Jurnal FM 
„Moara cu povești”. Castelul de la Bran și Vlad. Vlad Țepeș…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on septembrie 8, 2023
Motto: „Ceea ce mărinimos mi-ați dăruit am cheltuit între voi, am înfrumusețat acele locuri unde mi-a fost îngăduit să locuiesc … Am redeșteptat micul castel părăsit al Branului la o viață nouă”. – Regina Maria
Stimați cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești”, să călătorim, preț de câteva rânduri, prin colbul istoriei și să ne oprim tocmai la Castelul Bran. Știu că „măcinatul” de azi vi s-ar putea părea cam lung, dar aveți orice opțiune deschisă: adică citiți au ba! Ori reluați lectura mai târziu…După cum cred că v-aduceți aminte, săptămâna trecută v-am plimbat prin atmosfera regală a Castelului Peleș din Sinaia, locul care, în opinia mea, nu este nici azi pus în valoare din punct de vedere turistic la valoarea pe care o are și pe care o merită. Dar asta-i doar o opinie de-a mea și nu e musai să fiți de acord cu ea! Vă spuneam săptămâna trecută, cu referire și la Peleș dar și la Castelul Bran, că am avut ocazia să vizitez ambele castele de multe sute de ori, însoțind nenumărate delegații militare străine de pe întreg mapamondul în „pauza de turism” a vizitelor oficiale ale acestora în România. Literalmente, am pierdut șirul numărătorilor, dar la Castelul Bran am depășit lejer suma de trei sute de vizite cu delegații militare oficiale de peste hotare…Și mai am câteva vizite particulare, cu familia și cu diverși amici, să tot fie la vreo câteva zeci și acestea! Menționez că toate aceste vizite ale mele la castel au fost făcute atât pe vremea de dinainte de retrocedarea către actualii proprietari cât și după aceasta. De atunci, mai de demult, îl cunosc și pe actualul director de marketing al Companiei de Administrare a Domeniului Bran, amicul Alexandru Prișcu, pe atunci ghid la castel, cel pe care-l salut de câte ori am ocazia și nu o voi rata nici acum, prin intermediul acestor rânduri! Țin să-i mulțumesc și pe această cale pentru ajutorul acordat în (prea) multe dintre ocaziile în care am adus acolo delegații militare străine oficiale de rang înalt și atunci când bugetul acordat de statul român acelor vizite tindea către zero lei…Bine, mărturisesc că am avut și eu grijă ca la nenumăratele exerciții cu caracter multinațional desfășurate, organizate ori sprijinite de Brigada 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa” din Brașov, unde am activat, să introduc în programul timpului liber al multor mii de militari din multe țări de pe planetă o vizită la acest castel…Chiar dacă, de exemplu, cei veniți de peste „gârla cea mare”, cea căreia-i zice Atlantic, nu prea l-au găsit pe cel pe care-l căutau, pe „vampirul cel rău” numit Dracula!
Și dacă tot este să vă „macin” câte ceva despre Castelul Bran, trebuie să-ncep prin a vă reaminti că acesta este amplasat la intrarea în Culoarul Rucăr-Bran, pe drumul ce leagă Braşovul de Câmpulung Muscel, într-un culoar montan de o frumusețe deosebită, încadrat de culmile munţilor Bucegi și de cele ale Pietrei Craiului. Localitatea Bran se află la mai puţin de 30 km de Braşov, pe drumul naţional DN73, plecând din Braşov spre vest prin cartierul Bartolomeu, iar distanța de la Bucureşti este de circa 200 km. Oricine vine prin zonă poate observa clar că natura a fost generoasă cu acestă zonă, iar arealul Branului este înconjurat de înălțimile faine ale munților Bucegi şi Piatra Craiului, două dintre cele mai importante elemente din peisajul turistic montan românesc. Chiar dacă par cuvinte-șablon, vă voi spune că, realmente, peisajul din acestă zonă este un amestec armonios de diferite forme de relief, iar cei care vizitează castelul au parte de priveliști minunate, de la înălțimea ultimului etaj. Merită spus că, în ultimii ani, Branul a „făcut” deja cam un milion de turiști pe an, iar castelul este singurul muzeu privat din România care face un profit de multe milioane de euro pe an. Dar nu numai Castelul Bran este „merituos” în a primi vizite, ci localitatea este un loc în care agroturismul este un mod de viață al locuitorilor „păstoriți” de primarul actual al Branului, amicul Cosmin Feroiu, un tânăr ambițios și cu niște rezultate deloc de negijat la „cârma” unei nave dificil de condus cum este Branul. Și acestui domn îi transmit cele mei bune gânduri, laolaltă cu toți amicii mei brăneni! Apropo de brăneni, s-au iscat, de-a lungul timpului diverse bancuri, glume, snoave cu acești oameni faini, dar care-ar fi „loviți” din vechime de un mare „păcat”: ar fi ei cam zgârciți după spusele unora, mai „răi” la suflet! Bine, ei își zic că-s economi, dar tot acolo ajungem! Pe lângă clasicul „aforism” că, la apariția unui incendiu, brănenii dau doar un „bip” la 112 ca să vină pompierii, am să mai condimentez „poveștile” de azi cu două scurte și cunoscute bancuri cu brăneni, în speranța că mulții mei prieteni din „Satele Unite ale Branului” își vor manifesta bunul lor simț al umorului și nu-mi vor aține cale să mă facă de ocară! Referitor la primul caz, zice-se că un brănean aduce acasă din piață de la Brașov (de la Dacia, „că-i mai ieftin”) un coș plin cu căpșuni. La ajungerea acasă, ia o căpșună și o dă fiului său, ce-l privea atent, zicându-i:, „No, ia, măi, băietule, de mâncă!…Să știi că și celelalte au același gust!”…Iar cea de-a doua snoavă vine din zona cârciumilor, firește. Așa se face că doi brăneni treceau odată prin fața unei cârciumi (cu sau fără fițe regale…). Unul dintre cumetri îl întreabă pe celălalt: „No, măi, Ioane, d-apăi bei o bere?”. Ion îi răspunde bucuros: „Da, beu, măi Neculai! Cum, dară, n-oi bea?!” La care „preopinentul” cumătru îi răspunde: „Atunci du-te și o bea mai repede, ca io te aștept afară!”
