Jurnal FM 
„Moara cu povești”. Despre viață, moarte și mucenici…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on martie 8, 2024
Motto: „Răul, părăsind indiferența originară, și-a luat timpul ca pseudonim”- Emil Cioran
Astăzi, mi-am propus să „măcinăm” împreună la „moara cu povești” o scurtă oprire în „stația” istoriei care ne spune câte ceva despre ceea ce numim sacrificiu. Sacrificiu pentru un crez, pentru o credință ori pentru orice concept similar care ne deosebește de primate și ne face, totuși, o specie evoluată, pe nume Homo Sapiens Sapiens. Din păcate, câteodată (și prea des, poate), își ițește coada-n ecuație și partea întunecată a făpturii umane, cea care face ca aceeași specie umană să se mai intituleze și „Homo Homini Lupus”. Pentru a nu se crea confuzii, expresia anterioară se traduce ca: „Omul e lup pentru om”, iar poetul latin Plaut a fost acela care, acum peste 2.000 de ani, în versul 405 din comedia sa „Asinaria” a caracterizat în aceste cuvinte, ajunse celebre, lăcomia sălbatică, nepotolită, care transformă pe unii oameni în fiare faţă de semenii lor. În acest context, merită adăugat că această expresie este uzitată pentru a explica lupta continuă a omului pentru supravieţuire precum şi modul în care unii dintre trăitorii din specia umană tindem să ne folosim de orice mijloace pentru a ne vedea scopul atins… Și de a crea martiri și mucenici…Un mic sfat pentru cei care citesc aceste rânduri: dacă n-o faceți până la final, mai bine vă-ndreptați privirile și mintea spre alte colțuri ale realității!
Pentru că am amintit despre mucenici, nu cred că vă zic vreo noutate că, în această săptămână, avem o sărbătoare creștină importantă cu ocazia zilei de 9 martie chiar dacă nu este marcată în calendar „cu cruce roșie”. Astfel, Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia sunt prăznuiți de Biserica Ortodoxă în fiecare an pe data de 9 martie. Cine erau aceștia? Sfinții Mucenici erau ostași creștini care făceau parte din Legiunea a XII-a Fulminata din Armenia și care nu erau doar romani de origine, ci și greci și armeni. Or fi fost și daci printre ostașii acestei legiuni? Nu știm, dar originea etnică contează mai puțin! Povestea acestora este „simplă”. Astfel, guvernatorul roman al Armeniei, Agricola, aflând despre credința creștină a celor 40 de m0ucenici i-a silit să se închine idolilor și, pentru că aceștia au refuzat, au fost închiși și bătuți cu pietre timp de opt zile, după care au fost aruncați într-un lac înghețat. Unul dintre acești mucenici a ieșit din apa înghețată, însă până să ajungă la baia caldă care i-a fost oferită de cei care îi slujeau pe idoli, acesta a murit. În acest timp, ceilalți mucenici s-au rugat lui Dumnezeu să le alunge suferința. Învățăturile bisericești ne spun că, în urmă acestei rugăciuni, s-au petrecut mari minuni: apă lacului s-a încălzit, gheața s-a topit și patruzeci de cununi strălucitoare au pogorât asupra mucenicilor. Dar pentru că mucenicii au fost scoși vii din lac, călăii lui Agricola au poruncit să li se zdrobească picioarele cu ciocanele și toți martirii respectivi au trecut la cele veșnice în urma acestei torturi. Ulterior, trupurile lor au fost puse într-un car, pentru a fi duse spre a fi arse și apoi rămășițele să fie aruncate în lac. Se spune că numai Meliton, un tânăr ostaș, a supraviețuit torturilor. Prin spațiul public românesc ori prin mediul online se vehiculează două variante „neclare”: au fost 40 sau 44 de mucenici? După o tradiția care se pierde în negura timpului, cică ar fi fost 44 de mucenici, cam atâtea fiind și zilele cuprinse între 9 martie și 23 aprilie, atunci când este prăznuit Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Vorbind, totuși, despre tradiția creștină veritabilă, trebuie să vedem că au fost 40 de mucenici. Așa că acei dintre noi care se raportează la 44 sau la 40 de pahare de băut cu această ocazie, au răspunsul: să se limiteze la 40! Dacă pot ajunge până la acest număr, firește!
Pentru că există, vrem sau nu, o tradiție binecunoscută despre consumul a 40 de pahare de vin cu această ocazie!
