Jurnal FM 
„Oameni care au fost”. Dimitrie Gusti, filosof, sociolog, etician, profesor, academician, om politic, creatorul sociologiei românești…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on februarie 15, 2024
Motto: „A trăi nu este un act individual”- Dimitrie Gusti
Stimați amici, ca de obicei, joia, la Jurnal FM și „Jurnal de Brașov”, la rubrica „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim una-alta despre personalități care au marcat istoria, viața și cultura nației noastre. Astăzi, așa cum mi-a sugerat un bun și vechi amic, am s-aduc în amintire celor ce-și apleacă privirea pe aceste rânduri câte ceva despre viața celui ce a fost Dimitrie Gusti. Este recunoscut faptul că România din perioada interbelică a dat naștere unei pleiade de personalităţi care au avut ca numitor comun ideile, capacitatea şi voința de a scoate nația din greutățile de tip economic, social, politic, educaţional şi cultural, prin contribuţia lor individuală şi colectivă la opera de „sculptare” în piatra veșniciei a unei naţiuni care să fie conștientă și mândră de trecutul şi prezentul ei. În acest context, merită să ne amintim că Dimitrie Gusti a fost una dintre acele personalități care demonstrează, cu vârf și îndesat, efervescenţa perioadei amintite anterior. Pentru a-și desăvârși munca de o viață, Dimitrie Gusti, care a „performat” nu doar ca membru al Academiei Române, a beneficiat și de sprijinul unor mari personalităţi ale vremii, avându-l în prim plan chiar pe regele Carol al II-lea, fără sprijinul căruia Dimitrie Gusti nu ar fi atins apogeul capacităților sale, precum și de Nicolae Iorga, Patriarhul Miron Cristea, Virgil Madgearu, Simion Mehedinţi, Gheorghe Ionescu- Siseşti, Petru Bogdan, George Oprescu, Mac Constantinescu, Alexandru Vaida Voevod (din al cărui cărui cabinet a făcut parte ca Ministru Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor între 1932 și 1933), Alexandru Lapedatu, Constantin Rădulescu-Motru și alții. Dimitrie Gusti, cel care a fost un vârf de lance al ştiinţelor sociale româneşti, a avut o viaţă dedicată exemplar misiunii sale asumate, viață finalizată nefericit în noianul și oceanul de nedreptăți aduse de regimul comunist impus de bolșevicii de la Moscova. Cel mai probabil, pentru Dimitrie Gusti, lovitura cea mai dureroasă nu a fost doar îndepărtarea sa din viaţa publică şi ştiinţifică, ci chiar nimicirea ideii că naţiunea română are nevoie de un viitor clădit pe tradiţie solidă, pe care să-l perceapă permanent ca fiind al său, un viitor „proiect de țară” în care fireasca coeziune socială să se „așeze” pe participare socială, nu pe bici, pistol și cnut. Din păcate, măcinat de boli, fără surse de venit şi urmărit și încolțit de organele comuniste de represiune, marele savant Dimitrie Gusti a trecut la cele veșnice fără a avea măcar speranța că sociologia (știință pe care el a așezat-o înaintea oricăror alte preocupări ale sale) va mai avea dreptul de a mai fi într-un viitor previzibil o disciplină științifică în România. Realitatea a arătat, însă că, după mai mulți ani, activitatea complexă a lui Dimitrie Gusti a revenit „în lumină”, iradiind benefic sociologia românească.