Revenind la lucruri mai serioase, Castelul Bran este unul dintre cele mai populare castele din România, vizitat atât de turiștii români, dar și de cei străini. Oricât nu mi-ar plăcea mie, „legenda lui Dracula” face din Castelul Bran unul dintre cele mai căutate obiective turistice de la noi din țară, cu multe milioane de turiști care au vizitat acest loc. Este o realitate că acel „Conte Dracula” rămâne fascinația multor turiști străini care vizitează România pentru peisajele și legendele sale. Cred că nu vă mai zic o noutate când vă reamintesc că ale noastre autorități au încercat ceva pe la începutul anilor ’90 în ideea de a promova imaginea celebrului personaj al lui Bram Stoker în legătură cu diverse proiecte turistice, dar fără succes, intrând cu oiștea-n gardul unui marketing „de doi lei”…Ceea ce nu miră pe mulți dintre specialiștii care au „iau la puricat” piața turismului românesc, dar cert este că popularitatea Castelului Bran a luat amploare prin 1991, atunci când niște „gânditori” oficiali de la București au ales să prezinte Branul drept reședința „Contelui Dracula” la un târg internațional de turism din anul respectiv.
Cealaltă opțiune, luată în considerare de statul român la vremea respectivă pentru aceeași promovare, era hotelul-castel „Dracula” situat în localitatea Piatra Fântânele din județul Bistrița Năsăud (din Pasul Tihuța). Ca să nu mai amintesc de proiectul născut mort, denumit „Dracula Park”…Firește, pentru că tot aminteam de „oiști în gard”, ceea ce părea că va deveni un brand turistic de nivel național a ajuns să fie promovat în mare parte doar prin intermediul agențiilor de turism de tip „incoming” din România, care se ocupă de circuitele turistice pentru vizitatorii străini. Ca atare, potențialul zonei și al legendei rămân în continuare neexploatate la un nivel optim. O spune unul care a fost de sute de ori acolo și tot nu s-a plictisit! Nu vă voi descrie castelul, pentru că nu asta mi-am propus, dar cred că ar face bine o trecere în revistă a unei scurte cronologii a locului. Sigur că Branul a fost locuit cu mult timp înainte de venirea teutonilor „parașutați” aici de pe alte meleaguri, dar, la anul 1211, cavalerii teutoni, adică „Ordo domus Sanctae Mariae Theutonicorum Hierosolimitanorum“, un ordin religios catolic înfiinţat de cruciaţii germani tocmai în Palestina la sfârșitul secolului al XII-lea, primesc de la regele Andrei al II-lea al Ungariei, spre folosință și administrare, Țara Bârsei („Terra Borza” ori „Burzenland”, un areal denumit astfel după tribul cuman al burcilor, după cum afirmă unii istorici). Această „danie” regală maghiară urmărea stabilirea în regiune a teutonilor și apărarea graniței de sud-est a Transilvaniei de invaziile tot mai dese ale cumanilor și pecenegilor dbveniți dinspre Răsărit. Pe atunci, teutonii ridică o fortăreaţă la Bran (denumirea de „brana” ar fi fost în slavonă denumirea pentru „poartă”). Ulterior, pentru că s-au crezut, la un moment dat, „stat în stat”, la anul 1226 ei sunt izgoniţi din Țara Bârsei și pleacă-n lumea largă. Mult timp după aceasta, la 19 noiembrie 1377, cancelaria regelui maghiar Ludovic cel Mare (adică Ludovic I de Anjou) a emis un act prin care acorda locuitorilor Brașovului (Kronstadt) privilegiul construirii unui castel în locul vechii fortărețe teutone. În acel document, este relevat faptul că regele maghiar îndemna sașii („Sachsen”, adică populația de origine germană venită în Transilvania în secolul al XII-lea) din întreaga regiune a Brașovului să participe la construcția Castelului Bran, inițial denumit Dietrichstein sau Törzburg în limba germană, Törcsvár în maghiară și Turciu în română. Vă amintesc faptul că textul documentului din 1377 cu privire la o „nouă cetate de piatră”, care precizează şi că „pădurea a fost tăiată în lung şi în lat pentru a se putea ridica o nouă cetate“, induce ideea că noua fortificaţie de piatră ce urma să fie edificată pe acest loc a fost precedată de o fortificație de graniţă mai veche, o cetate, probabil construită din lemn, care a fost ridicată de cavalerii teutoni depre care aminteam anterior între anii 1211-1225, atribuită magistrului Theodorikus şi supusă jurisdicţiei comitatului regal de Alba Iulia. Rămâne ca istoricii să dea un verdict cât mai apropiat de realitatea istorică. Ulterior, după multă muncă,1388 devine anul în care se încheie construcţia castelului. Castelul este ridicat pe stânca abruptă dintre Măgura şi Dealul Cetăţii şi dispune de o vedere deosebită spre dealurile învecinate, spre valea Moeciu şi Ţara Bârsei. La vremea respectivă, castelul deținea atât rolul de vamă (prin faptul că reţinea un procent de 3% din valoarea mărfii care intra şi ieșea din Transilvania) cât şi rolul de fortăreaţă la graniţa estică a Transilvaniei destinată încercării de a area rol de o primă stavilă în calea năvălirilor otomane.
