I. M. Rașcu, poet simbolist român

I. M. Rașcu (cel mai cunoscut pseudonim al lui Ion Rașcu; 31 martie [19 martie, stil vechi] 1890 – 1971) a fost un poet simbolist român, promotor cultural, comparatist și profesor. Este rememorat pentru activitatea sa în cadrul mișcării simboliste din România: fondator și redactor, alături de Alfred Hefter-Hidalgo, al revistei Versuri și Proză, devenind una dintre personalitățile de seamă ale simbolismului în Iași, înainte de 1914. În ultima perioadă a vieții, a trăit mai discret ca profesor și cercetător literar, fiind apreciat și criticat pentru erudiția și austeritatea sa.

Sursa foto: AI

Sursa foto: https://www.bvau.ro/infoghid/index.php/File:Rascu.jpg

Convertit la catolicism și scriitor religios, Rașcu a trăit o perioadă în Franța, iar în anii 1930 a încercat să revitalizeze simbolismul prin revista Îndreptar, unde a publicat proză catolică și fragmente din studiile sale de istorie literară. A devenit cunoscut și criticat pentru observațiile sale asupra poeziei lui Mihai Eminescu. Ulterior, lucrările sale de literatură turistică reflectă izolarea tot mai accentuată și devotamentul față de Sfânta Tereza de Lisieux. În ultimii săi ani, Rașcu a revenit în atenția publicului literar ca biograf și autoritate în literatura simbolistă română.
Străbunicul matern al lui Rașcu, Frédéric Ortgies, a fost un croitor francez originar din Westfalia, stabilit în Franța și mai târziu în Moldova, înainte de unirea Principatelor Române. Fiica sa, Victoria Eugenia Horquisse, s-a căsătorit cu Ioan Tudor Curius, un profesor de limba franceză din Țara Românească. Clelia, fiica lor, a fost mama lui Ion Rașcu, iar tatăl său, născut în Odobești, a fost profesor de artă și caligrafie. Ion Rașcu s-a născut și a crescut la Iași, într-o familie de educatori.

Rașcu a fost inițial ortodox, dar mai târziu s-a convertit la catolicism, devenind un simbol important al catolicismului în România. A fost considerat o figură mistică, cu o spiritualitate profundă și o relație tensionată cu ortodoxia, ceea ce a marcat, de altfel, scrierile și viața sa. A fost descris de critici ca fiind un catolic de o „corectitudine fanatică”, dar și „distins” și „cu o urbanitate occidentală”.
Rașcu a debutat în 1905, publicând în revista studențească Spre Lumină. A fost, începând cu 1911, un promotor important al simbolismului românesc, fondând revista Versuri (și mai târziu Versuri și Proză), în care a semnat adesea sub pseudonime, precum M. Zopir, I.M.R., Ev. sau E. Revista a fost un succes în rândul simboliștilor din Moldova și a atras colaborări din partea unor autori precum Mihail Cruceanu, N. Davidescu, Benjamin Fondane, Tudor Arghezi, Adrian Maniu și George Bacovia.

Versuri și Proză a fost una dintre cele mai longevive reviste simboliste din Moldova și a avut un impact semnificativ asupra mișcării literare din Iași. Rașcu și Hefter-Hidalgo au promovat și lucrările unor poeți și romancieri francezi, publicând traduceri și lucrări ale acestora.
În perioada interbelică, Rașcu a avut o carieră didactică și a fost apreciat pentru activitățile sale educaționale, mai ales ca profesor la Liceul Unirea din Focșani, unde a înființat o societate literară. A fost, de asemenea, dedicat cercetării literare și comparate, aprofundând influența literaturii franceze asupra poeziei românești, în special asupra operei lui Mihai Eminescu. A studiat la Sorbona și a publicat lucrări în domeniul literaturii comparate, devenind un autor de referință în acest domeniu.
În 1930, Rașcu a lansat Îndreptar, o revistă în care și-a continuat studiile literare, dar și proza catolică. Deși revista a fost apreciată pentru cercetările sale despre Mihai Eminescu, a fost, de asemenea, criticată pentru „franțuzofilia” sa. În această perioadă, Rașcu a continuat să fie o figură controversată, fiind apreciat pentru erudiția sa, dar și atacat pentru punctele sale de vedere asupra literaturii române și catolicismului.

Rașcu a fost un simbolist „statornic”, cu o poezie care evocă melancolia și introspecția. Criticul Eugen Lovinescu a caracterizat poezia sa ca fiind marcată de „astenie” și o „viață de fantomă fără sânge”, iar Tudor Vianu a considerat că se încadrează în tradiția simbolismului moldovean, alături de autori precum Bacovia și Ștefan Petică. Operele sale se disting prin introspecție și o preocupare constantă pentru spiritualitate și căutarea unui sens mai profund al existenței.