Se pare că acest obicei vine din antichitate, tocmai de la sărbătorile bahice, atunci când oamenii beau în cinstea ostașilor morți în numele credinței. Cei care beau acest vin erau de părere că vinul se va transforma în sânge proaspăt și le va da mai multă putere de muncă. Pentru că tot aminteam despre tradiții cu această ocazie, se spune că în această zi de 9 martie, dacă nu poți bea 40 (sau 44, na…) de pahare de vin, este important ca măcar să guști puțin vin roșu ori să te stropești cu el, pentru că această tradiție aduce putere de muncă peste an. Sau te face alcoolic, depinde cum privești problema! În „ziua de Mucenici” se fac praznice și se împart alimente, în memoria persoanelor decedate, iar pe lângă clasicii „mucenici” care se gătesc și se oferă cu această ocazie, se obișnuiește să se împartă și fasole, nuci, poame și alune. De asemenea, în această zi sunt aprinse focuri în curți, grădini, în fața caselor sau pe câmp, iar copiii obișnuiesc să sară peste acele focuri pentru a fi feriți de boli. Mai sunt destule alte tradiții cu această ocazie, dar nu am de gând a le enumera pe toate aici. Sunt sigur că le puteți găsi și dumneavoastră la doar două click-uri distanță pe nemărginitele „teritorii” ale Internetului! În schimb, am de gând să vă aduc aminte despre niște mucenici mai noi ai neamului românesc, în fața suferințelor cărora ar trebui să ne plecăm mereu câte un gând pios din când în când, pentru că și pe sacrificiul lor s-a clădit un pic din cinstea și onoarea acestei nații obidite, mucenici care intră, din ce în ce mai mult, în „sfânta” uitare românească!
Mă refer acum la deținuții politici anticomuniști din perioada 1944-1989, a căror zi de amintire și pomenire este marcată anual la data de 9 martie. Baza legală pentru această zi dedicată acestor veritabili martiri este „Legea nr. 247/2011 pentru declararea zilei de 9 martie Ziua Deţinuţilor Politici Anticomunişti din Perioada 1944-1989”. Au fost multe „lupte” văzute și nevăzute ale „Asociației foștilor deținuți politici din România” pentru a se ajunge la statuarea prin lege a unei zile special dedicate jertfelor acestor deținuți politici vinovați că au „cârtit” împotriva regimului adus pe (de) tancurile sovietice pe meleagurile românești. Merită amintit, în acest context, că proiectul de lege privind declararea zilei de 9 martie drept „Ziua deţinuţilor politici anticomunişti din perioada 1944-1989″ a fost adoptat de Camera Deputaţilor în şedinţa din 22 noiembrie 2011, cu 285 de voturi favorabile, trei împotrivă şi şase abţineri. Proiectul legislativ fusese adoptat anterior de Senat, cu 86 voturi „pentru” şi două abţineri. Nu am căutat atent să aflu cine au fost acei „Gică contra” care au fost împotrivă sau s-au abținut, dar sunt convins c-au fost ori niște analfabeți într-ale istoriei ori răuvoitori! Nu cred că există cale de mijloc! Printre cei pomeniți în această zi, se numără ierarhi, profesori de teologie, studenți, monahi, intelectuali creștini și multe mii de preoți ortodocși și greco-catolici, care au fost anchetați și arestați, aruncați în închisori, trimiși să lucreze în condiții de iad la Canalul Dunăre-Marea Neagră, câțiva chiar deportați în Siberia pentru acuzații total nefondate, dar socotiți periculoși pentru noul regim politic. „Experimentul” nefericit al temniţelor şi al muncii forţate din lagărele şi coloniile comuniste a însemnat, practic, din start, distrugerea clasei politice interbelice, eliminarea elitei intelectuale, exterminarea unui număr mare de clerici ortodocşi și greco-catolici şi, în general, represiunea împotriva tuturor persoanelor care s-au împotrivit instaurarii „democrației populare” adusă pe la noi cu tancul și impusă cu cnutul sovietic. Începând cu martie 1945, noul regim comunist a declanşat o teroare sistematic organizată și aplicată împotriva opozanţilor săi politici, reproducând, efectiv, pe teritoriul României, modelul Gulagului sovietic. Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, în timpul regimului comunist, în România, au existat 44 de penitenciare principale și 72 de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici în care au pătimit peste trei milioane de români dintre care 800.000 de oameni au murit. Încercați să întrebați pe stradă câți dintre compatrioții noștri cunosc aceste cifre și veți avea surprize mari! Ca să nu mai spun de „onorabilii” reprezentanți de azi ai clasei politice mioritice…Aici nu cred că vă așteptați la prea multe surprize, dar nu uitați că și aceștia sunt plecați în sferele lor înalte dintre noi, că doar nu au aterizat cu hârzobul niște „suedeji” ori „daneji” mai conștiincioși în locul alor noștri „ca brazii”!
