Cristache Ciolac, violonist și lăutar român

Cristache Ciolac (17 decembrie 1870, București – 26 februarie 1927, București) a fost unul dintre cei mai importanți violoniști și lăutari români de etnie romă, considerat un pionier al folclorului urban și un inovator al stilului lăutăresc românesc. Prin tehnica sa originală – marcată de secunda mărită specific lăutărească și de virtuozitate – a influențat decisiv evoluția viorii lăutărești și generațiile următoare de mari muzicieni, precum Nicolae Buică și Grigoraș Dinicu.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cristache_Ciolac#/media/Fișier:Cristache_Ciolac.jpg

Născut într-o familie de muzicanți, fiu al naistului Radu Ciolac și frate al mai multor instrumentiști cunoscuți, Cristache a crescut în atmosfera tarafurilor bucureștene. A început să cânte din copilărie în formația tatălui său, participând la nunți și cântând în localurile din centrul vechi al Capitalei. În 1890 și-a format propriul taraf, iar în scurt timp a devenit unul dintre cei mai solicitați lăutari, fiind invitat să cânte în restaurantele de elită ale Bucureștiului.

Faima sa a depășit rapid granițele țării. În 1894 a susținut turnee în străinătate, iar în 1900 a reprezentat România la Expoziția Universală de la Paris, unde a cântat inclusiv la Palatul Élysée, fiind decorat de președintele Franței. În aceeași perioadă a compus unele dintre cele mai cunoscute hore lăutărești, precum celebra „Hora din Văleni”.

Cristache Ciolac a avut o influență majoră asupra muzicii culte românești, fiind o sursă importantă de inspirație pentru George Enescu, care a cules de la el numeroase melodii populare folosite ulterior în lucrări fundamentale. A fost admirat de mari personalități ale culturii române și europene, printre care Alexandru Vlahuță, Octavian Goga, Barbu Delavrancea, Sarah Bernhardt sau Ignacy Paderewski.

În timpul Primului Război Mondial a activat în cadrul Marelui Cartier General al Armatei, iar după 1921 a fost nevoit să se retragă din muzică din cauza unei paralizii la brațul drept. A murit în 1927, în condiții modeste, fiind înmormântat cu sprijinul comunității care l-a prețuit.

Pentru sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, Cristache Ciolac a reprezentat pentru muzica lăutărească ceea ce fusese Barbu Lăutaru pentru generația anterioară: un simbol al expresivității, al geniului popular și al sufletului muzical românesc.