindă următoarele centrale electrice mai importante: – CET Braşov 1 = 5800 kW; – CHE Tărlungul = 650 kVA; – CHE Sinaia = 1000 kW; – CDE Ploieşti = 1400 kW; – CTE Câmpina = 30000 kW; – CTE Floreşti = 6300 kW. La 1 ianuarie 1936, datorită unor jocuri de culise dirijate de Elena Lupescu, SAR Electrica devine departament în cadrul Societății Anonime Române pentru Industria Petrolului Concordia.”
Merită amintit faptul că cea mai mare centrală din cadrul Societăţii Electrica a fost Uzina Câmpina, care fiind o realizare tehnică deosebită, uzina apărea pe cărţile poştale interbelice. De asemenea, o importantă și deosebită construcţie a fost şi termocentrala de la Floreşti, care, din păcate, astăzi este în ruină.Ca multe alte construcții vechi ale României…Din nou îi întâlnim aici, în realizarea acelei construcții pe doi amici de-ai săi, adică proiectarea construcţiilor şi realizarea lor au fost realizate de inginerul Emil Prager. iar detaliile arhitecturale şi faţadele sunt realizate de arhitectul Duiliu Marcu. Sigur, „eroul” nostru de azi a avut și alte realizări, Astfel, în anul 1926, Constantin Buşilă înfiinţează IRE – Institutul Național Român pentru Studiul Amenajării și Folosirii Surselor de Energie, fiind preşedinte al acestui institut, care a strâns în jurul său pe toţi marii specialişti electricieni și energeticieni români. Drept urmare, prin acest important vector, s-a asigurat României o semnificativă prezenţă pe „arena internaţională” de specialitate. Acest IRE a avut un important rol în elaborarea de norme tehnice, specifice domeniului electric ingineresc. În anul 1925, Constantin Buşilă sprijină, împreună cu alţi mari ingineri, formarea Asociaţiei Profesorilor Industriali, Ulterior, în 1927, a devenit vicepreşedinte al Comitetului Electrotehnic Român, iar în 1931, a devenit administrator-delegat al Societăţii Reşiţa. Patru ani mai târziu, în1935, a devenit Președinte al Societății Politehnice, iar în anul 1940, a ajuns ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor.
Inginerul Constantin Bușilă, un profesionist al vremii sale…
Ca activitate politică, în anul 1931, Constantin Buşilă fusese deputat din partea Uniunii Naționale, al cărei preşedinte era Nicolae Iorga. În această calitate, în data de 2 decembrie a acelui an, Constantin Buşilă a avut un discurs prin care îşi exprima sprijinul pentru documentul pregătit pentru a fi trimis regelui, ca răspuns la „Mesajul Tronului către Parlament”. Prin experienţa sa, Constantin Buşilă se declara îndreptăţit să analizeze situaţia economică a momentului, în plină perioadă a apogeului crizei economice mondiale. Biografii lui Bușilă afirmă că unele dintre ideile prezentate în acel discurs, idei care pot fi aplicate şi astăzi, sunt: – se subliniază importanţa moralei în economie;
– se blamează tendinţa de dominare a unor ţări de către alte tări;
– se arată care au fost originile crizei şi ce ar trebui făcut pentru a se ieşi din ea;
– se criticau tendinţele stângiste, care duc la comunism etc.
Este demn de menționat că destul de repede, discursul s-a transformat într-o dezbatere politică în toată regula, iar din discurs se degajă patriotismul „așezat” al lui Constantin Buşilă, credinţa lui în capacitatea industrială a României și în potențialul acesteia. Aceiași biografi ai săi amintesc o problemă importantă în acel context al vremii sale: „În anul 1925 se punea problema ca Societatea Electrica să construiască şi să exploateze o linie ferată electrificată pe distanţa Bucureşti – Ploieşti. Primele proiecte au ţinut seama de condiţiile puse de moşierii pe terenul carora urma să treacă linia. Ca urmare aceasta avea o lungime de 90 km. Buşilă a trântit de podea proiectele respective, afirmând: „În asemenea condiţii, nicicând în România nu se va putea realiza electrificarea căilor ferate!”. Şi a avut dreptate, numai în anii ‟60 s-a introdus tracţiunea electrică pe acest tronson. Buşilă a continuat lupta pentru electrificarea căilor ferate, începând cu cea dintre Câmpina şi Braşov. În acest sens, el a elaborat o serie întreagă de lucrări, dintre care menţionăm:
– Memoriu preliminar cu privire la electrificarea căilor ferate române, prezentat Consiliului de Administratie al CFR în luna iunie 1926;
– Electrificarea drumurilor de fer, articol publicat în ziarul „Adevărul” din 13 septembrie 1933;
– Electrificarea liniei ferate Câmpina-Braşov, publicat în „Parlamentul românesc” nr. 153 din 8 noiembrie 1934;
– Electrificarea liniei ferate Câmpina-Braşov, în publicaţia „Finanţe şi Industrie”, anul II, nr. 45 din 11 noiembrie 1934;
– Electrificarea drumurilor de fer, articol în revista „Natura”, anul XXIII, nr. 10 din decembrie 1934.”
