Hugo Grotius, jurist și savant olandez

Hugo Grotius (născut la 10 aprilie 1583, Delft, Olanda – decedat la 28 august 1645, Rostock, Mecklenburg-Schwerin) a fost un renumit jurist și savant olandez, a cărui capodoperă De Jure Belli ac Pacis (1625; Despre legea războiului și păcii) este considerată una dintre cele mai importante contribuții la dezvoltarea dreptului internațional. Pe lângă rolul său de om de stat și diplomat, Grotius este adesea numit „părintele dreptului internațional”.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Hugo_Grotius#/media/Fi%C8%99ier:Michiel_Jansz_van_Mierevelt_-_Hugo_Grotius.jpg

Tatăl lui Grotius, un om învățat, a fost primar al orașului Delft și curator al Universității din Leiden, recent înființată. Hugo Grotius, un copil extrem de talentat, a scris elegii latine la vârsta de 8 ani și a devenit student la Facultatea de Arte a Universității Leiden la doar 11 ani, unde a studiat sub îndrumarea renumitului umanist Joseph Scaliger, care a jucat un rol esențial în dezvoltarea lui ca filolog.

În 1598, Grotius l-a însoțit pe Johann van Oldenbarnevelt, principalul om de stat olandez, într-o călătorie în Franța, unde l-a cunoscut pe regele Henric al IV-lea, care l-a numit „miracolul Olandei”. Această experiență a fost reflectată în lucrarea sa Pontifex Romanus (1598), care conține șase monologuri despre situația politică a vremii. În 1599, Grotius s-a stabilit la Haga ca avocat și a locuit pentru o perioadă cu predicatorul și teologul de curte Johannes Uyttenbogaert.

În 1601, statele Olandei i-au solicitat lui Grotius să scrie o relatare despre revolta Provinciilor Unite împotriva Spaniei. Lucrarea rezultată, care acoperă perioada 1559-1609, a fost scrisă în stilul istoricului roman Tacitus, deși a fost publicată doar postum, în 1657, sub titlul Annales et Historiae de Rebus Belgicis („Anale și istorii ale revoltelor din Țările de Jos”).

De-a lungul vieții sale, Grotius a scris pe o varietate de subiecte. A editat și comentat lucrări precum enciclopedia despre cele șapte arte liberale a poetului nord-african Martianus Capella și Phaenomena a astronomului grec Aratus din Soli. De asemenea, a scris o serie de lucrări filologice și o dramă intitulată Adamus Exul (1601; Adam în exil), apreciată de poetul englez John Milton. Grotius a publicat numeroase lucrări teologice și politico-teologice, printre care De Veritate Religionis Christianae (1627; Adevărul religiei creștine), care a fost una dintre cele mai populare lucrări ale sale în timpul vieții.

Grotius a avut un rol activ în politica olandeză, mai ales în contextul disputelor comerciale dintre Regatul Unit al Spaniei și Portugaliei și Olanda. În 1604, după ce un amiral olandez a capturat vasul portughez Santa Catarina, Compania Olandeză a Indiilor de Est i-a cerut lui Grotius să apere legal acțiunea, pe motiv că monopolul comercial revendicat de Spania-Portugalia priva Olanda de drepturile sale naturale. Aceasta a dus la scrierea lucrării De Jure Praedae (Despre legea premiului și prada), care a rămas nepublicată în timpul vieții sale, cu excepția unui capitol intitulat Mare Liberum (Libertatea mărilor), publicat în 1609, în care Grotius susținea accesul liber la ocean pentru toate națiunile.

În 1607, Grotius a fost numit avocat fiscal al provinciilor Olanda, Zeeland și West Friesland. În anul următor, s-a căsătorit cu Maria van Reigersberch, fiica primarului din Veere, o femeie inteligentă și curajoasă, care i-a fost alături în anii grei ce au urmat. Grotius a fost implicat în luptele politice acerbe dintre Remonstranți și Gomarști, fiind de partea celor dintâi. În 1618, după ce prințul Maurice a ordonat arestarea liderilor arminieni, Grotius a fost condamnat la închisoare pe viață în cetatea Loevestein. În 1621, cu ajutorul soției sale, Grotius a evadat ascunzându-se într-un cufăr de cărți și a fugit la Paris, unde a rămas până în 1631.

În timpul exilului său la Paris, Grotius și-a publicat capodopera De Jure Belli ac Pacis în 1625, influențat de conflictele politice și Războiul de 30 de ani. Lucrarea a încercat să minimizeze vărsarea de sânge în războaie prin dezvoltarea unei teorii generale a dreptului, care să reglementeze și să restrângă războiul între statele suverane. Grotius a plasat dreptul natural în centrul jurisprudenței sale, susținând că legea naturală ar fi validă chiar și în absența unui Dumnezeu, aplicându-se tuturor oamenilor, indiferent de credințele lor religioase.

După moartea prințului Maurice în 1625, Grotius s-a întors în Olanda în 1631, dar din cauza amenințărilor cu arestarea, a plecat la Hamburg și ulterior a devenit ambasador suedez la Paris. Deși viața sa diplomatică nu a fost la fel de reușită ca cea de savant, Grotius a continuat să lucreze la diverse proiecte, inclusiv la revizuirea lucrării De Jure Belli ac Pacis până la moartea sa în 1645.

Moștenirea lui Grotius este profundă, în special în domeniul dreptului internațional. Lucrarea sa a pus bazele reglementării relațiilor dintre statele suverane în dezvoltare, devenind un pilon al societății internaționale moderne. De asemenea, a influențat dezvoltarea dreptului privat și a dreptului penal. Dreptul internațional european, inspirat de ideile lui Grotius, a devenit ulterior drept internațional global, contribuind la extinderea influenței sale la scară mondială. Deși Grotius este adesea numit „părintele dreptului internațional”, această titulatură este doar parțial corectă, el fiind unul dintre mulți fondatori ai dreptului internațional european.

Sursa: https://www.britannica.com/biography/Hugo-Grotius/Later-life