Cine a fost acest mare om? O evocare firească a personalității lui Dimitrie Gusti ne arată că viața sa a urmat un curs dominat de principalele preocupări și provocări ale începutului de secol al XX-lea. Fiind un sociolog de primă mărime, istoric prolific, filosof fervent și etician, reputat profesor, ministru al învățământului, membru al Academiei Române și apoi președinte al acesteia (în perioada 1944-1946), membru al mai multor academii din străinătate, institute și societăți de sociologie, a fost fondatorul celui mai frumos demers al memoriei românești, acel loc numit astăzi Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”
Dimitrie Gusti a fost inițiatorul și coordonatorul unor fructuoase și necesare campanii de cercetări sociologice și monografice ale echipelor studențești ale Fundației Regale „Principele Carol” și ale revistei „Sociologie românească”, activând permanent pentru cunoașterea concretă a realităților românești, precum și pentru ridicarea nivelului cultural al satelor cu sprijinul activității organizate a elitelor culturale, elite care, în acele timpuri, aveau, evident, un contact direct cu lumea satului și considerau necesară pentru modernizarea țării ridicarea intelectuală, morală și economică a locuitorilor din mediul rural. O fidelă caracterizare a eforturilor strădaniilor lui Dimitrie Gusti din perioada în care acesta a condus cercetarea monografică ne-a rămas de la Mircea Vulcănescu care ni-l prezintă astfel: „veșnic atent să surprindă un fapt nou, veșnic preocupat să organizeze totul, iscoditor, îndrăzneț, cercetând totul, văzând totul, îndrumând totul, cu o vorbă, cu un sfat, cu un îndemn, când trebuia sau, tot când trebuia, o mustrare”. Merită amintit, în acest context, faptul că, pe lângă activitatea extinsă de cercetare monografică (din perioada1925-1947), Dimitrie Gusti a ieșit în evidență și prin obținerea legiferării serviciului social (în anul 1939) prin care a fost instituționalizată, fiind o premieră pe plan mondial, cercetarea sociologică, asociată cu acțiunea socială practică și cu pedagogia socială. Totodată, unul dintre deosebitele sale merite l-a constituit și fondarea Școlii Sociologice de la București. Dimitrie Gusti, una dintre personalităţile care au contribuit la naşterea radioului public din România, fiind membru în primul Consiliu de Administraţie şi, mai apoi, preşedinte al Consiliului de Administraţie al acestuia, a rămas un model atât în ceea ce priveşte erudiţia şi opera sa, dar şi prin implicarea sa socială şi dragostea sa pentru satul românesc.
Dimitrie Gusti s-a născut la data de 13 februarie 1880, la Iaşi. În perioada cuprinsă între anii 1891-1898 a urmat şcoala primară, apoi studiile liceale la Iaşi, unde i-a avut ca profesori pe marii Al. Philippide, A.D. Xenopol și Petru Poni. Ulterior, în perioada 1898-1899, Dimitrie Gusti urmează un an cursurile de la Facultatea de Litere, Drept şi Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, apoi a plecat la Berlin, unde a studiat timp de un an la Universitatea Humboldt. După aceea, între anii 1900 şi 1904 urmează la Universitatea din Leipzig cursuri susţinute de W.Wundt, K. Bucher, P. Barth, K. Lamprecht, Fr. Ratzel, iar în anul 1904 susține (și obţine) doctoratul la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Leipzig cu teza „Egoism şi altruism. Asupra motivării sociologice a voinţei practice”. În anul 1905, Dimitrie Gusti a revenit la Universitatea din Berlin, unde a studiat sociologie, drept, economie şi statistică, iar în anul 1908, a prezentat teza asupra fundamentelor dreptului de presă şi exegeza din „corpus juris” şi „corpus canonici” pentru obţinerea doctoratului în drept, însă a renunţat la susţinerea examenului oral. În contextul studiilor sale efectuate în Germania, prin pelerinajele făcute la Weimar, Dimitrie Gusti se reculege la mormântul lui Goethe, a cărui operă îl captivase dintotdeauna, lucrarea sa de doctorat fiind influenţată de filosofia emanată din opera acestuia. Totodată, în tot timpul petrecut la studii în Germania, a avut legături strânse și diverse cu românii care-l ţineau la curent cu tot ce se întâmpla în ţară, așa cum au fost: Ion Luca Caragiale (exilat la Berlin), profesorul Traian Bratu, istoricul Vasile Pârvan, omul de litere Marin Simionescu-Râmniceanu, Octavian Goga şi mulți alţii. Memorabilă pentru devenirea sa ulterioară este „mustrarea” amicală primită de la „nenea Iancu” Cragiale atunci când i s-a propusi să rămână și să activeze ca docent al Universităţii din Berlin: „Ce, vrei şi tu să părăseşti ţara care, oricât de rea ar fi, trebuie ajutată? Du-te mai degrabă acolo, la Iaşi, şi începe apostolatul pentru care te-ai pregătit!” Așa se face că Dimitrie Gusti i-a ascultat sfatul lui „nenea Iancu” și, prin decretul regal datat la 1 aprilie 1910, a fost numit „profesor agregat, definitiv”, la catedra de Istorie – Filosofie de la Facultatea de Litere din Iaşi. Ulterior, în calitate de decan al Facultăţii de Litere în 1918, reales în 1920, a „împlinit” multe obiective edilitare şi socio-culturale spre folosul studenţimii din „dulcele târg al Ieșilor”. Merită amintit faptul că, printre multe altele, organizează o înălţătoare sărbătoare dedicată profesorului său A. D. Xenopol, iar acesta, plin de generozitate, a dăruit biblioteca sa universităţii ieşene. Anterior, în anul 1910, începuse să predea „Introducere în cursul de istoria filosofiei greceşti, etică şi sociologie” la catedra de istoria filosofiei antice, etică şi sociologie a Universităţii din Iaşi. În anul 1918, fiind ales și decan, cum aminteam anterior, devine membru al Academiei Române, iar un an mai târziu, a înființat „Asociaţia pentru Ştiinţă şi Reformă Socială”, transformată în anul1921 în „Institutul Social Român”, un veritabil for de dezbatere, documentare, informare şi cercetare ştiinţifică pe care avea să îl conducă în perioadele 1921-1939 şi 1944-1948.