Castelul a fost locuit de soldaţi de profesie, așa zișii lefegii, și tocmai de aceea, construcția în sine a părut multor amici de-ai mei cu care am fost pe acolo în vizită, ca fiind cam „frustă”, simplă, rudimentară… Că tot aminteam de lefegii, printre altele, cronicarul Ioan de Târnava amintește de existența și serviciul la castel și de „briganții și balistarii englezi” din secolul al XV-lea. Regula vremii a fost ca șeful locului, castelanul Branului să fie ales de către rege, de regulă din rândul sașilor, că tot se dădeau ei stăpâni prin acest areal. Interesant de menționat este și faptul că rolul acestui castelan în istoria Transilvaniei rol a fost din ce în ce mai important, astfel încât, la sfârșit de secol al XV-lea, comandantul castelului ajunge să dețină și titlul de vice-voievod al Transilvaniei. Ceea ce nu era puțin lucru! Mai târziu, la anul1459, Vlad Ţepeş, cel cunoscut pentru rezistența sa antiotomană, devine, la un moment dat aliat cu Branul și Brașovul în timpul primei sale domnii (1448) și în perioada de până la cea de-a doua domnie. Cu toate acestea, pe la începutul anului 1459, în timpul celei de-a doua domnii a sa (1456-1462), oastea munteană a sa trece prin Bran și atacă Braşovul pentru a rezolva un conflict dintre Țepeș şi saşii brașoveni care cereau taxe vamale tot mai mari şi îi băgau bețe-n „roțile domnești” valahe și îl susţineau pe oponentul său la tron…Calea spre Valahia trecea prin Bran, trecătoarea cea mai apropiată de Brașov, care la rândul său asigura legătura cu Târgovişte, cetatea de scaun a lui Vlad Ţepeş. Vama la care se colectau taxele trecerii pe acest drum se afla, ca şi în zilele noastre, la poalele castelului Bran, în partea vestică a acestuia. Relaţiile dintre Vlad Ţepeş şi nobilimea săsească a Brașovului, ai cărei reprezentanţi îi erau ostili, nu erau prea cordiale. Dimpotrivă! Nu se ştie cu exactitate dacă Vlad Ţepeş a cucerit sau nu castelul Bran sau doar au trecut pe lângă acesta, iar documentele scrise nu atestă acest lucru. Arhivele referitoare la Castelul Bran sunt în general administrative şi se referă la veniturile şi cheltuielile domeniului Castelului Bran, mai puţin la problemele politice şi militare. Drept urmare, Vlad Ţepeş arde suburbiile oraşului şi omoară multe sute de saşi, provocând comunitatea săsească să se răzbune şi să-l zugrăvească în cronici ulterioare drept un tiran extrem de sângeros. De aici și denumirea de vampir…Apropo de legătura personajului istoric Țepeș cu Branul, unele surse avansează ideea (incorectă, în opinia mea) că „s-ar părea” că, în toamna anului 1462, nu departe de localitatea argeșeană Podu Dâmboviţei, aflată în drumul dinspre Brașov spre Rucăr, Vlad Ţepeş a fost luat prizonier din ordinul regelui Ungariei, Matia Corvin, şi închis timp de circa două luni la Castelul Bran, fapt ce , zice-se, ar fi atestat relativ recent într-un volum al lui Gheorghe Lazea Postelnicu, „Vlad Ţepeş – Dracula”, publicat în anul 2002 la Editura Mirador din Arad. Ulterior, de la Bran, Vlad Ţepeş ar fi fost dus şi închis în Fortăreaţa din Vișegrad.
Mai târziu, la 1 ianuarie1498, sașii din Brașov au dat o mie de florini și au cumpărat de la Vladislav al II-lea Jagello, regele Ungariei, care are visteria golită de războaie, dreptul de folosință al castelului pe o perioadă de zece ani. Firește, „la pachet”, că doar aceasta era miza, sașii brașoveni au preluat și „fructuoasa” vamă aferentă castelului. Pe data de 25 aprilie 1651, după ce prelungiseră deja de câteva ori cu principii Transilvaniei contractele de folosință a Castelului Bran și vămii aferente, brașovenii reușesc să încheie cu principele György Rackoczi al II-lea un act de vânzare-cumpărare a castelului. Un câștig mare pentru sașii brașoveni! Mai târziu, la anul 1691, cu toate că Transilvania devine încă din 1687 parte a Imperiului Habsburgic, prin Diploma Leopoldină au fost reconfirmate privilegiile oferite de principii Transilvaniei, pecetluindu-se inclusiv vânzarea către brașoveni a castelului din 1651. Mai târziu, pe la anul1723, se încheie, așa cum este menționat într-o inscripție, renovarea turnului nordic al castelului. Cum era de așteptat, construcția suferise de-a lungul timpului mai multe deteriorări provocate adesea de asedii, dar chiar și de neglijență ori de fenomene extreme ale naturii care și-au cumulat, în timp, efectele asupra castelului. De exemplu, arhivele brașovene au consemnat în 1593 o explozie a pulberăriei, iar în anul 1617, o furtună puternică care a distrus acoperișurile. O fi fost și pe atunci vreun puseu de „încălzire globală”! Arhivele mai spun că lucrări de reconstrucție au avut loc și în timpul domniei lui Gabriel Bethlen (1613-1629), atunci când s-au refăcut turnul porții, turnul rotund și donjonul. Mai târziu, în anul 1836, după ce granița dintre Transilvania și Valahia se mută în munți, pe la Pajura, castelul Bran și-a pierdut, practic, importanța militară și comercială inițială. Drept urmare, Branul încetează să fie punct de graniță și vamal al Austro-Ungariei, iar cetatea continuă să îndeplinească o funcţie administrativă. Câteva decenii mai târziu, autoritățile monarhiei bicefale acceptă (la insistențele repetate ale brașovenilor) să repare, între 1883 și 1886, stricăciunile făcute castelului în timpul revoluției de la 1848 și în timpul altor „valuri ale vremii” și efectuează ample lucrări de restaurare.
După cum știm, după anul1918, Transilvania a devenit, așa cum era firesc să se întâmple, parte a României Mari, iar Branul a „intrat” în mijlocul României. Doi ani mai târziu, la 1 decembrie 1920, locuitorii Braşovului, prin decizia unanimă a consiliului oraşului, condus de către primarul Karl Schnell, au donat Castelul Bran Reginei Maria a României, descrisă ca „o mare regină, răspândindu-şi binecuvântarea oriunde ar merge şi cucerind, astfel, cu un avânt irezistibil, inimile tuturor locuitorilor ţării”, în semn de recunoștință față de contribuția sa la înfăptuirea Unirii. Astfel, castelul a devenit reşedinţa favorită a Reginei Maria, care l-a restaurat şi reamenajat pentru a fi folosit de către membrii familiei regale.
