„Moara cu povești”. Amintiri din cuibul de viespi bolșevice…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Într-o luptă pot fi doi învinși, dar numai un singur biruitor” – Nicolae Iorga.

„Moara cu povești” de azi își va învârti roata sa de măcinat printr-o zi de final de mai dintr-unul dintre anii „obsedantului deceniu”. Această sintagmă, pentru cei care n-o cunosc, a fost lansată, la un moment dat, de marele romancier Marin Preda, cu referire specifică la perioada anilor ‘50 ai secolului trecut, atunci când se „consolida” bolșevizarea societății românești și când muscalii sovietici desăvârșeau așezarea cizmei pe gâtul poporului român! Laolaltă cu comuniștii de aici de pe plaiurile mioritice! Mai concret, doresc să vă amintesc despre faptul că, la data de 26 și 27 mai1952, adepţii „liniei comunist-naţionale” din Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.), avându-l în frunte pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, reuşesc să înlăture, în cadrul lucrărilor unei Plenare a C.C. al P.M.R., gruparea constituită din „triada” bolșevică Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, grupare dură și promotoare a subordonării totale a României faţă de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi URSS. Cred că este important să vă reamintesc faptul că în fruntea partidului comunist din România se găsea un grup amorf, eterogen, format din indivizi de diferite origini etnice și proveniţi din diferite medii sociale. În acest context, voi menționa și faptul că interimatul instaurat în luna aprilie a anului 1944, după înlăturarea dură a lui Ştefan Foriş din fruntea Partidului Comunist din România (PcdR), adică Emil Bodnăraş, Constantin Pârvulescu şi Iosif Rangheţ, nu reprezenta decât o soluţie temporară, ca orice interimat. De fapt, întâietatea la masa cu „bucate” comuniste şi-o disputau alţii. Istoriografia noastră admite, în cea mai mare parte, existența la acea vreme a trei „centre” de putere concurente: cel al „ilegaliştilor”, condus de către Ștefan Foriş (cel „căzut”  din fruntea partidului în aprilie 1944); cel „din închisori”, în cadrul căruia autoritatea lui Gheorghiu-Dej era unanim recunoscută și totală, precum şi centrul „cominterniştilor” sau al „moscoviţilor”, în fruntea cărora se afla persoana de tristă amintire numită Ana Pauker. La acea vreme, după înlăturarea lui Ștefan Foriş de la conducerea partidului, figura proeminentă a grupului din ilegalitate devenise, de fapt, Lucreţiu Pătrăşcanu, una dintre cele mai carismatice și interesante figuri din rândul comuniştilor de atunci. Alături de Pătrăşcanu, ceilalţi care puteau avea pretenţii la funcţia de secretar general al partidului erau, în principal, Gheorghe Gheorghiu-Dej, susţinut îndeaproape și total de „tovarăşii” din închisori, precum şi Ana Pauker, cea care beneficia de sprijinul comuniştilor care îşi petrecuseră perioada războiului la Moscova.

