Dionisie Șincan, jurnalist român, reporter și comentator de radio

Dionisie Șincan, (18 decembrie 1929, Constanța – 8 noiembrie 2000, București), a fost jurnalist, reporter și comentator de radio, una dintre personalitățile marcante ale presei culturale și de investigație din România postbelică.

S-a născut la Constanța, fiind fiul Anei (născută Roșca) și al lui Iani Șincan, contabil. A urmat școala primară între anii 1936–1940 și a absolvit Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanța în 1950. Între 1950 și 1951 a studiat la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, organizată de Uniunea Scriitorilor din România. A început cursurile Facultății de Filologie din București în 1951, le-a întrerupt în 1953, reluându-le din 1962, ab initio, pe care le-a finalizat în 1967 cu teza Reportajul literar, coordonată de prof. univ. dr. Șerban Cioculescu.

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/write-communication-ink-pen-2163261/

Sursa foto: https://www.radio-arhive.ro/articol/dionisie-sincan-noi-latinii-bizantului-incursiune-in-istoria-crestinismului-romanesc-timpuriu/3893661/5881/2

A debutat literar în 1949, cu o povestire publicată în revista Albina. Prima sa carte, Oameni și stânci (1956), o antologie de articole cu tematică socială, evocă șantierul național al tineretului Bumbești–Livezeni și reflectă specificul literaturii angajate a epocii.

În 1952 s-a angajat la Radiodifuziunea Română, unde s-a dedicat jurnalismului cultural, realizând montaje literare, reportaje și recenzii. În această perioadă a creat cicluri de reportaje precum Orașe dunărene, Țara apelor (despre Delta Dunării) și Prefață la viitoare pagini literare. În 1957 a publicat volumul de povestiri dobrogene Ceairul lui Ali, care l-a individualizat în cadrul generației sale.

Activitatea sa editorială a continuat cu reportaje și proză inspirate de spațiul dobrogean: Drumuri albastre (1962), Lumini de poziție, O cursă lungă (1964) și Viaduct în timp (1967).

Între 1965 și 1968 a fost redactor-șef al secției culturale a Radiodifuziunii Române, inițiind și realizând emisiunea Memoria pământului românesc, dedicată descoperirilor arheologice și istoriei naționale. Ulterior, a fost numit redactor-șef al secției Social-educative a Televiziunii Române (1968–1978), unde a promovat emisiuni de impact, printre care celebrul Reflector. Abordarea directă și curajoasă a realităților sociale i-a adus, în cele din urmă, înlăturarea din funcție.

În perioada petrecută la televiziune a realizat zeci de filme documentare cu tematică istorică, unele în colaborare cu academicianul Emil Condurachi, la solicitarea UNESCO, despre civilizația sud-est europeană. După 1978 și până în 1989 a fost reporter la cotidianul Scînteia.

După 1990 s-a reîntors la Radiodifuziunea Română, unde a analizat dezbaterile primei legislaturi postdecembriste în cadrul emisiunii Cronica parlamentară. Între 1993 și 1996 a ocupat funcția de director general adjunct al Radioteleviziunii Române și a fost membru în Consiliul de administrație al Societății Române de Radiodifuziune (1995–1999). În 1999 a inițiat ciclul de comentarii culturale Noi, latinii Bizanțului.

Pentru întreaga sa activitate a fost distins cu diploma de onoare a Uniunii Ziariștilor din România (1993), Premiul „Pamfil Șeicaru” pentru întreaga activitate în presă (1994) și medalia comemorativă „Panait Istrati” pentru documentarul Pe urmele lui Panait Istrati.

Dionisie Șincan a încetat din viață la 8 noiembrie 2000, la București. Postum i-au apărut volumele Vorbe parlamentare (2001), Pagini de jurnal. Pagini literare (2002) și Noi, latinii Bizanțului (2003), îngrijite de soția sa, Sofia Șincan.

În 2010, Radio România i-a comemorat memoria, alături de cea a jurnalistului Eugen Preda, evocând contribuția lor decisivă la profesionalizarea radioului și televiziunii românești.

Sursa: https://www.rador.ro/2014/12/18/portret-dionisie-sincan-85-de-ani-de-la-nastere/