La moartea reginei, în anul1938, castelul a fost moștenit de către fiica sa preferată, principesa Ileana, căsătorită cu arhiducele Anton, membru al fostei familii imperiale de Habsburg. În anul 1940, după Dictatul de la Viena și pierderea de către România a teritoriilor sud-dunărene, inima Reginei Maria este adusă din capela „Stella Maris” a castelului Balcic, situat pe ţărmul Mării Negre, la Bran, iar sarcofagul conținând inima reginei a fost depus în cripta unei capele săpate în stâncă dincolo de valea castelului. De la moartea reginei, inima ei a fost păstrată într-o casetă de argint, aflată la rândul ei într-o casetă ornată cu pietre preţioase, înfășurată în drapelele României și al Angliei natale și așezată într-un sarcofag de marmură. În anul 1944, Principesa Ileana a construit la Bran un spital, pe care l-a denumit „Inima Reginei”, acesta fiind destinat îngrijirii militarilor răniți din Brașov. După anul1945, spitalul acesta a continuat să trateze persoane rănite și mutilate în timpul războiului și populația din regiune. Demn de amintit este faptul că Principesa Ileana însăși, ca infirmieră, îngrijește pacienți și a continuat această activitate, cu mari eforturi, până în ianuarie 1948. După anul1948, Castelul Bran a fost naționalizat și a intrat în proprietatea statului român, iar guvernul comunist o forțează pe Principesa Ileana să părăsească țara împreună cu familia ei. După ce au trecut prin Elveția și Argentina, ea și cei șase copii ai săi – Ștefan (născut în 1932), Maria-Ileana (născută în 1933), Alexandra (născută în 1935), Dominic (născut în 1937), Maria-Magdalena (născută în 1939) şi Elisabeta (născută în 1942) – s-au mutat în 1950 în SUA. În acelaşi timp, soţul ei, Arhiducele Anton, s-a reîntors în Austria ocupată pentru a recupera ce se mai poate din proprietățile sale afectate de război. Departe de soțul său, în SUA, Principesa Ileana a asigurat întreținerea familiei și educația copiilor grație prelegerilor pe care le ține pe teme legate de viața ei, de România și de comunism. Aici, acasă, Castelul Bran a fost deschis vizitelor publice începând cu anul 1956, fiind amenajat ca muzeu de istorie și artă feudală.
În anul1987, a intrat în restaurare, lucrare finalizată în linii mari în 1993, atunci când castelul se redeschide ca muzeu și reintră în circuitul turistic. Cam de atunci s-au întâmplat și sutele mele de vizite acolo…Despre retrocedarea castelului, au circulat multe povești, legende și teorii. Cert este că, în anul 2009, la data de 1 iunie, castelul reintră în posesia moștenitorilor legali, urmașii Reginei Maria și ai Principesei Ileana, Arhiducele Dominic, Arhiducesa Maria Magdalena și Arhiducesa Elisabeta. Actualmente, în muzeu sunt expuse colecții de mobilier, costume, arme și armuri și diverse colecții deosebite. Domeniul Bran cuprinde, de asemenea, Parcul Regal cu cele două lacuri, Casa de ceai, Casa administratorului și Casa Principesa Ileana.
Și pentru că tot veni vorba despre Vlad, în contextul Castelului Bran, voi repeta unele dintre spusele mele din alte „scripte” despre voievodul muntean, în speranța că nu vă veți plictisi de acest lucru. Fără îndoială că unul dintre înaintaşii despre care tot românul ştie mai multe sau mai puţine este Vlad Ţepeş (sau crede că știe), cel de care s-a „lipit” ulterior, ca timbrul pe scrisoare, porecla şi mitul lui Dracula. Domnitorul român a avut o viaţă şi o domnie tumultuoasă, plină de avatarurile politice, sociale, economice şi geopolitice ale epocii în care a trăit. În mentalul colectiv românesc, a rămas ca portret al celui ce „izbăveşte poporul” de hoţi, smintiţi, mişei, corupţi etc, prin execuţiile sumare şi crude puse la cale de el, portret ce se „brodeşte”, peste veacuri, ca o mănuşă, peste peisajul politic românesc al ultimului secol şi jumătate, cel puţin. Am să continui aceste rânduri amintind de eforturile, amicale, ce-i drept, pe care le-am depus într-o conversaţie de seară, acum peste un deceniu și jumătate, într-o activitate bilaterală militară turco-română, undeva prin Anatolia de azi, în a lămuri un „paşă” (adică un general turc, comandant al unei brigăzi speciale ale armatei Turciei) despre locul lui Ştefan cel Mare pentru noi în istorie în confruntarea cu strămoşii lui, despre sabia acestuia păstrată la ei la Istanbul etc. Comandantul turc m-a ascultat politicos, mi-a răspuns la fel de politicos la afirmaţii, a făcut şi el unele dar mi-a zis franc că, pentru ei, în istoria militară a Imperiului Otoman, Kazıklı Voyvoda, adică Vlad Ţepeş i-a „rănit” în orgoliu (şi nu numai în orgoliu) mult mai mult decât a făcut-o Ştefan al Moldovei. În primul rând, pentru că-l crescuseră turcii de mic şi nu se aşteptau ca solida educaţie militară dată acestuia să se-ntoarcă-mpotriva lor. Am mai spus de multe ori, în diverse ocazii, că, în modesta mea opinie, Vlad Ţepeş nu a fost mai mult ori mai puţin crud decât „moda” epocii în care a trăit. Și am mai spus și că, pe cei care nu cred asta, îi invit să caute în diverse surse înţelesul unor termeni cel puțin „interesanți” ca: Arderea pe rug, Leagănul lui Iuda, Măgarul spaniol, Taurul Sicilian, Fecioara de fier, Para durerii, Sfarmă capete, Scaunul spaniel, Gheara pisicii, Patul de tortură, Tubul Crocodilului, Tăierea cu ferăstrăul şi multe alte denumiri de adevărată „distracţie” medievală într-ale execuţiilor şi torturilor, unele contemporane lui iar altele apărute mult după epoca lui Vlad în ţinuturi şi zări mult mai civilizate, cică! Fără tăgadă, epoca medievală a fost una dintre cele mai violente perioade ale istoriei omenirii iar metodele de tortură şi execuţie au fost pline de bestialitate şi…erau la ordinea zilei. Este foarte posibil să fi avut el, pe lângă domnia sa tumultoasă și plină de „contre” împotriva scaunului său domnesc, multe păcate tributare vieţii epocii sale dar a fost şi „ajutat” în crearea unei imagini demonizante asupra existenţei sale pornind de la scopuri cât se poate de simple, adică pure raţiuni geopolitice şi economice, aceleaşi şi la vremea lui Homo Habilis ori a lui Homo Sapiens de azi. Iar campania de adevărate acţiuni psihologice desfăşurate împotriva sa de cei ce nu aveau cum să-l iubească ori să-l sprijine l-au urcat pe un piedestal al cruzimii menit să-i aducă oprobiul public, mai ales în rândul puternicilor şi publicului Europei epocii sale. Că din aceasta a ieşit azi un așa zis „brand” gen „Contele Dracula”, degrabă aducător de arginţi pentru cei ce speculează „dorința” turistică a trăitorilor de pe alte meleaguri asta-i altă gâscă-n altă traistă. Barem de-ar aduce mai mulți bani, dacă tot cred unii, constant, în acest mit…
