Dimitrie Ghica, om politic conservator

Dimitrie Ghica (n. 31 mai 1816 – d. 15 februarie 1897, București) a fost un important om politic român, care a deținut funcțiile de prim-ministru, președinte al Senatului și al Adunării Deputaților. Cu o carieră politică ce s-a întins pe parcursul a aproximativ 40 de ani, Ghica s-a remarcat printr-o activitate intensă, fiind adept al unui conservatorism moderat, pentru ca ulterior să se alăture Partidului Național Liberal. A ocupat numeroase funcții ministeriale și a fost implicat în momente-cheie ale istoriei moderne a României.

Fiul domnitorului Grigore al IV-lea Ghica, Dimitrie provenea dintr-o veche familie aristocratică. A studiat la Școala cadeților din München (1829–1834), după care a activat ca maior în garda imperială rusă până în 1837. Titulat principe, a renunțat la cariera militară și, după o perioadă de călătorii în Europa, s-a întors în țară în 1846. În timpul Revoluției de la 1848, a fost membru al Comisiei pentru sprijinirea refugiaților transilvăneni.

A intrat apoi în administrația locală: membru al Curții de Apel (1854), prefect al Poliției Capitalei (1855–1857), primar al Bucureștiului (1857–1861). A susținut Unirea Principatelor și a fost deputat în Divanul ad-hoc și în Adunarea Electivă a Țării Românești. Deși a avut intenția de a candida la domnie, l-a susținut în final pe Alexandru Ioan Cuza.

După Unire, a fost președinte al Curții de Apel București (1859), din nou primar al Capitalei, ministru al Cultelor (1860) și al Finanțelor (1861). Între 1861–1862 a fost președinte al Consiliului de Miniștri din Muntenia. A participat ulterior la înlăturarea lui Cuza, iar în guvernul provizoriu care i-a succedat, a fost numit ministru de Interne.

Conservator moderat, Dimitrie Ghica a ocupat frecvent funcții în Guvern: ministru de Interne, de Externe, al Justiției și al Lucrărilor Publice. A fost președinte al Adunării Deputaților (1871–1876) și al Senatului timp de două legislaturi (1879–1888, 1895–1897).

A fost prim-ministru al României între 16 noiembrie 1868 și 27 ianuarie 1870, conducând un guvern de coaliție conservator-liberal. Mandatul său s-a încheiat în urma unui scandal privind o alocație financiară pentru familia regală.

Ghica a fost activ și în presa vremii, publicând în reviste precum Revista Dunării, Ordinea, Alegătorul liber, Voința națională și Analele Academiei Române. Ca om de afaceri, a participat la înființarea Creditului Funciar Rural (1872) și a Băncii de București (1875), cu sprijin francez.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Ghica#/media/Fișier:Principele_Dimitrie_Ghica.jpg

Deși format în spirit conservator, Ghica a trecut în rândurile Partidului Național Liberal. În calitate de președinte al celor două camere legislative, a contribuit la adoptarea unor legi esențiale:

• Legea privind calea ferată Strousberg
• Legea organizării armatei
• Legea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române
• Legea Ministerului Afacerilor Străine
• Legea încurajării industriei zahărului
• Legea vămilor (1874)
• Legi privind monopolul tutunului, reforma fiscală, reorganizarea Curții de Conturi etc.

A avut un rol semnificativ în proclamarea Regatului României la 14 martie 1881.

Titu Maiorescu îl descria ca fiind „de o eleganță militară evidentă”, dar și ușor influențabil, „crezându-se, prin origine, deasupra partidelor”. În ciuda acestor trăsături, Ghica a rămas o figură marcantă a vieții politice românești din secolul al XIX-lea.

A decedat la 15 februarie 1897, în București, la vârsta de 81 de ani.

Funcții publice deținute

Lucrări publicate

• Prefectura Poliției, 1856
• Amicilor și inamicilor mei, 1856
• Quelques pages de ma vie, 1856.

Bibliografie selectivă

• Stelian Neagoe, Oameni politici români, Ed. Machiavelli, 2007
• Nicolae C. Nicolescu, Șefii de stat și de guvern ai României (1859–2003), Ed. Meronia, 2003.

Sursa: https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Dimitrie_Ghica