Forțele Navele Române

10 minute de istorie cu Daniel Dojan
15 august

Dezvoltarea Marinei Române a început să se contureze odată cu Unirea Principatelor Române, în 1859, care a atras după sine unificarea flotilelor celor două țări surori, la 22 octombrie 1860, sub denumirea de Corpul Flotilei, comanda acestei structuri, care a constituit nucleul viitoarei conduceri a Marinei Militare, fiind încredințată colonelului Nicolae Steriade.
În timpul Războiului de Independență de la 1877-1878, Flotila română s-a afirmat în numeroase acțiuni de instalare de baraje, atac al navelor inamice și sprijin cu foc de artilerie, demonstrând utilitatea serviciilor marinarilor pentru apărarea suveranității statului. Demn de remarcat este faptul că cei doi comandanți ai Flotilei Române, care s-au aflat, succesiv, la comanda superioară, maiorul Nicolae Dimitrescu-Maican (locotenent-colonel din decembrie 1877) și maiorul Ioan Murgescu contribuind direct la scufundarea monitoarelor otomane ,,Podgorița”, respectiv ,,Seifi”.
Până la Primul Război Mondial, potențialul combativ al României a crescut semnificativ, Marina Militară Română (noua denumire, din anul 1898) beneficiind de trei programe de dotare cu nave și mijloace de navigație. Implicarea conducerii marinei a fost directă în aplicarea acestora. Amintim aici rolul contraamiralului Emanoil Koslinski în implementarea celui de-al treilea program de dotare cu nave de luptă, în cadrul acestuia, în anul 1907, la Galați, fiind lansate patru monitoare și opt vedete fluviale, care au format prima Escadră de Dunăre.
În anii Primului Război Mondial (1916-1918), marina noastră s-a încadrat în efortul general de război, Comandamentul Marinei organizând misiuni de apărare a capului de pod de la Turtucaia, de sprijin al flancului drept al trupelor de uscat, de retragere a navelor române pe linia frontului, de neutralizare a artileriei inamice din zona orașului Tulcea, de transport al materialelor și de lichidare a rezistenței navelor rusești din Delta Dunării. Viceamiralul Constantin Bălescu, comandant al marinei, s-a remarcat în timpul operațiunilor militare desfășurate sub comanda sa, în vara și toamna anului 1917, când bateriile marinei și artileria monitoarelor au bombardat, cu multă eficacitate, pozițiile inamice de la Tulcea și Galați, forțele navale înregistrând atunci succese notabile.
Realizarea statului național unitar român, în anul 1918, în urma unirii tuturor provinciilor istorice românești, a permis, în perioada interbelică, dezvoltarea flotei militare. În urma eforturilor conducerii marinei, au intrat în dotare noi tipuri de nave, precum distrugătoarele de tip ,,M” – ,,Mărășești” și ,,Mărăști” și de tip ,,R” – ,,Regele Ferdinand” și ,,Regina Maria”, primul submarin românesc, ,,Delfinul”, a doua navă-școală ,,Mircea”. În anul 1939, la Galați, a fost lansată la apă și prima navă militară de construcție românească, puitorul de mine ,,Amiral Murgescu”. Toate aceste dotări au dus la transformarea Marinei Române într-o forță modernă și echilibrată, capabilă să facă față amenințărilor din Marea Neagră.
În timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, întreaga marină, sub conducerea Comandamentului Marinei Regale și-a adus un aport considerabil la susținerea efortului general de război, edificatoare în acest sens fiind acțiunea din 26 iunie 1941, când, în fața orașului Constanța, artileria distrugătoarelor ,,Mărăști” și ,,Regina Maria” și bateriile de coastă au respins incursiunea navelor sovietice, liderul ,,Moskva” – nava comandant de flotilă – fiind scufundat, iar distrugătorul ,,Harkov” avariat. O altă acțiune deosebit de importantă a constituit-o evacuarea, pe calea mării, a trupelor române și germane din Peninsula Crimeea, în cadrul celei mai mari operații navale organizată și desfășurată în Marea Neagră, cu numele de cod ,,Operațiunea 60.000”. Deloc întâmplător, Comandamentul Marinei Regale și întreaga Marină au făcut obiectul citării prin Ordin de Zi pe întreaga Armată de către Conducătorul Statului.
După cel de-al doilea Război Mondial, România a fost lipsită, în primii ani postbelici, de flota maritimă și, într-o mare măsură, și de cea fluvială, din cauza preluării navelor românești de către flota Uniunii Sovietice, nave restituite ulterior, parțial, în urma înțelegerii între guvernele României și U. R. S. S. Între 1946-1947, structurii de comandă a Marinei Militare, ca de altfel întregii Armate române, i s-a impus o serie de reorganizări menite să o adapteze condițiilor de pace, dar și datorită presiunilor politice și militare la care au fost supuse autoritățile de la București de către sovietici. Cu toate aceste greutăți, generate de amestecul brutal al sovieticilor, conducerea Forțelor Maritime Militare a continuat să susțină marina militară ca armă de elită în cadrul Armatei României și să participe la garantarea suveranității și integrității teritoriale a țării.
Odată cu reintrarea în dotare a monitoarelor, a fost reconstituită Flotila de Dunăre, denumită din 1959 Brigada Fluvială. În anul 1962 a fost înființată Divizia 42 Maritimă, continuatoarea tradițiilor Diviziei de Mare, mare unitate care fusese desființată la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
În anul 1936, cu prilejul sărbătoririi Zilei Marinei Române, viceamiralul Ioan Bălănescu, comandantul Marinei, a apreciat: Marina română reprezintă, în sistemul apărării noastre naționale, un factor de o deosebită importanță, ea este păzitoarea liniilor de comunicație pe apă, forța de protecție a marinei comerciale și, în special, păzitoarea coastelor marine și fluviale.

Sursa: www.navy.ro – pagina web oficială a Forțelor Navale Române