Merită amintită o altă foarte importantă activitate a sa. În anii 1928-1931, Constantin Buşilă a fost administrator – delegat al „Grupului Reşiţa”, din cadrul Societăţii „Uzinele de fier şi Domeniile din Reşiţa”. „Grupul Reşiţa” forma o unitate tehnologică completă, pornind de la cărbune şi minereu de fier, până la produse finite, precum proiectile/obuze de artilerie, locomotive (din 1923 producţia ajunge la 80 bucăți pe an), maşini electrice, laminate, şine de cale ferată, roţi de vagoane, var, cărămizi refractare, maşini diverse etc. „Grupul Reşiţa” a fost condus, cu deosebită pricepere și talent, de către Constantin Buşilă care a reuşit să depăşească criza economică şi financiară, prin introducerea celor mai noi tehnologii şi fabricarea de noi produse, adaptate cerinţelor pieţii.
Inginerul Constantin Bușilă, un profesionist al vremii sale…
Trebuie amintit și faptul că multe dintre deciziile economice ale ţării au fost luate, de multe ori, şi cu consultarea sa. Constantin Bușilă era cunoscut în cele mai înalte cercuri ale politicii româneşti, mergând până la Regele Mihai I. Drept urmare, a fost firesc faptul că Ion Antonescu l-a invitat să facă parte din guvernul său, oferindu-i conducerea Ministerului Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor. Având în vedere condiţiile grele prin care trecea țara, după mai multe insistenţe, Constantin Buşilă a acceptat, dar a pus trei condiţii esențiale și interesante, apropo de „șira spinării”. Astfel, prima condiție a fost ca prim-ministrul, adică Ion Antonescu, nu se va amesteca în deciziile sale din minister. A doua era ca Ion Antonescu nu-l va forţa să facă politică partinică și va rămâne doar un ministru tehnocrat, iar cea de-a treia rezida în faptul că mandatul său va fi limitat, până la momentul eliberării Basarabiei de sub ocupaţia sovietică. Așa cum își dorise, imediat după eliberarea Basarabiei, Constantin Buşilă îşi prezintă demisia, dar Ion Antonescu, contrar promisiunii inițiale, nu o acceptă, forțându-i decizia și abia după a treia cerere de demisie, Constantin Buşilă a fost eliberat din funcție. Astfel că inginerul Constantin Buşilă s-a aflat practic la conducerea ministerului respectiv în intervalul 21 iulie 1941 – 6 octombrie 1943. A fost mai mult decât suficient ca apartenenţa sa la guvernul Antonescu să-i aducă sfârşitul. La propriu! Constantin Buşilă a fost arestat în toamna anului 1944 şi judecat în „lotul Antonescu” ca un criminal de război în toată regula. După cum ne amintește istoria, a avut loc aşa numitul „Proces al marii trădări naţionale”, de la care s-a păstrat stenograma dezbaterilor de la „Tribunalul Poporului asupra Guvernului Antonescu”. Acum știm foarte bine că sentinţa era, oricum, stabilită dinainte. Ca mulți alții care și-au servit țara în momente de restriște, pentru că a fost un desăvârșit profesionist, neimplicat politic în vreun „act dictatorial”, conform stenogramei amintite anterior, Constantin Buşilă a fost condamnat la zece ani de închisoare şi confiscarea averii.Până la condamnarea sa de către acest tribunal, Constantin Buşilă scria „Nu am facut decât bine în viaţă, îndeplinindu-mi datoria către ţară! Nu văd de ce să mă tem!”. După judecată, preşedintele completului ar fi declarat, zice-se: „Doamnă, am avut trista misiune de a prezida un proces deja judecat”.
Inginerul Constantin Bușilă, un profesionist al vremii sale…
Umilințele și lipsurile acute din închisoare l-au ucis pas cu pas, iar din cauza condiţiilor inumane din teribila închisoare de la Aiud, a trecut la cele veșnice la data de 3 februarie 1950. Unele surse indică greșit ca dată a decesului său o zi de aprilie a anului 1949. După şapte ani de la decesul său, osemintele i-au fost aduse la Cimitirul Bellu din Bucureşti și depuse în cavoul familiei Buşilă, acolo unde Constantin îşi doarme somnul de veci, alături de marea lui dragoste, Lily. La mulți ani după trecerea sa la cele veșnice şi după o lungă perioadă în care nu s-a putut vorbi despre el, Constantin Bușilă a fost comemorat în cadrul AGIR, în ziua de 18 iunie 1996. Cu această ocazie, mai mulți participanți, în general foşti studenţi sau colaboratori de-ai săi, au evocat aspecte din viața lui Constantin Buşilă, precum şi importanța sa în energetica românească. Cred că merită un gând „de amintire” după ce terminați de citit aceste rânduri! Stimate amice și stimați amici, ne întâlnim joia viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Stan, Stoica (coord.) – Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008
Costin Rucăreanu (coord.), „Personalități din energetica românească”, Institutul Național Român pentru Studiul Amenajării și Folosirii Surselor de Energie, București, 2003
https://www.revistamemoria.ro/inginerul-constantin-d-busila/
https://infocultural.eu/busila-constantin-n-1877-d-1949/
https://www.icpe-ca.ro/icpe-ca/activitate-stiintifica/istoria-elth/istoria-elth-2018.pdf
Opiniile cititorului
Continue reading