Pe numele său adevărat Hana Rabinsohn, Ana Pauker devenise cunoscută încă din anii ’20. În 1924, ea fusese arestată pentru activitate comunistă şi condamnată la zece ani de închisoare. Dar ea reuşise să plece în URSS înainte de a fi trimisă în închisoare. Mai apoi, în anul 1928, a primit o altă condamnare, de douăzeci de ani de închisoare, una dată în lipsă, dar a fost „salvată” după un decret de amnistie din anul 1929. Mai apoi, în 1936, a fost din nou arestată pentru activitate ilegală şi condamnată la zece ani de închisoare. A fost eliberată în anul 1940, la presiunile Uniunii Sovietice, ţară în care a emigrat în 1941.În toamna anului 1944, a revenit în ţară „călare pe tanc” de la Kremlin având, cică, gradul de general în cadrele active ale Armatei Roşii şi mandatul de preluare a conducerii Partidului Comunist Român, iar în scurt timp, îşi câştigase „reputaţia” internaţională. Firește, Ana Pauker s-a numărat printre agenţii sovietici de bază implicaţi în stalinizarea României. Ea a deţinut funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru de Externe şi a coordonat „Direcţia de propagandă şi agitaţie” a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Mai pe la începutul „așezării” dure a regimului comunist la noi, regim sprijinit îndeaproape de tancurile Armatei Roșii, de țevile automatelor de tip PPȘ de producție sovietică și de teroarea din pușcăriile comuniste, „la pachet” cu teroarea instituită pe întreg teritoriul țării și în mediul rural și în cel urban, circula o lozincă celebră în epocă: „Ana, Luca şi cu Dej / Bagă spaima în burgheji“!  A durat doar o perioadă până când s-au gândit să-și bage spaima reciproc „în oase”! În aceste condiţii, disputele de la vârful partidului erau inerente și, cel mai probabil, se anunțau destul de „contondente”. Membrii „grupului conducător”, adică cei care s-au regăsit aleşi sau promovaţi în structurile de putere ale partidului și statului român după Conferinţa Naţională a PCdR din octombrie 1945, erau partizani ai unuia sau al altuia dintre pretendenţii la şefia partidului. Așa cum menționam anterior, simpatiile sau antipatiile acestora erau, în cele mai multe cazuri, legate de experienţele personale din trecut: „tovarășiI” de la Griviţa sau cei trecuţi prin închisori îl susţineau total pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, în timp ce tovarășii cu rădăcini „moscovite” aveau un adevărat cult pentru „tovarăşa Ana”, cea care era „bine-plăcută” lui Stalin. Pe de altă parte, au existat şi unele exemple care nu au confirmat această stare de fapt. Astfel, un exemplu elocvent a fost Teohari Georgescu, unul dintre comuniştii „autohtoni” și nu alogeni, unul dintre apropiaţii lui Dej, care a devenit ulterior unul dintre fidelii Anei Pauker, în timp ce Leonte Răutu, Petre Borilă sau Alexandru Bârlădeanu, care aveau „stagii cominterniste” la Moscova, i-au fost aproape lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Pentru că reprezenta un pericol evident pentru aripile „dure” ale PCdR, Lucrețiu Pătrășcanu a fost destul de iute înlăturat din rândul concurenților prin eforturile conjugate și interesate ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și ale Anei Pauker. Arestat în 1948 pentru diverse capete de acuzare iute fabricate și instrumentate, Lucrețiu Pătrășcanu a sfârșit executat la Jilava, șase ani mai târziu.

Deşi în strânse relaţii şi, conjunctural, cu un trecut comun, triada „Ana, Luca şi Teo“ avea la dispoziție, practic, o putere care-i stingherea calitatea de mare lider în partid şi de stat a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Pe de altă parte, doar lupta pentru putere nu e prisma unică prin care poate fi înțeles episodul început la final de mai 1952. Desigur, este vorba și despre oportunism şi parvenire, despre „interesul poartă fesul” și despre cum tovarăşii subordonaţi ori prieteni cu cei trei s-au aliniat intereselor acestora de moment. De asemenea, intră în ecuație și rolul pe care antisemitismul l-a jucat în ultimii ani de viaţă ai lui Stalin, dar şi acordul „tătucului” de la Kremlin cu privire la o conducere unitară a României, în persoana lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care primise frâu liber ca să-și elimine adversarii politici, indiferent de puterea lor. De principiu, putem spune că „disputa” dintre ceilalți doi „concurenți” principali, adică Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ana Pauker, avea să dureze o perioadă mai lungă, „consumându-se” de-a lungul câtorva episoade tensionate în relația reciprocă, fără ca în vreun moment conflictul să ajungă chiar „pe muchie de cuțit”. Cel puțin nu pe față! De fapt, primele disensiuni dintre Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej au apărut chiar din momentul întoarcerii în ţară a Anei Pauker, în septembrie 1944. Unele surse ale vremii au lăsat să se înțeleagă că Ana Pauker nu ar fi văzut cu ochi buni felul în care Ștefan Foriş fusese înlăturat de la conducerea partidului. De asemenea, Ana Pauker nu ar fi aprobat nici atitudinea şi nici implicarea partidului în evenimentele din 23 august. De ce? Pentru simplul fapt că, firește, „tovarășa” Pauker ar fi preferat ca regele Mihai şi partidele istorice să nu fi luat iniţiativa de a întoarce armele împotriva Germaniei, aşteptând ca trupele sovietice, aflate în ofensivă, să fie fost cele care ar fi „eliberat” Bucureştiul, oferind astfel comuniștilor un avantaj considerabil în raport cu celelalte partide politice. Până la urmă, n-a fost o problemă de nesurmontat pentru comuniști, că tot au ajuns tancurile sovietice peste tot pe la noi, aducând un „desant” consistent de bolșevici și mărind numărul comuniștilor de pe teritoriul României, pentru că, în realitate, aceștia fuseseră doar câteva sute de membri în total…