Vlad Ţepeş a fost şi va rămâne, fără tăgadă, o personalitate ce fascinează atât lumea literară, cât şi cea istorică. O personalitate a cărui viaţă nu am putea-o pune în lumină fără ajutorul legendelor, care nu sunt puţine. Fireşte, legendele nu trebuie folosite ca surse istorice, dar nici nu strică a fi analizate în contextul faptelor sale. E de la sine înțeles că romanul „Dracula” al scriitorului irlandez Bram Stoker nu ţine cont de adevărul istoric şi ni-l prezintă pe Vlad ca pe un personaj negativ, înconjurat de un fel de aură mitică. În fapt, din punct de vedere istoric, prima monografie completă a acestui mare domn român, ce încerca să creioneze imaginea istorică a acestui personaj, nu a prins viaţă decât pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, autorul ei fiind Ioan Bogdan. Fiu al lui Vlad Dracul, urmaş pe linie directă al lui Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş este domnul român cel mai renumit din lume. Din păcate, această celebritate s-a datorat mai mult mitului Dracula, născut din cartea lui Bram Stoker, despre care am amintit anterior. Acest Stoker s-a inspirat din povestirile germane despre cruzimile făcute de Vlad, fără să-i analizeze şi părţile bune pentru că, pur şi simplu, nu era istoric, ci romancier şi l-a interesat, firește, doar succesul de piaţă al însăilărilor sale scrise de tip „horror”. Cert este că saşii braşoveni, mai ales, i-au „pictat” iniţial imaginea în cele mai negre culori în cronicile germane dintr-un motiv foarte simplu: acest „vampir” a îndrăznit să introducă taxe vamale pentru negustorii saşi ce tranzitau Valahia şi astfel să sugă „sângele poporului”, „adicătelea” banii saşilor, firește. Turcii au fost foarte supăraţi pe Vlad pentru că aceştia îl educaseră de mic pe Vlad ca să le fie credincios, învăţându-l de toate, inclusiv „chichiţele“ artei militare turceşti. Şi asta le-a cam rămas în gât precum un os supradimensionat! Izvoarele turceşti pomenesc despre Ţepeş și răutatea şi cruzimea de care dădea dovadă, precum şi metoda de pedeapsă preferată, trasul în ţeapă, de unde i se trage şi „porecla” de Ţepeş. Metodă pe care o învăţase, firește, fix de la osmanlâi! În esenţă, majoritatea cronicilor contemporane lui l-au prezentat în culori negre. De ce? Pentru că le-a deranjat interesele economice și de putere, simplu! Saşii, pentru că le strica interesele economice, turcii pentru că le „stricase ploile” stăpânirii otomane asupra Valahiei, bizantinii, pentru că unii dintre ei cântau în strună măreței Porți pentru a o duce ei bine, iar Matia Corvin pentru că Vlad se dovedea o „nucă tare” pentru ambiţiile sale expansioniste asupra teritoriului valah, după ce el luase bătaie de la Ştefan cel Mare în campania sa militară împotriva Moldovei. Viaţa sa scurtă a fost foarte zbuciumată, fiind când ostatic la turci, când pribeag prin Transilvania şi Moldova, urmărit permanent pentru a fi eliminat, pentru a nu mai revendica tronul. Din cei 45 de ani ai vieţii sale, el nu a avut decât foarte puţin timp pentru ce-şi propusese cu ţara sa, circa şase ani, ani pe care i-a folosit din plin atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. În fapt, Vlad a fost, paradoxal, poate primul domnitor român reformator, chiar dacă pentru a-şi realiza ce şi-a propus a folosit mijloace care au răspândit teroarea printre adversari, dar fără aceasta poate că aceste realizări nu se puteau face în timp aşa de scurt. Orice am crede, aceasta era epoca în care a trăit! Pe plan intern, Vlad Ţepeş s-a concentrat pe acţiuni care să-i asigure stabilitatea tronului, iar aceasta afecta interesele marii boierimi, care, de cele mai multe ori, îi trăda pe domnii autoritari. A luat măsuri radicale împotriva hoţilor, leneşilor, trădătorilor, pentru toţi folosind instrumentul său favorit, ţeapa. În scurt timp, flagelul hoţiei a dispărut, încât, aşa cum spun cronicile dar şi legendele, s-a ajuns ca lucruri pierdute să fie găsite în acelaşi loc de păgubaş, chiar după mai multe zile. „Frica păzeşte bostănăria”, principiu valabil în toate epocile umanității! Vlad intră în conflict cu saşii, luând măsuri favorabile negustorilor locali, introducând un sistem vamal protecţionist împotriva negustorilor saşi din Braşov şi Sibiu. De exemplu, aceştia nu mai aveau voie să cumpere mărfuri direct de la producători, ci de la negustorii autohtoni. Peste secole, liberalii Brătieni i-au spus acestei politici economice „prin noi înşine”! Din acel moment al introducerii noului sistem vamal, la anul 1459, şi-a câştigat numeroși duşmani în Braşov şi Sibiu, iar saşii vor sprijini şi chiar pregăti diverși pretendenţi la tronul lui Vlad, iar Vlad va pârjoli, ca răspuns, în mai multe rânduri, ţinuturile săseşti transilvănene. De aici a venit râca mare și a apărut mitul „vampirului”…
Castelul de la Bran și Vlad. Vlad Țepeș…