De asemenea, Dimitrie Gusti a fondat şi condus „Asociaţia pentru Ştiinţa şi Reforma Socială” (în perioada1919-1921) şi „Institutul de Științe Sociale al României” (1939-1944). În anul 1920, Dimitrie Gusti s-a transferat la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de Litere şi Filosofie, acolo unde a organizat seminarul de sociologie, avându-l ca asistent pe G. Vlădescu-Răcoasa, începând opera sa de creare efectivă a primei şcoli sociologice româneşti.Dimitrie Gusti a iniţiat şi îndrumat activitatea de cercetare monografică a satelor din România (în perioada extinsă1925-1948), activitate care a luat sfârşit în contextul instituit de regimul comunist. Metoda monografică, pe care şi-a bazat cercetările, presupunea abordarea simultană, multidisciplinară, a subiectului, pe cadre şi manifestări, folosind echipe de specialişti din domenii diferite, dar convergente în scopuri. Opera sa de deosebită a fost „60 de sate româneşti”. Dimitrie Gusti a enunţat legea unităţilor sociale, susţinând că „realitatea socială este rezultatul diverselor manifestări individuale – economice, spirituale, juridice şi politice, fiecare într-o proporţie şi prioritate diferită – şi al influenţelor unor factori istorici, psihologici, biologici, cosmici.” Menționam anterior și de rolul său avut în radiofonia românească. Astfel, în 7 ianuarie 1928, avea loc adunarea generală de constituire a „Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România” în care a fost aprobat Statutul de funcţionare, constituindu-se primul Consiliu de Administraţie al noului serviciu public. Acest consiliu se compunea din nouă membri, şase numiţi de guvern şi trei de acţionari. Dimitrie Gusti a fost ales membru în acest Consiliu, alături de profesorul Dragomir Hurmuzescu, în calitate de preşedinte, Ion Al. Brătescu-Voineşti, ca vicepreşedinte şi profesorul Teodor Alexianu, comandor Cezar Boerescu, profesorul Ştefan Bogdan, Alexandru Mavrodi, profesorul Gheron Netta şi Mihail Roşca. În anii următori, Dimitrie Gusti a fost și preşedinte al Consiliului respectiv (în perioada1929-1932) şi al Comitetului de Direcţie. Din această postură, s-a implicat direct în realizarea „Universităţii Radio”, demers pe care l-a susţinut cu autoritatea și priceperea sa intelectuală şi administrativă, acest demers devenind ulterior o veritabilă tribună a marilor idei ale vremii. Trebuie amintit și faptul că, la 3 martie 1930, se inaugura „Universitatea populară“, devenită ulterior „Universitatea Radio”, o emisiune ce transmitea cicluri de conferinţe din toate domeniile de activitate, susţinute de personalităţi ale intelectualităţii româneşti, din perioada interbelică – cu prelegerea lui Dimitrie Gusti „Menirea Radiofoniei Româneşti“.