Revenind la „conflictul” dintre Ana Pauker şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, merită amintit că acest conflict s-a dezvoltat astfel „organic”, opunând cele două figuri dure care concurau cu şanse reale pentru şefia comuniştilor români. Conducerea din ţară, după înlăturarea lui Ștefan Foriş, fusese, cum aminteam anterior, în mâinile unui trio format din Emil Bodnăraş, Constantin Pârvulescu şi Iosif Rangheţ, care susţineau candidatura lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. La Moscova însă, Kominternul conducea „exportul revoluționar”, iar Ghe. Dimitrov aprobase, la data de 23 februarie 1944, la cererea Anei Pauker, plină de ambiții, formarea unui „birou în străinătate” al PCdR, la a cărui conducere se aflau Ana Pauker, Vasile Luca şi Manole H. Manole. Ca urmare, aceste două grupări aveau să îşi dispute întâietatea după evenimentele din 23 august 1944. Conflictul dintre Dej şi Pauker s-a manifestat destul de repede, la scara istoriei, și şi-a consumat primul episod în zilele care a precedat prima Conferinţă Naţională a PCdR (adică în octombrie 1945). În cadrul întâlnirilor care avuseseră loc înainte de conferinţă, între liderii comunişti a existat o „dilemă” asupra căruia au căzut cu greu de acord. Mai precis dilema se referea la cine urma să fie ales în fruntea partidului, în funcţia de secretar-general. Astăzi cunoaștem că hotărârea a fost influenţată de „indicaţia prețioasă” pe care le-o oferise însuși dictatorul sovietic Stalin, care l-ar fi preferat, totuși, pe Gheorghiu-Dej în dauna Anei Pauker. Motivele sunt mai ample și nu asta îmi propun a descâlci azi. Dar, cum cineva trebuia „să bage bățul prin gard”, la acel moment, Vasile Luca ar fi făcut imprudenţa să propună o soluţie deloc măgulitoare pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej. Concret, Vasile Luca propusese ca Dej să fie ales în funcţie, dar Ana Pauker să fi cea care urma să conducă, de fapt, partidul. Acesta a fost un afront pe care Dej nu avea să îl uite. Ca o primă concluzie pe care Dej a tras-o, dincolo de jignirea evidentă din partea lui Vasile Luca, Gheorghe Gheorghiu-Dej a primit un semnal clar „precum cristalul” referitor la autoritatea reală pe care el o avea în cadrul partidului. Și a mai constatat că părerile erau încă împărţite şi nu puţini erau cei care o preferau pe „tovarăşa Ana”… Este important de amintit faptul că ceea ce astăzi numim a fi fost conflictul dintre Dej şi adversarii săi moscoviţi nu a cunoscut episoade sau contre de duritate extremă. Mai mult decât atât, dincolo de „tentativa de puci” din octombrie 1945, când Luca l-a „testat” pe Gheorghiu-Dej propunându-i o şefie de fațadă, nici Ana Pauker, şi nici Vasile Luca sau Teohari Georgescu nu au întreprins acţiuni concrete fățișe împotriva lui Dej. Desigur, între tabere au existat diverse animozităţi, mai dure sau mai „de catifea”, dar niciodată nu a părut că acestea pot lua o întorsătură decisivă în favoarea uneia sau a celeilalte tabere. Disputele care au avut loc ulterior pot fi catalogate a fi fost drept episoade de-a lungul cărora fiecare tabără încerca să testeze limitele celeilalte.