Din păcate, mai ales la începuturile sale, cea mai spectaculoasă „realizare” a regimului comunist a fost represiunea dură, acțiune care a atins dimensiuni înspăimântătoare, un veritabil malaxor de vieţi omeneşti, un „vehicul” al groazei, represiune cu ajutorul căruia comunismul a reuşit să se menţină ca regim politic în România aproape jumătate de secol, perioadă în care a acționat spre o nivelare și ciuntire a „interiorităţii” naţionale şi personale, acțiuni greu de remediat și azi, chiar dacă au trecut trei decenii și jumătate de la căderea comunismului. Ce instrumente a avut la dispoziție regimul importat de la sovietici pentru nivelarea societății românești și aducerea acesteia sub ascultare? Instaurată aidoma modelului sovietic sub ochiul vigilent al „operativilor” sovietici, Securitatea, „braţul înarmat al partidului”, a fost dublată îndeaproape de Miliţie, o altă instituţie de represiune care,în arealul rural, a preluat o parte din prerogativele Securităţii. În primii ani, cei care activau în Securitate proveneau majoritar de la periferia vieţii sociale, fiind consiliați îndeaproape de „frații” sovietici. Ulterior, s-au format „lucrători” autohtoni, de multe ori școliți prin URSS. Iar aceștia lucrau, firește, cu metode „clasice” sovietice! Dacă în anii ’45 -’60, tortura şi bătaia erau principalele „instrumente” securistice, mai târziu metodele s-au rafinat, supravegherea şi delaţiunea devenind unelte represive mai „ascunse”, dar nu mai puţin eficiente. Pe măsura trecerii timpului, chiar dacă puterea comunistă devenea din ce în ce mai sigură ea, organigrama Securităţii devenea şi aceasta din ce în ce mai amplă, semn că, paradoxal, frica regimului de propria populaţie creştea în proporție geometrică. Duritatea și sălbăticia metodelor aplicate în anchetele Securităţii precum și şi regimul exterminant aplicat în penitenciare și lagăre a generat niște anchete în această privinţă, dar fără a isca niște rezultate concrete. Penitenciarele „reeducării” au fost caracterizate prin aplicarea sistematică a diferitelor metode de tortură în vederea „convertirii” deținuților politici la ideologia comunistă. Acum doresc să vi le enumăr pentru a vedea pe unde s-a frânt voința și spiritul liber al multor oameni trăitori ai acestor meleaguri. Aceste penitenciare au fost localizate la: Suceava, Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Târgşor, Braşov, Ocnele Mari, Peninsula. Închisorile de exterminare a elitei politice şi intelectuale erau: Sighet, Râmnicu Sărat, Galaţi, Aiud, Craiova, Braşov, Oradea, Piteşti. Lagărele de muncă în care se aplicau diverse metode de exterminare a spiritului uman din deținuții anticomuniști erau: Canalul Dunăre-Marea Neagră (Peninsula, Poarta Alba. Salcia, Periprava, Constanţa, Midia, Capul Midia, Cernavodă, etc), coloniile de muncă din Balta Brăilei. De asemenea, închisorile de triaj şi tranzit se aflau la: Jilava și Văcăreşti, iar închisorile „de anchetă” se aflau la Rahova, Malmaison și Uranus. Închisorile destinate pentru femei se aflau la: Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc și Dumbrăveni. Totodată, penitenciarele pentru minori erau localizate la: Târgşor, Mărgineni și Cluj, iar penitenciarele-spital se aflau la Târgu Ocna şi Văcăreşti.