Marele profesor a avut și „împliniri” politice. Astfel, între 9 iunie 1932 şi 9 noiembrie 1933, a activat ca ministru al Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor în guvernele naţional-ţărăniste conduse de Alexandru Vaida-Voevod şi de Iuliu Maniu. A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl şi G. Focşa, „Muzeul Satului”. El a înfiinţat primele cămine culturale, pentru ca astfel să ajungă cultura în lumea satului, iar Muzeul Naţional al Satului a fost rezultatul strădaniilor Şcolii Sociologice de la Bucureşti conduse de el. „Muzeul este în stare să oglindească mai bine decât orice altceva bogăţia şi varietatea de viaţă ţărănească, ideile de atâtea ori adânci, de stil arhitectonic ţărănesc, marea ştiinţă a adaptării la mediu şi a prelucrării mediului, originalitatea în împodobire şi siguranţa instinctivă sau chibzuită a folosirii spaţiului mai larg pentru oameni, vite şi lucruri; arta şi tehnica românească de la brazdă îşi dau mâna.”, afirma în 1936 Dimitrie Gusti la inaugurarea Muzeului Satului pe care obişnuia să îl numească „sunetul trist al clopotelor istoriei României”. Inaugurarea oficială a Muzeului Satului a avut loc la data de 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea, dar deschiderea muzeului pentru marele public a avut loc pe 17 mai 1936. În discursul său de la 10 mai, Dimitrie Gusti arăta că Muzeul Satului este un muzeu original, care nu a fost creat după modelul muzeelor în aer liber existente în acea vreme în Europa, acestea fiind „prea etnografice și în mare măsură romantice”. Gusti credea cu tărie că muzeul trebuie să „înfățișeze lucruri adevărate”, fiind o „sinteză a satelor” din toată România. Ulterior, la un an de la deschiderea muzeului, în luna februarie 1937, profesorul Gusti a primit invitația de a participa, cu o selecție de obiecte reprezentative pentru cultura populară românească, la expoziția Internațională de la Paris.Dimitrie Gusti a enunţat legea unităţilor sociale, susţinând că realitatea socială este rezultatul diverselor manifestări individuale – economice, spirituale, juridice şi politice. În concepția sa, fiecare este într-o proporţie şi prioritate diferită, iar realitatea socială este şi rezultatul influenţelor unor factori istorici, psihologici, biologici, cosmici.
Referitor la activitatea sa publicistică și științifică, Dimitrie Gusti a înfiinţat şi condus revistele „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială” (în perioada 1919- 1943) şi „Sociologie românească” (între anii 1936 și 1944). Dimitrie Gusti a obţinut legiferarea serviciului social în anul 1939, moment prin care se instituţionaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu pedagogia socială, iar apoi a devenit, șa cum mai aminteam anterior, preşedintele Academiei Române, în perioada 1944- 1946 şi preşedinte al Consiliului Naţional de Cercetări Ştiinţifice, în perioada 1947- 1948.
Dimitrie Gusti a fost un „fan” permanent al instituţiei monarhice şi, în particular, al regelui Carol al II-lea, de care fusese apropiat, iar drept consecinţă a acestei afinități a fost exclus din „noua Academie” a RPR în anul 1948, împreună cu mulți alți academicieni, fiind repus în drepturi, post-mortem la multe decenii după aceasta, de-abia în anul 1990. Printre alte funcții pe care le-a avut, Gusti a fost, totodată, și preşedinte al „Casei Autonome a Monopolurilor Statului”, din anul 1929, decan al Facultăţii de Litere, precum şi preşedinte al „Oficiului Naţional pentru Cooperaţie”. Referitor la concepțiile sale privind relațiile externe, el a fost un adept fervent al Societăţii Naţiunilor, considerând că acest organism avea menirea de a aşeza relaţiile dintre state pe baze mai echitabile. Referitor la politica internă, Dimitrie Gusti propunea, în vederea rezolvării crizei parlamentare românești, introducerea participării „cunoscătorilor stărilor sociale” la procesul de legiferare, un un demers care ar trebui să funcționeze și azi. Din păcate, după cum vedem, nu avem noi șansa aceasta! Sociologul a fost toată viaţa atât omul cu teoria, cât şi omul cu practica, iar din sutele de proiecte mai mici sau mai mari în care s-a angajat de-a lungul timpului, unul iese în evidenţă mai presus de toate: reformarea satului românesc.