Un alt moment tensionat a avut loc în toamna anului 1946, atunci când Ana Pauker a decis revocarea din portofoliul pe care îl deţinea în guvernul dr. Petru Groza a reprezentantului Partidului Naţional Liberal. Ideea este că Gheorghiu-Dej nu avea să afle decât întâmplător de această decizie, ceea ce i-a picat cam greu „la stomac”. Problema respectivă s-a agravat în condițiile în care „mutarea” Anei Pauker nu se făcuse cu acordul sovieticilor, care s-au arătat nemulţumiţi de intenţiile comuniştilor români. Despre acest moment, se spune că trimisul moscovit omnipotent la București, adică Vîşinski, fusese într-atât de contrariat de gestul Anei Pauker, încât i-ar fi propus lui Gheorghiu-Dej nici mai mult, nici mai puţin decât înlăturarea Anei Pauker din structurile de putere. Firește, povestea acestei neînţelegeri nu avea să se sfârşească aici. Că doar avea potențial „explozibil” numai bun de utilizat în lupta dintre facțiuni! Câteva luni mai târziu, aflat fiind la Moscova, Gheorghe Gheorghiu-Dej avea să fie chestionat chiar de către dictatorul Stalin în legătură cu neînţelegerile apărute între el şi Ana Pauker. Peste mai bine de un deceniu, rememorând întâmplările din perioada 1946-1947, Gheorghe Gheorghiu-Dej a sugerat că Ana Pauker şi Vasile Luca ar fi făcut atunci presiuni asupra sovieticilor, încercând să îi convingă că el, Dej, promovează în cadrul partidului o politică antisemită şi şovină. Un alt scurt-circuit în relaţia dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker a avut loc odată cu campania de „verificare” a membrilor de partid, operațiune finalizată în anul 1950. Astfel, la Plenara Comitetului Central al P.M.R. (din perioada 15-17 mai 1950), care a trecut în revistă şi desfăşurarea campaniei de verificare a membrilor de partid, Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a „atenţionat şi mustrat” pe Miron Constantinescu în legătură cu greşelile care se făcuseră în anii 1945-1947, atunci când acesta o asistase pe Ana Pauker la campania de recrutări masive a P.C.R. Câţiva ani mai târziu, rememorând acel moment al Plenarei, Gheorghiu-Dej îşi amintea că atacul împotriva lui Miron Constantinescu o viza, de fapt, chiar pe Ana Pauker: „Dar ştiam că nu-l bat pe Miron, ci pe cel care a iniţiat asta, şi aşteptam ca acela care a iniţiat, care a dat linia aceasta” să îşi recunoască vinovăţia. Doi ani mai târziu de la acest „scurt-circuit”, Gheorghiu-Dej avea să găsească ocazia perfectă în a tranşa definitiv conflictul care mocnea de atâta timp. Prima jumătate a anului 1952 a fost una plină de evenimente și extrem de tensionată pentru conducerea partidului. Astfel, în luna ianuarie, reforma monetară nu a produs efectele scontate, prilej pentru apariția de noi tensiuni la vârful partidului. Desigur că povestea reformei monetare a funcționat ca un bun vector al pretextului pentru declanșarea „conflictului final”, la nici o lună distanță. Primul vizat de „tăvălugul” epurărilor de la vârful partidului a fost Vasile Luca. Astfel, în cadrul ședinţelor Biroului Politic desfăşurate în perioada 19-21 februarie 1952, a fost prezentată o „Dare de seamă” cu privire la reforma monetară, prin intermediul căreia se aduceau acuze grave la adresa colaboratorilor lui Vasile Luca de la Ministerul Finanţelor şi de la Banca Naţională, colaboratori care erau suspectaţi de „activitate duşmănoasă şi sabotaj”.

Acuzații destul de dure și aducătoare de pedepse grele în logica acelor vremuri! Mai apoi, la o săptămână de la „tumultoasele” şedinţe ale Biroului Politic din 19-21 februarie 1952, a fost convocată o şedinţă Plenară a Comitetului Central, prilej perfect pentru Gheorgiu-Dej şi apropiaţii săi să declanşeze o lovitură decisivă împotriva lui Vasile Luca. Se pare chiar că membrii Comitetului Central au fost convocaţi ceva mai devreme, prilej cu care li s-au înmânat copii ale documentelor care urmau să fie discutate în cadrul Plenarei. Drept urmare, dscuţiile purtate de-a lungul a trei zile au fost chinuitoare și dure pentru Vasile Luca, care nu a înţeles încă de la început că „debarcarea” sa fusese deja decisă. Fapt pentru care el a continuat să le răspundă arogant tovarăşilor săi, aşa cum făcea el de obicei. Ca urmare, la numai câteva zile după şedinţa plenară respectivă, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. a decis „desărcinarea” din funcţia de Ministru al Finanţelor a lui Vasile Luca, în locul căruia urma să fie numit Dumitru Petrescu. Pe de altă parte, Vasile Luca a rămas membru al Biroului Politic, participând, totuși, cu seninătate la evenimentele care au precedat şi pregătit debarcarea sa definitivă…Prostie sau inconștiență? Sau ambele? Mai apoi, în aprilie, Gheorghe Gheorghiu-Dej, alături de Miron Constantinescu, Alexandru Moghioroş şi Gheorghe Apostol au plecat într-o „excursie” la „tătucul” de la Moscova. Întâlnirea cu Stalin a fost una destul de dificilă pentru delegaţia română, care a trebuit să suporte criticile deloc ușoare ale dictatorului de la Kremlin în legătură cu „afacerea” Vasile Luca. În noaptea care a urmat, delegaţia românească a fost trezită (ciudat) la ora două noaptea şi invitată să „cineze” cu Stalin. Atunci, la masa din „creierii nopții”, dictatorul Stalin i-a reamintit lui Gheorghiu-Dej faptul că el îl sfătuise de mult timp să se descotorosească de Ana Pauker. Conform celor spuse mai apoi de Gheorghe Apostol, Miron Constantinescu ar fi intervenit atunci imprudent, afirmând că „tovarăşul Dej e cam sentimental”. Întors la hotel, Gheorghiu-Dej l-ar fi informat scurt pe Constantinescu: „Miroane, ai sarcina să o împuşti în cap pe Ana Pauker”. Ca să-i arate ce sentimental este…

