Daniel Danielopolu, medic, fiziolog și farmacolog român, pionier al biociberneticii și farmacologiei nespecifice

Daniel Danielopolu (n. 12/25 aprilie 1884, București – d. 29 aprilie 1955, București) a fost un medic, fiziolog și farmacolog român, profesor universitar la facultatea de medicină din București. A studiat interdependența dintre sistemul nervos somatic și cel vegetativ, a creat metoda viscerografică în medicina experimentală și în clinică, a adus contribuții la patogenia și tratamentul anginei pectorale. Precursor al teoriei sistemelor biologice și al biociberneticei, promotor al farmacologiei nespecifice. Membru de onoare (din 1938) al Academiei Române.

Sursa foto: www.comunismulinromania.ro

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Daniel_Danielopolu#/media/Fișier:Daniel_Danielopolu.jpg

Daniel Danielopolu s-a născut la 12/25 aprilie 1884, la București, și a trecut la cele veșnice pe 29 aprilie 1955, tot în Capitală. A fost un remarcabil medic, profesor universitar la Facultatea de Medicină din București, recunoscut pentru contribuțiile sale esențiale în fiziologie, farmacologie și medicina experimentală.

A studiat interacțiunile complexe dintre sistemul nervos somatic și cel vegetativ, fiind inițiatorul metodei viscerografice, utilizată atât în cercetarea experimentală, cât și în clinică. A adus contribuții importante în înțelegerea și tratamentul anginei pectorale, iar cercetările sale au anticipat dezvoltarea teoriei sistemelor biologice și a biociberneticii.

Fiul unui profesor de la Facultatea de Drept, Danielopolu a urmat liceul „Sf. Sava” din București, apoi, în 1900, a devenit student la Medicină. Încă din timpul studiilor s-a remarcat prin pasiunea pentru cercetare. În 1910 devine doctor în medicină și chirurgie, iar doi ani mai târziu publică prima sa lucrare științifică: Tulburările ritmului cordului.

În Primul Război Mondial, a condus un spital pentru bolnavii de tifos exantematic, boală despre care publică în 1919 o monografie la Paris, lucrare care va fi reeditată în mai multe rânduri. În 1918 este numit profesor la Facultatea de Medicină din București, funcție pe care o va ocupa până la sfârșitul vieții.

Danielopolu a fost un savant de mare anvergură, autor a numeroase monografii și articole. A introdus o viziune inovatoare asupra funcțiilor organismului, anticipând biocibernetica modernă. A făcut o distincție esențială între funcțiile biologice cu componente informaționale și cele fără.

Recunoscut internațional ca specialist de prim rang în sistemul nervos vegetativ, a introdus metode noi de investigare, precum testul cu atropină și proba ortostatică. A publicat studii de referință despre gușa endemică, reumatism, angina pectorală și a promovat noi tratamente, inclusiv administrarea fracționată a strofantinei în insuficiența cardiacă.

În paralel cu activitatea științifică, Danielopolu s-a implicat activ și în viața publică. În 1935 propune înființarea Academiei de Medicină, devenind secretar perpetuu al acesteia. A fost ales membru titular al Academiei Române în 1938 și membru al Academiei de Științe din România din 1943.

În 1944, alături de alți intelectuali, a semnat un memoriu care cerea ieșirea României din alianța militară cu Germania nazistă. A fost numit Ministru al Sănătății și Asistenței Sociale în guvernul Rădescu (decembrie 1944 – februarie 1945).

În 1948 a contribuit decisiv la crearea Institutului de Fiziologie Normală și Patologică, care astăzi îi poartă numele.

A fost membru al mai multor societăți științifice de prestigiu, inclusiv Academiile de Medicină din Paris, Madrid și Buenos Aires, și ale societăților medicale din Paris și Viena.

Danielopolu a formulat concepte originale privind farmacodinamia nespecifică, observând, printre altele, efectele colinergice ale dozelor mici de atropină. A sugerat existența unui „intermediar comun” al funcțiilor vitale, identificat ulterior cu acetilcolina.