După deplina instaurare a regimului comunist, profesorul a fost exilat din viața socială și științifică. Astfel, în iunie 1950, Dimitrie Gusti a fost forţat să-şi evacueze locuinţa din strada Armindenului nr. 4 din București, fără dreptul de a-și lua manuscrisele, cărţile, tablourile și toate celelalte bunuri adunate într-o viață de om. I s-a permis să ia, împreună cu soţia sa, doari obiecte de îmbrăcăminte, un pat, două scaune, două furculiţe, trei linguri…Din cauza modului brutal, tipic sovietic, în care s-a făcut evacuarea, soacra profesorului (care locuia cu ei) a făcut comoţie cerebrală şi a decedat a doua zi. Ultima sa manifestare publică a avut loc la 20 februarie 1955, atunci când Dimitrie Gusti conferenţia la Radio Bucureşti pe tema „Soluţia paşnică a problemelor atomice”. După aceasta, a fost permanent supus hărțuielilor și şicanelor de tot felul, din cauza faptului că fusese un fervent susţinător al monarhiei.Dimitrie Gusti a scăpat de puşcăriile comuniste, dar nu şi de presiunile regimului. El îi scria, în anul1954, fostului său student Miron Constantinescu: „Vă rog stăruitor, din toată inima, în calitatea d-voastră oficială de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi de membru al C.C. al P.M.R., interveniţi energic să fiu lăsat în pace să-mi duc suferinţele nestingherit. (…) Vă rog să luaţi în considerare vârsta mea înaintată, bolile mele, mai ales inima şi nervii, cu toate formele, şi spuneţi-le tuturor pe care-i interesează umila mea persoană, spuneţi-le, vă rog, Adevărul“.
Dimitrie Gusti a trecut la cele veşnice la 30 octombrie 1955, iar la 2 noiembrie este înmormântat la Cimitirul Bellu. Dintre operele sale principale merită amintite: „Egoismus und Altruismus”, 1904, „Die soziologischen Betrehungen in der neuen Ethik”, 1908, – „Cosmologia elenă”, 1929, „Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii”, (2 volume), 1939, „Problema sociologiei”, 1940, „La science de la realite sociale”, 1941.
Pentru astăzi, am terminat de povestit și ne întâlnim joia viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
– Diaconu, Marin; Zoltán Rostás; Vasile Șoimaru, eds. Cornova. 1931. „Dimitrie Gusti și colaboratorii săi”[Cornova. 1931. Dimitrie Gusti and his Contributors]. Chișinău, Editura Quant, 2011
– Datcu, Iordan. „Dicționarul etnologilor români, Autori. Publicații periodice. Instituții. Mari colecții. Bibliografii. Cronologie” [Dictionary of Romanian Ethnologists. Authors. Periodic Publications. Institutions. Colletions. Bibliographies. Chronology]. Bucharest, Editura Saeculum I. O., 2006.
https://www.revistadesociologie.ro/sites/default/files/10._recenzii.pdf
https://www.revistadestatistica.ro/supliment/file-de-istorie/dimitrie-gusti-1880-1955/
https://historia.ro/sectiune/portret/dimitrie-gusti-creatorul-sociologiei-romanesti-2241929.html
http://150.uaic.ro/personalitati/filosofie-si-stiinte-social-politice/dimitrie-gusti/
https://www.icr.ro/pagini/dimitrie-gusti
https://sas.unibuc.ro/dimitrie-gusti
https://www.academia.edu/6445807/Dimitrie_Gusti_Teoria_cadrelor_%C8%99i_a_manifestarilor_prezentare
https://www.rauflorin.ro/dimitrie-gusti-o-lumina-pentru-sociologia-romaneasca-2/
https://curentul.net/2021/10/22/bunatatea-si-plansul-lui-dimitrie-gusti/
https://ziarullumina.ro/societate/historica/68-de-ani-de-la-moartea-lui-dimitrie-gusti-184922.html
https://sas.unibuc.ro/dimitrie-gusti
https://jurnalul.antena3.ro/editie-de-colectie/dimitrie-gusti/dimitrie-gusti-1880-1955-543908.html
http://ziarullumina.ro/dimitrie-gusti-si-prima-campanie-de-cercetare-sociologica-127619.html
http://biblior.net/scoala-sociologica-a-lui-dimitrie-gusti.html
https://www.cooperativag.ro/a-fost-dimitrie-gusti-doar-tehnician-in-guvernul-taranist/
Opiniile cititorului
Continue reading