Toate sursele și izvioarele scoase la iveală după 1990 ne spun (ne strigă, chiar!) că abuzurile şi încălcările grave ale drepturilor omului au fost sistematic administrate în toate închisorile şi lagărele comuniste din România și că se aplicau cele mai dure metode de tortură. Pentru o simplă exemplificare, cele mai des folosite metode de tortură în aceste locuri de pierzanie au fost: lovituri aplicate în toate părţile sensibile ale corpului uman; strivirea unghiilor; smulgerea părului din cap; bătaia cu lopata; tratarea rănilor cu sare; crucificarea; bătaia sistematică la tălpi cu cravaşa, bastoane din lemn sau cauciuc; arderea tălpilor la flacară, lovituri cu un creion mai mare în testicole; bătăi cu saci de nisip și multe altele despre care mi-e silă să pomenesc. La începutul anilor 50 ai secolului trecut, în lagărele amintite anterior „lucrau“ circa 80.000 de oameni, dintre care 40.000 la Canalul Dunăre-Marea Neagră. De asemenea, lagăre de muncă forţată şi centre de deportare au existat în întreaga ţară, dar cele mai multe se aflau în partea sud-estică a Câmpiei Române şi în sudul Dobrogei (cum au fost cele de la Salcia, Urleasca, Sălcioara, Jegalia, Perieşi, Grădina, Satul Nou etc). Pentru a ascunde şi a şterge urmele acestui veritabil genocid, Securitatea, Miliţia şi justiţia comunistă au început, încă din 1969, o vastă operaţiune de atentă selectare şi distrugere a unor porțiuni din arhivele proprii, precum şi de falsificare a unor date şi documente importante aflate în aceste arhive. Aproape toate sursele credibile și care au scris constant despre „iadul” concentraționar românesc din secolul trecut spun că, din numărul de deţinuţi politici „procesați” în acest univers dur și nemilos, circa 15-20% au fost ucişi prin împuşcare ori exterminaţi prin alte metode în închisorile acestea ori în lagărele de muncă forţată. Iar trupurile lor au fost aruncate în gropile comune ori în mormintele fără cruce, morminte răspândite de prin vestul țării, de la Timişoara până colo departe, prin stepele rusești ori taigaua siberiană. Metodele de batjocură și silniciile la adresa deținuților politici erau de neimaginat pentru un om normal la cap. În unele lagăre de muncă forțată, de exemplu, era aplicată procedura zisă „broasca“ prin care deţinuţii întorși de la lucru, erau obligaţi să ţopăie în poziţia „pe vine“, cu mâinile pe şolduri, fiecare ţinând în spate un alt deţinut. Este doar un exemplu dintre multe sute de „proceduri” demne de mințile bolnave care le-au generat! O metodă intens folosită împotriva deţinuţilor a fost munca forţată până la epuizare în contextul în care condiţiile de muncă din lagărele şi coloniile comuniste au fost dintre cele mai dure. Deţinuţii erau puşi să muncească până la epuizare, normele fiind mărite de la o zi la alta, iar hrana era, practic, o mizerie, un fel terci, lipsit de substanțe nutritive. Neîndeplinirea normei zilnice atrăgea pedepsirea „leneşilor“ prin bătaie la şezutul gol, atârnarea lui cu capul în jos sau aruncarea lui la carceră în izolare. Cu toate că dispoziţiile din primul Cod penal comunist din 1948 (art. 28-44) interziceau, teoretic, „separaţiunea individuală”, permiţând-o doar pentru condamnaţii de drept comun şi doar pentru o perioadă de maximum doi ani de la începerea executării pedepsei, de fapt condamnaţii din „secţiile speciale” adică cu deținuți politici, erau trecuţi la „izolatoare” de câte ori aveau chef torționarii. Astfel de izolatoare se cunoșteau sub numele de „zarca“ de la Aiud, „neagra“ de la Sighet şi Jilava, „cazinca“ de la Suceava și multe alte nume prin toate locurile acestea despreinse din iadul minților bolșevice. În aceste locuri, deţinuţii executau pedepse într-o totală izolare, în condiţii de maximă mizerie şi înfometare dusă la extrem. De asemenea, un factor agravant al vieții din acest univers al răului era fenomenul suprapopulării pușcăriilor ori lagărelor de muncă comuniste. În cei mai mulţi ani ai executării detenţiei, deținuţii politici au dormit pe jos, pe rogojini insalubre, în celule umede și neîncălzite. Foarte mulți deținuți, cum erau, de exemplu, legionarii, nu aveau dreptul la pernă şi aşternut pe priciul care ținea loc de pat. Majoritatea pușcăriilor nu aveau sisteme de încălzire, temperatura fiind de nesuportat în celule pe timp de iarnă. Generic vorbind, alimentaţia