Rebeliunea sa antiotomană se petrece concomitent cu intenţia Papei de a pregăti o cruciadă antiotomană condusă, fireşte, de un potentat monarh al zonei, adică de regele Ungariei, Matia Corvin. Pentru cruciadă, Matia Corvin primeşte de la Roma o sumă considerabilă de bani pentru a se pregăti şi porni la luptă. În acest context geopolitic, Vlad încheie o alianţă cu regele Ungariei, la 1460. Nemulţumit şi furios, deopotrivă, sultanul îl trimite pe Hamza Bei la Giurgiu, unde este chemat şi Vlad la întâlnire, dar cu intenţia de a fi capturat. Suspicios, Vlad nu are încredere în turci şi pregăteşte o ambuscadă, îi prinde şi îi execută pe trimişii sultanului. Ulterior, în iarna anilor 1461-1462, face o campanie militară-fulger de-a lungul Dunării, o „operație militară specială” de-adevăratelea, eliberând Giurgiul şi atacând cetăţile turceşti de la sud de Dunăre, iar teritoriul dintre Zimnicea şi gurile Dunării este „curăţat” de turci. Campania sa militară-fulger îl obligă pe Mahomed al II-lea Cuceritorul să reacţioneze. În primăvara anului 1462, în fruntea unei oştiri puternice şi însoţit şi de flota sa, care avea misiunea de a ocupa Chilia, sultanul se îndreaptă spre Valahia. Vlad îşi pregăteşte oastea, care nu depăşea circa 20.000-25.000-de oşteni şi încearcă să-i oprească pe turci la Dunăre, folosind tactici de gherilă combinate cu acţiuni militare clasice, dar nu reuşeşte să pună stavilă tăvălugului otoman. Era prea mare disproporția de forțe! Mahomed al II-lea aducea cu el şi un înlocuitor la tron, pe fratele lui Vlad, Radu cel Frumos. Vlad îi solicită lui Matia Corvin sprijinul promis, fără să-l primească, însă. Promisiunile goale de conţinut ale regelui maghiar l-au lăsat singur în calea puterii Semilunii. În calea oştirii otomane sunt pustiite câmpurile şi otrăvite fântânile și se mai spunea în vremea sa că Vlad a trimis suferinzi de boli letale (sifilis, lepră, tuberculoză, ciumă etc) în tabăra turcească, cu scopul de a contamina cât mai mulţi otomani. Flămândă, însetată şi înfricoşată, armata sultanului îşi pierde din încredere, din dorinţa de a lupta. Un exemplu de conflict asimetric în plin Ev Mediu…„Arşiţa soarelui era atât de puternică, încât pe veşmintele de zale ale gazilor se putea face kebap”, scrie Turmen Bei, în descrierea campaniei otomane pe teritoriul Ţării Româneşti. Vlad continuă să-i hărţuiască pe turci, evitând o luptă deschisă din cauza efectivelor disproporţionate ale armatelor şi aplică, în continuare, tactica „pământului pârjolit” în calea duşmanului, în drumul acestuia spre Târgovişte. În noaptea de 16-17 iunie 1462, Vlad organizează împreună cu circa șapte mii de călăreţi, celebrul său atac de noapte asupra taberei turceşti, provocând victime şi panică şi făcându-i pe turci să se ucidă între ei. Ulterior, trădat de marea boierime care se alătură lui Radu cel Frumos, Vlad trece munţii, sperând în sprijinul promis de regele maghiar. Matia Corvin, nefiind dornic de o confruntare directă cu turcii, dar mai ales pentru a justifica lipsa sprijinului pe care trebuia să i-l dea lui Vlad, îl ia în captivitate pe acesta, acuzându-l de diverse intrigi şi-l închide în temniţă la Vişegrad şi Buda. Ulterior, mult mai târziu, în 1474, Vlad Ţepeş a condus, din ordinul lui Matia Corvin, câteva campanii militare maghiare în Bosnia împotriva turcilor. După o promisiune nerealizată de a fi repus pe tron în 1475, abia în 1476, în contextul războaielor cu turcii conduse de Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş a ajuns din nou domnitor pentru scurt timp. A treia sa domnie este ultima şi cea mai scurtă, după două luni fiind ucis de un grup de boieri, conduşi de Laiotă Basarab, apropiat al turcilor. Condusă din 1462 de Radu cel Frumos, Valahia fusese închinată turcilor, iar domnii următori vor fi slabi şi supuşi, fiind controlaţi de turci şi de marea boierime. Ca și în contemporaneitate, slăbiciunile vin din interiorul „țărișoarei”, nu neapărat „străinii” sunt de vină!
Castelul de la Bran și Vlad. Vlad Țepeș…
Lui Vlad Ţepeş, mai mulţi cronicari turci i-au atribuit fapte cu totul ieşite din comun. Autorul unora dintre cele mai înfiorătoare relatări despre Vlad Ţepeş a fost Tursun Bey, contemporan domnitorului, rămas în istoriografie prin operele despre sultanii Mehmed al II-lea şi Baiazid al II-lea. Cronicarul turc, în intenţia de a denigra pe Vlad a oferit amănunte despre cruzimea voievodului Vlad Ţepeş şi despre bătăliile purtate de oastea acestuia cu otomanii. Cronicile turceşti nu puteau fi favorabile unui creştin mai ales când acesta s-a şi răzvrătit împotriva sultanului îndrăznind să-l sfideze, atacându-l şi producându-i pagube materiale şi umane. Poate că, dacă nu ar fi existat celebra „Geschichte Drakole waide” – „Istoria lui Drăculea Vodă” din 1463 și multele ediții succesive dintre anii 1488-1568, cel mai probabil, Vlad Țepeș ar fi rămas fără faima europeană de atunci şi de astăzi, iar mitul lui Dracula din lumea occidentală nu ar fi existat. Cea mai veche variantă a povestirilor germane despre Vlad Țepeș datează din 1463, conform cercetărilor istoricului Matei Cazacu iar, din 36 de paragrafe, 16 se referă la „suferințele” sașilor sibieni și brașoveni, un lung „pomelnic” de incendieri și crime. Potrivit celor zise de saşii din Transilvania, cu care acesta se afla în conflict, Ţepeş ordona adeseori ca osândiţii să fie jupuiţi de piele, fierţi, decapitaţi, orbiţi, strangulaţi, spânzuraţi, arşi, fripţi, ciopârţiţi, bătuţi în cuie, îngropaţi de vii sau erau mutilaţi prin tăierea nasului, urechilor, organelor genitale şi a limbii. De exemplu, germanii povestesc, îmbinând realităţile cu „înfloriturile“ de rigoare, cum Vlad Țepeș ar fi ucis 24.000 de turci la sud de Dunăre, relatare care ar coincide cu o scrisoare a lui Vlad către regele Matia Corvin, în care cifra globală este defalcată pe sate, câți au fost căsăpiți în fiecare localitate. Scrisoarea respectivă se încheie cu un ton de regret: „Iar cele de mai sus sunt numai numerele morţilor ale căror capete au fost aduse dregătorilor noştri, cei care altfel n-au fost arătaţi, ori au ars prin case, al acelora număr nu-l ştim, că au pierit foarte mulţi‟. În fond era şi un alt substrat, financiar, al scrisorii. Papa de la Roma finanţa o cruciadă anti-otomană, iar Vlad Țepeș se dorea a fi un partener corect, transmițând un raport fidel al activităților pentru care urmau a se primi banii. Numai că banii i-a primit altcineva iar la el nu a ajuns decât praful de pe toba trădării…Trădării cauzei creștine chiar de către Matia Corvin!
