Jurnal FM 
1877 – A treia bătălie de la Plevna. Cucerirea Redutei Grivița 1
#Postat de Carmen Vintu on august 30, 2024
Bătălia de la Grivița I a avut loc pe 30 august/11 septembrie 1877, fiind o operațiune militară semnificativă desfășurată de armata română pe frontul din Balcani, în timpul Războiului de Independență. Scopul acestei operațiuni a fost cucerirea redutei Grivița, un punct strategic crucial pentru deschiderea drumului către Plevna (Bulgaria).
Atacul ruso-român asupra cetății Plevna nu a avut succes inițial, datorită sistemului defensiv solid al otomanilor. Ca urmare, în urma unui acord între părțile rusă și română la 29 august/10 septembrie 1877 la Poradim, armatei române i s-a atribuit misiunea de a captura reduta Grivița, considerată un element esențial al apărării otomane din zona Plevnei.
Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Asediul_Plevnei#/media/Fi%C8%99ier:Grivita_1877.jpg
Generalul Alexandru Cernat a emis un ordin de luptă de la Verbița, specificând detalii despre momentul atacului, forțele implicate și modalitatea de gestionare a victoriei. Diviziile 3 și 4 române urmau să fie sprijinite pe flancul stâng de două batalioane rusești din Divizia 5 Schilder-Schuldner. Informațiile colectate de cercetași, care au fost folosite pentru a planifica atacul, indicau existența unei singure redute Grivița.
La 30 august 1877, la ora 15:00, maiorul George Șonțu, aflat la comanda primului batalion din Divizia 3, a inițiat primele acțiuni ofensive. Lipsa hărților detaliate și a informațiilor precise despre structura defensivă otomană din fața Plevnei a complicat misiunea trupelor române. S-a crezut inițial că, după escaladarea unei coaste abrupte, soldații se vor putea odihni pe un platou și vor putea pregăti atacul asupra detașamentelor otomane de la Grivița. Însă, realitatea de pe teren era diferită, deoarece Divizia 3 a acționat împotriva unei alte redute, necunoscute anterior, care va fi numită ulterior Grivița 2.
Combatanții au fost nevoiți să traverseze o vale largă de peste 500 de metri, sub focul continuu al soldaților otomani și în condiții meteorologice nefavorabile. Această situație a influențat și acțiunile Diviziei 4, care trebuia să țintească același obiectiv, dar dintr-o altă direcție. Soldații, sub comanda maiorului Alexandru Candiano-Popescu și a căpitanului Moise Groza, au început atacul conform planului, la ora 15:00. De această dată, strategia ofensivă a putut fi implementată, deoarece regimentele de infanterie și cavalerie, alături de batalionul 2 de vânători, au atacat reduta Grivița, care a fost ulterior denumită Grivița 1.
Primele două încercări ale românilor de a cuceri reduta au eșuat, ducând la retragere și pierderi semnificative de vieți omenești. Sprijinul logistic al celor două batalioane rusești acordat Diviziei 4 a permis regândirea dispozitivului de atac. Astfel, flancul stâng a fost ocupat de infanteriști, iar flancul drept de vânători și dorobanți. În jurul orei 17:00, a avut loc al treilea asalt asupra redutei, care, la rândul său, s-a soldat cu un eșec. Cu toate acestea, ofițerii români au decis să încerce o ultimă manevră, profitând de avantajele unui atac dublu.
Astfel, dinspre est, au avansat trupele conduse de maiorul Leonida Iarca (regimentul 5 infanterie) și locotenent-colonelul Alexandru Fotea (regimentul 14 dorobanți), în timp ce trupele maiorilor Alexandru Candiano-Popescu (batalionul 2 vânători) și Alexandru Jipa (regimentul 16 dorobanți) au atacat dinspre sud-est. În urma acestei confruntări, până la căderea nopții, trupele româno-ruse au reușit să alunge otomanii din redută și să obțină victoria. Rămășițele garnizoanei otomane s-au retras către Grivița 2, lăsând în urmă echipamente militare, inclusiv două tunuri care au fost aduse la București și care acum flanchează statuia lui Mihai Viteazul, răniți și provizii. Generalul Alexandru Cernat a recunoscut public „bravura și devotamentul” trupelor române prin acordarea de decorații.
Deși românii au obținut victoria, forțele otomane nu au fost descurajate și, în noaptea de 30/31 august 1877, au încercat o serie de atacuri surpriză pentru a recâștiga reduta. Aceste eforturi militare au continuat și pe 31 august/12 septembrie 1877, când otomanii au deschis focul de artilerie asupra detașamentelor româno-ruse, angajându-se chiar și în lupte la baionetă. „Vitejia antică” demonstrată de armata română a împiedicat realizarea intențiilor otomane. În total, 2.565 de militari români au fost răniți sau au decedat.
Principele Carol I a subliniat efortul depus și spiritul de sacrificiu al combatanților de la Grivița în Ordinul de zi nr. 58 din 5/17 septembrie 1877, afirmând că „Țara vă va fi recunoscătoare de devotamentul și abnegația voastră […]; deși am avut simțitoare pierderi, deși deplâng cu voi bravii camarazi căzuți pe câmpul de onoare, dar sângele vărsat nu va fi în zadar; dintr-însul va rodi mărirea și independența patriei.”
Bibliografie: George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, București, 2011.