era de mizerie și era aceeaşi în întregul sistem penitenciar, cu mențiunea că la secţiile „speciale” pentru deţinuţii politici aceasta era extrem de puţină. Referitor la așa-zisa asistenţă medicală, aceasta era aproape inexistentă, iar deţinuţii politici erau extrem de rar vizitaţi de vreun medic ori sanitar. De asemenea, internarea în infirmeria închisorii ori lagărului (acolo unde exista așa ceva) precum şi prescrierea și distribuirea de medicamente erau supuse unor restricţii speciale. În multe cazuri, pentru a se obţine o asistenţă medicală oarecare, a fost nevoie să se ajungă până la greva foamei. De multe ori, cu acest „prilej”, deţinuţii erau alimentaţi artificial şi abuziv, împotriva voinţei lor ori erau lăsaţi în cea mai cruntă mizerie, alături de găleata cu fecale, timp de multe zile ori săptămâni întregi…
Pe de altă parte, trebuie neapărat să ne amintim că alte mii de cetăţeni români provenind din lumea ţăranilor înstăriţi, a intelectualilor ori a militanţilor proveniți din rândul partidelor istorice au fost ridicaţi în miez de noapte de la casele lor şi ucişi prin împuşcare pe marginile şanţurilor, în păduri sau au dispărut fără urmă. Din păcate, numele şi numărul tuturor acestor martiri nu se vor şti niciodată cu exactitate. În memoria şi spre cinstirea tuturor acestora, „Asociaţia foştilor deținuţi politici din România” (AFDPR), prin filialele sale din județele țării, a început, încă din anul 1991, să ridice monumentele care trebuie să rămână peste timp drept mărturie a ceea ce a însemnat comunismul pentru foarte mulți români. Trebuie menționat, în acest context, că unele din aceste monumente au fost ridicate în apropierea unor teribile închisori sau lagăre ale morţii, cum sunt cele de la Aiud, Poarta Albă, Gherla, Târgşor, Piteşti, Insula Mare a Brăilei, Baia Sprie, Nistru, Cavnic, Miercurea Ciuc, Suceava, Botoşani ori Bicaz. S-au ridicat monumente şi în zonele în care a existat rezistenţă anti-comunistă de amploare, de exemplu la Teregova, Caransebeş, Sâmbăta, Nucşoara, Meidanchioi, Chisindia, Răstolniţa, Ibăneşti, Mânzăleşti, Mesentea, Oraviţa ori Vadu Roşca. În unele oraşe din ţară s-au ridicat alte monumente reprezentative, cum sunt cele de la Alba lulia, Bistriţa-Năsăud, Brăila, Braşov, Cugir, Călăraşi, Drobeta Turnu Severin, Oradea, Reşița, Satu Mare, Târgovişte, Timişoara, dar şi peste hotare, la Paris şi Geneva. Din păcate, nu se aduc mai des și mai aplicat la cunoștința tinerelor generații pentru că, fără memorie colectivă „adusă la zi”, monumentele nu vor fi decât niște construcții oarecare și atât! Dar poate mă înșel eu și acest lucru se întâmplă în toate școlile noastre de azi!
După acel terifiant și „obsedant” deceniu al anilor cincizeci ai secolului trecut, amnistierea și eliberarea majorității deținuților politici din România a fost stabilită prin decretele nr.767/1963, nr. 176 și nr. 411/1964, acte normative care nu au fost publicate niciodată în Monitorul Oficial, așa că publicul larg nu cunoaște conținutul lor. De fapt, la drept vorbind, destul de greu este permis și azi accesul prin arhive (practic vorbind și nu legal) așa că nu trebuie să ne minunăm prea tare de lacunele de memorie colectivă. Înainte de a fi eliberați, toți deținuții au fost avertizați că nu le era permis să spună nimic despre cele pătimite prin diferitele locuri de detenție. Potrivit statisticilor oficiale, în ianuarie 1960, numărul persoanelor condamnate pentru „delicte împotriva securității statului” era de 17.613. Numărul acestora a scăzut în anul 1962 de la 16.327 la 13.017, în urma eliberării mai multor deținuți care făcuseră parte din mișcarea legionară. În 1963, numărul s-a redus la 9.333, pentru ca în anul 1964 majoritatea celor rămași în închisori să fie puși în libertate. Într-un document de bilanț al Ministerului Afacerilor Interne privind grațierile efectuate la sfârșitul anului 1963 și în prima jumătate a anului 1964, apărea menționat faptul că au fost puși în libertate 10.014 condamnați. Autorul sintezei respective considera că majoritatea acestora s-au integrat sau își manifestă intenția de a participa efectiv la viața socială, alții „au adoptat o poziție de espectativă și izolare, evitând a mai veni în contact cu persoane suspecte și a purta discuții cu caracter politic din teama de a nu atrage atenția organelor noastre”.