Castelul de la Bran și Vlad. Vlad Țepeș…
Ienicerul turc Konstantin Mihailovici, sârb de origine, povestește despre episodul invaziei în sudul Dunării spunând că victimelor li s-au tăiat nasurile care au fost trimise la Buda, spre „contabilizare”, condamnând, fireşte, „cruzimea” lui Țepeș. Același Mihailovici povestește, însă, foarte firesc, că, în timpul campaniei turcești din Țara Românească, au fost prinși, la un moment dat, câteva sute de români care au fost tăiați în două cu fierăstraiele. O fi fost vreo metodă mai „umanitară” de execuţie? Cam greu de ales între a fi tăiat în două cu fierăstrăul și a fi tras în țeapă! Edițiile succesive ale „Geschichte Drakole waide” au adăugat detalii, au schimbat ori eliminat episoade, sensul celor istorisite fiind din ce în ce mai distorsionat odată cu trecerea timpului. Cât adevăr există în aceste povestiri germane despre Vlad Țepeș? Greu de spus, mai ales că sașii brașoveni nu lasă aproape nici o relatare internă de amploare comparabilă. O parte din episoade sunt confirmate de alte surse – căsăpirea negustorilor sași este amintită într-o scrisoare contemporană; masacrarea turcilor de la sud de Dunăre este relatată aproape identic cu scrisoarea lui Vlad Țepeș către Matia Corvin. Totuşi, multe fapte descrise par a fi mult exagerate. Cunoscute ca fiind legende transilvane medievale ce relatau actele de cruzime ale domnului muntean, naraţiunile au luat naştere în Braşovul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XV-lea în mediul negustoresc săsesc ca urmare a „suferinţelor” pricinuite saşilor de către Vlad Ţepeş.O foarte posibilă explicaţie a originii naraţiunilor germane ar fi aceea că negustorii saşi din Braşov au creat aceste poveşti cu scopul de a se răzbuna pe domnul muntean pentru pagubele aduse lor de acesta. Pe de altă parte, ţinând cont de faptul că Vlad Ţepeş era, faptic, vasalul şi aliatul regelui Ungariei, şi înrudit din 1462 cu Matia Corvin, prin căsătoria cu sora regelui ungar, Elena Hunyadi, lucruri bine ştiute de negustorii saşi, pare greu de crezut ca saşii ar fi îndrăznit, de capul lor, o acţiune de denigrare de asemenea amploare dat fiind faptul că Braşovul, cu toată autonomia sa, depindea de coroana maghiară. Naraţiunile cunosc mai multe versiuni realizate în Transilvania şi Germania; prima versiune fiind realizată încă din timpul celei de-a doua domnii a lui Vlad Ţepeş, la începutul anului 1462. Primele versiuni ale naraţiunilor germane despre Vlad Ţepeş sunt anonime, unele fiind chiar nedatate. Dintre ediţiile datate ar fi de amintit cele de la: Strassbourg (editor Mathias Hupfuff,1491); Leipzig (1493);Augsburg (editor Christoffh Schnaitter,1494); Nurnberg (editor Ambrosius Huber,1499); Bamberg (editor Hans Sporer,1500); Nurnberg (cca. 1515 şi 1521 – cea de-a doua ediţie de Jobst Guttenecht) şi Augsburg (editor Mathias Francken, cca 1530). În total, se cunosc astăzi paisprezece versiuni ale naraţiunilor germane, între acestea fiind incluse şi variantele nedatate şi cele în manuscris, deci s-ar putea spune că naraţiunile germane despre Vlad Ţepeş au fost un adevărat „best – seller” în epocă. Dar şi o platformă excelentă pentru, nici mai mult nici mai puțin, „fake news”-uri de tip medieval, platformă bine concertată pentru a atinge scopuri ce frizau geopolitica. Deşi se spune că „Povestirile germane despre Dracula Voievod” au fost realizate de către negustorii saşi braşoveni, supăraţi, nevoie mare, pe domnul Valahiei, realitatea pare a fi un pic mai complicată. „Povestirile …” au fost realizate, foarte probabil, de către negustorii saşi braşoveni în limba germană sau în cancelaria de la Buda, în latină sau maghiară, din iniţiativa regelui Ungariei, Matia Corvin. Acesta era direct interesat în scoaterea de pe scena politică a lui Vlad Ţepeş care se afirmase, prin fapte de netăgăduit, ca un apărător al creştinătăţii şi un priceput şi curajos luptător antiotoman. Această faimă a lui Vlad reprezenta o ameninţare pentru Matia Corvin, care dorea să obţină şi tronul Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană şi să preia el rolul de apărător al creştinătăţii şi de lider în lupta antiotomană, în calitatea sa de rege prea creştin, catolic şi, dacă se putea, fără prea mari eforturi. Vlad, fiind român şi ortodox, în viziunea lui Matia Corvin nu putea îndeplini o sarcină atât de importantă, motiv pentru care, simplu, trebuia eliminat!
Castelul de la Bran și Vlad. Vlad Țepeș…
Matia Corvin fusese ales comandant al acestei cruciade şi primise pentru cruciadă o sumă de multe zeci de mii de ducaţi de aur din partea Vaticanului şi a Veneţiei, bani pe care regele ungar i-a folosit în alte scopuri decât cele destinate. Pe principiul „Ho, că nu dau (încă) turcii”! Adică, şi-a „sponsorizat” din banii de cruciadă, o nuntă fastuoasă cu prinţesa Beatrice de Aragon şi pentru că alt pretendent la tronul Ungariei era şi împăratul german Frederich al III-lea, Matia Corvin a trebuit să folosească sume considerabile de bani pentru consolidarea poziţiei sale pe tronul de la Buda. În termeni moderni, a dat mită Dietei din Buda pentru a-şi păstra tronul şi puterea. Şi cum nu exista niciun precursor medieval al vreunui DNA ori OLAF modern, s-a apelat la operaţiile informaţionale, denigrare, dezinformare, victimizare şi propaganda intens susţinută. Ori maskirovka, cum îi zic muscalii de vreun secol şi ceva încoace…Practic, Matei Corvin a deturnat fondurile primite de la Vatican şi Veneţia pentru cruciadă şi trebuia să găsească un „ţap ispăşitor” al folosirii greşite a banilor primiţi, iar „candidatul” ideal era chiar Vlad Ţepeş aşa că Matia Corvin nu a stat mult pe gânduri şi a trecut la fapte: i-a promis lui Vlad că îl ajută în apărarea antiotomană din vara anului 1462, lucru pe care nu l-a făcut, Corvin ajungând la Braşov abia după două luni de la încheierea păcii – cel mai probabil ca să culeagă laurii victoriei parţiale împotriva turcilor – unde l-a întâlnit pe Vlad şi promiţându-i că îl ajută să îşi recapete tronul.
Castelul de la Bran și Vlad. Vlad Țepeș…
Corvin i-a dat lui Vlad Tepeş un mic corp de oaste condus de liderul husit Jan Jiskra, care, mai apoi, tot din ordinul regelui, l-ar fi capturat pe Vlad undeva prin vecinătatea cetăţii Branului şi l-a predat lui Corvin care l-a închis în turnul castelului regal de la Vişegrad, acuzându-l de trădare, proba incriminatorie fiind o scrisoare (falsă, că tot am amintit de „fake news”) ce ar fi fost adresată lui Mehmed al II-lea, în care Vlad îi cerea iertare sultanului şi tronul Ţării Româneşti cu promisiunea că va ajuta la cucerirea Transilvaniei şi a Ungariei, deschizându-i drumul spre Europa. Oraşul din care se spunea că a fost trimisă scrisoarea ar fi fost un oraş din Transilvania numit Rotter care, de fapt, nu există pe nici o hartă medievală. Scrisoarea falsă a fost scrisă de către un sas, Johann Reuder, din ordinul lui Corvin, în limba latină şi probabil maghiară sau germană, dar nu a fost aflată niciodată vreo versiune în turcă, semn că ar fi fost primită de sultan. Vlad cunoştea turca la perfecţie încă de copil şi era mai firesc să fi scris sultanului în turcă, nu-i aşa? O copie în limba latină a acestei scrisori i-a fost înmânată legatului papal, Nicollo de Modrussa, căruia i-au fost prezentate sub formă de legende şi naraţiunile germane despre Vlad Dracula, naraţiuni pe care regele ungar a avut „bunăvoinţa” de a le difuza în întreaga Europă Occidentală. Matia Corvin a fost unul dintre principalii promotori ai „Povestirilor germane…”, el reuşind să convingă pe toţi cei cel ascultau de veridicitatea faptelor malefice ale lui Vlad Ţepeş. Ulterior, mai aproape de timpurile noastre, ideea de a scrie o povestire cu vampiri îl obseda pe irlandezul Bram Stoker, iar acesta căuta un „tipar” care să-i confere un aer de autenticitate. În jurul anului 1890, Stoker ar fi cunoscut un publicist şi călător maghiar, specializat în turcologie, profesorul universitar Ármin Vámbéry, ale cărui conferinţe cu note de călătorie îi erau cunoscute. Cei doi s-au întâlnit, la un moment dat şi, pe parcursul discuţiilor, Stoker a fost impresionat de istorisirile profesorului despre Dracula, „înfigătorul de ţepe”. După ce Ármin Vámbéry s-a întors la Budapesta, Bram Stoker i-a scris, cerându-i mai multe detalii despre faimosul prinţ din secolul al XV-lea şi despre locul în care acesta a trăit. Lui Bram Stoker, Transilvania i s-a părut locul ideal pentru o poveste cu vampiri. Pe de altă parte, Bram Stoker ar fi găsit în sala de lectură de la British Museum o serie de cărţi vechi, printre care şi povestirile germane despre Vlad în care se spunea că Vlad „a masacrat, a tras în ţeapă, a omorât fără discernământ, pentru propria-i plăcere şi pentru a-şi asigura tronul”. Astfel, Stoker a găsit temele şi locul povestirii sale: figura dominatoare a crudului conducător, cultul vampirului şi Transilvania. Poveştile lui Stoker cu vehicularea mitului lui Dracula au „explodat” în secolul al XX-lea odată cu retipărirea cărţii sale pe scară largă, cu apariţia cinematografului, creşterii rolului mass-media în societate etc, ajungându-se azi la o exacerbare nemeritată, în opinia mea.
Castelul de la Bran și Vlad. Vlad Țepeș…
Vlad Ţepeş a rămas, însă, în imaginarul nostru colectiv ca un model de şef de stat prin acţiunile sale ferme de guvernare şi de „igienizare” morală a societăţii. Desigur, a avut un rol esenţial în rândul marilor luptătorilor antiotomani. În ciuda multor neadevăruri scrise despre el, este încă destul loc pentru tratarea corectă şi obiectivă a locului său în istorie. Mai ales că a fost şi este îndrăgit de români. Astăzi mai mult ca oricând, apropo de avatarurile politichiei dâmboviţene, ceea ce poate fi îngrijorător apropo de trendurile politicii actuale! Eu vă sugerez să reflectăm la faptul că Michael Bocignoli din Raguza, în textul său din 29 iunie 1524, foloseşte consecvent numele „Dragul” când se referă la Vlad Ţepeş, totodată caracterizându-l într-un chip deosebit de măgulitor: „A fost odinioară la ei, la valahi, un domn – pe care ei îl numesc voievod – cu numele de Dragul, bărbat ager şi cât se poate de priceput în treburile ostăşeşti …”Pentru azi am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Ioan Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu ţara ungurească în sec. XV şi XVI, vol. I, Bucureşti, 1905
Ştefan Andreescu – Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric, Editura Minerva, Bucureşti 1976
Ion Stăvăruș, Povestiri medievale despre Vlad Țepeș-Draculea. Studiu critic și antologie, București, 1993 (traducere pentru ediția de la Strassburg, din 1500)
https://romania.europalibera.org/a/castelul-bran-dracula-legenda-autoritati/32109198.html
https://www.libertatea.ro/lifestyle/castelul-bran-istoric-legenda-tarife-program-3640321
https://vis-si-realitate-2.blogspot.com/2012/06/castelul-bran-jurnal-de-vacanta-6.html
http://www.bjmures.ro/bdPublicatii/CarteStudenti/A/StefanAndreescu-Vlad_Tepes.pdf
https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2013/04/19/povestiri-germane-despre-vlad-tepes/
https://historia.ro/sectiune/general/domnitorul-vlad-tepes-subiect-al-manipularii-de-582587.html
https://www.postcardsandplaces.com/stories/draculas-castle-in-transylvania
Reader's opinions
You may also like
Continue reading