Unii dintre cei eliberați din „iadul” închisorilor au primit pensii din partea statului (majoritatea la sume de mizerie, la limita subzistenței), iar unii au fost reîncadrați în vechile lor locuri de muncă, inclusiv în universități și institute de cercetare științifică ori la altele noi, mult sub posibilitățile lor profesionale. Pe de altă parte, după eliberarea deținuților politici din anul1964, Securitatea a declanșat o atentă și susținută acțiune de supraveghere informativă la nivel național. Cei care au studiat îndeaproape fenomenul concentraționar românesc spun că această „schimbare de metodă” era cerută de nevoia unor relații internaționale ameliorate și se baza pe siguranța controlului asupra prizonierilor din „lagărul comunist”. În acest sens, după anul 1964, represiunea comunistă împotriva opozanților regimului s-a adaptat la „noile realități”, utilizând alte instrumente, mult mai rafinate, de reprimare a opozanților cum au fost: impunerea domiciliului obligatoriu, supravegherea foștilor deținuți politici, utilizarea spitalelor de psihiatrie ca locuri de recluziune, arestarea și anchetarea sub pretextul unor delicte de drept comun etc…
Am avut șansa, onoarea și plăcerea de a-l cunoaște pe cel care este președintele actual al „Asociaţiei foştilor deținuţi politici din România”, domnul Octav Bjoza, „trăitor” al Brașovului, un „munte” de cinste, corectitudine, bun simț și onoare nepătată, un om pe care l-am cunoscut „fugitiv” pe vremea când nu era permis să cunoști prea aproape vreun fost deținut politic. Cu dumnealui am colaborat instituțional, ulterior, pe vremea când era președinte al filialei din Brașov a „Asociaţiei foştilor deținuţi politici din România”, la organizarea și desfășurarea mai multor activități ceremoniale și alte activități comemorative desfășurate în memoria celor care au trăit grozăviile din universul concentraționar al pușcăriilor comuniste. Am avut șansa ca, în prejma monumentului din Brașov ridicat în amintirea acestor veritabili „mucenici” ai neamului românesc (monument aflat vis-a-vis de Teatrul „Sică Alexandrescu” din Brașov), acest om deosebit să-mi povestească niște „felii” de viață greu digerabile pentru cei cu „stomacul sensibil” apropo de viața și moartea deținuților politici din pușcăriile regimului comunist!
O cunosc și pe nepoata dumnealui, Diana, cea care-l iubește nespus și-l alintă cu apelativul „Bubu” și cu care, în câteva ocazii, îl aminteam în discuții și pe domnul Bjoza. În timp ce era student al Facultăţii de Geografie-Geologie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, el a fost arestat pentru că făcea parte din „Garda Tineretului Român“, o organizaţie cu opinii liberale şi deschisă spre Occident. Care nu avea nici în clin nici în mânecă vreo legătură cu legionarii! La 10 octombrie 1958, Tribunalul Militar Braşov l-a condamnat la 15 de ani de muncă silnică. Octav Bjoza a fost mutat succesiv în 14 locuri de detenţie: Securitatea din Iaşi, Uranus şi Braşov, în închisorile Codlea, Gherla, Jilava, Văcăreşti şi Brăila şi în lagărele de muncă de la Stoieneşti, Periprava şi Grindu. A fost deportat şi în Deltă, unde a muncit la recoltarea stufului. A fost eliberat în 1962, însă a fost urmărit de Securitate până la căderea regimului. La un moment dat, se părea că „onor” clasa noastră politică, după declararea zilei de pomenire a „sfinților închisorilor comuniste” din 2011 despre care aminteam anterior, încearcă să mai facă câte ceva pentru repararea memoriei acestora, dar…mi se părea, doar! Domnul Bjoza a ajuns să conducă destinele Asociației la nivel național, fiind ales în această funcție după trecerea la cele veșnice a fostului președinte Constantin Ticu-Dumitrescu. Ulterior, s-a creat chiar o funcție de subsecretar de stat la Secretariatul de stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989, funcție în care domnul Bjoza a activat din 1 octombrie 2014 până în martie 2021, atunci când a fost destituit de către premierul Câțu, într-un exces de ciudată și necuvenită „flexare” de pseudo-autoritate pe baza unor neînțelegeri asupra prevederilor unei legi care ciuntea din drepturile financiare ale unor necesare reparații morale. Domnul Bjoza a spus în spațiul public că dumnealui crede că decizia premierului a fost luată după ce AFDPR pe care o conducea a dat un comunicat de presă în care susţine ca toţi urmaşii celor care au avut de suferit în timpul comunismului să primească reparaţii morale şi materiale, fără nicio excepţie. A urmat o veritabilă campanie media „de doi lei” împotriva domnului Bjoza, fel de fel de „pițifelnici” și pseudo-jurnaliști înfierându-l, la ordin, „cu mânie proletară” cu apelativul de „legionar”. Doar pentru că omul acesta făcuse parte în tinerețe din „Garda Tineretului Român“, organizație total diferită de „Garda de Fier”, dar e greu de citit cărțile, pentru că acestea au efect de „urzică” la creierul unora! Omul acesta a suferit, la propriu, un accident vascular cerebral, la puțin timp după această destituire produsă într-un mod mizerabil tocmai din partea reprezentantului unei clase politice căreia acest domn și toți ceilalți mucenici cunoscuți ori necunoscuți le-au format, în timp, baza pe care s-a putut recrea aceasta… Din păcate, eu cred că nu s-a recreat prea bine și a ajuns, din nou, la cheremul unor „păpușari” aflați nu prea departe de vechile „instrumente” ale „mărturisitorilor” de la pseudo-Mănăstirea Secu’…Cine nu înțelege ce am vrut să spun cu această ultimă frază îi recomand să mă contacteze direct și îi voi explica cu subiect și predicat despre ce „este vorba în propoziție”…Azi l-am adus în amintire pe acest domn căruia-i port un deosebit respect pentru cine este și ceea ce reprezintă pentru că este un exemplu tipic de cum „reușim” să ne vărsăm pe apa Sâmbetei crâmpeiele de istorie care ne-au menținut pe linia de plutire a onoarei unei nații obidite.
Am să-nchei prin a-mi aminti și cele spuse de un fost comandant de-al meu, trecut la cele veșnice, cel care a fost generalul de brigadă Gheorghe Vătămanu-Coanta (fost comandant al brigăzilor de vânători de munte de la Brașov și Miercurea Ciuc) referitor la domnul Bjoza. Cu niște ani înainte de evenimentele din decembrie 1989, „nea Gogu” (cum îi spuneam cu drag cei care i-am fost subordonați) era șef de stat major al Batalionului 20 Vânători de Munte din Ghimbav și obișnuia să însoțească, de multe ori, subunitățile la instrucție fie în marșul acestora către Cheile Râșnoavei, fie la terenul de instrucție din apropierea cazărmii ori la poligonul Măgurele, din partea nordică a Brașovului. În toate aceste „însoțiri” ale subunităților, „nea Gogu” dădea ordin comandanților de companii sau plutoane ca atunci când trec prin fața locuinței lui Octav Bjoza să se deplaseze cu cântec, iar dacă-l văd pe acesta, să-i dea onorul…Mulți nu au înțeles, realmente, despre ce era vorba, iar adevărul este că „nea Gogu” putea să-și riște poziția, dar onorul și „concertele ostășești” date domnului Bjoza au continuat de mai multe ori, chiar dacă dumnealui nu a știut mult timp despre aceasta! Rândurile de azi se doresc doar o palidă continuare a onorului dat de „nea Gogu” unui reprezentant al mucenicilor neamului românesc! Nu mai trăiesc mulți dintre cei care au suferit atunci. Haideți să-i prețuim atât timp cât mai fac umbră pământului!
Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
https://www.iiccr.ro/9-martie-ziua-detinutilor-politici-anticomunisti-din-perioada-1944-1989/
http://oficialmedia.com/9-martie-ziua-detinutilor-politici-anticomunisti-din-perioada-1944-1989/
https://starsibian.ro/sfintii-40-de-mucenici/
https://adevarul.ro/stiri-locale/constanta/octav-bjoza-a-fost-demis-din-functia-de-2083027.html
https://www.rador.ro/2022/09/29/dincolo-de-durere-marturii-din-inchisorile-comuniste-27/