Povestea „de iubire” avea să se încheie în cadrul şedinţelor Biroului Politic (din 26 mai 1952) şi a şedinţei Plenare a C.C. al P.M.R. (din 26-27 mai), în cadrul cărora Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu au fost „epurați” (conform termenului uzitat în epocă), acuzați fiind de toate „păcatele” posibile. Astfel, acele capete de acuzare vizau sabotarea politicilor de stat: reforma monetară (Vasile Luca), colectivizare (Ana Pauker); fracționism; împăciuitorism (Ana Pauker și Teohari Georgescu); lipsa „vigilenței de clasă”, cosmopolitism; deviere de dreapta, deviere de stânga și multe alte sintagme ale epocii.

În dimineața zilei de 26 mai 1952, a fost o ședinţă tensionată a Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Român (PMR). La un moment dat, vorbea Alexandru Moghioroş (născut cu numele de Mogyorós Sándor): „Tovarăşul Vasile Luca (adică cel născut ca László Luka, fost ministru de Finanţe până în martie) nu numai că a fost de la început împotriva reformei băneşti, dar a căutat să lovească şi să zădărnicească înfăptuirea ei“. Gheorghiu-Dej a adăugat și el: „Aţi băgat un cuţit în spatele reformei băneşti!“. Iar Gheorghe Apostol a „accelerat”:„Aşa de dragă ţi-a fost reforma că în ziua pregătirii ei ai fost la vânătoare!“. Tensiunea de la această ședință a fost la cote maxime. S-a cerut demiterea lui Vasile Luca din toate funcţiile care-i mai rămăseseră: vicepremier, membru al Comitetului Central (CC) şi al Biroului Organizatoric. Copleşit de situaţie, năucit de cele ce i se întâmplau, dar poate conştient de ce urma să pățească, Luca îşi pune mâinile pe piept şi-şi pierde cunoştinţa, după cum ne spune istoricul Robert Levy în volumul „Gloria şi decăderea Anei Pauker“. Gheorghiu-Dej îşi amintea, la Plenara de partid din 1961, despre comportarea ciudată a fostului său duşman: „El lua deseori mantaua lui Sălăjan (adică Leontin, născut Leon Szilaghi), lui Emil Bodnăraş, lua şapca, se îmbrăca, se arăta, se uita în oglindă, o punea aşa, ştrengăreşte, şi se întorcea la mine şi mă întreba:«Ce zici? Îmi stă bine?». […] Zice: „De ce să fie numai Dumitru Petrescu, spre exemplu, general? […] Bine, dar pe Gheorghiu-Dej ce-l facem, mareşal?». Zic:«Lăsaţi-mă, tovarăşe!». Eu am fost sergent în armată“.

Ciudat este că, dintre cei trei „epurați”, cel mai rău avea să sfârșească Vasile Luca, cel care a murit în închisoare doisprezece ani mai târziu. De asemenea, Ana Pauker a fost la rândul ei arestată și supusă mai multor interogatorii, dar a sfârșit prin a fi doar marginalizată politic. Nu a avut „plăcerea” de a sta în pușcărie alături de românii pe care gașca ei i-a terorizat la extrem! De asemenea, Teohari Georgescu a fost nevoit să suporte, la rândul său, condițiile pușcăriei pentru o perioadă foarte scurtă,  fiind eliberat destul de repede, nefiind condamnat. Mai mult, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în 1968, Teohari Georgescu a avut chiar șansa unei reabilitări politice. Conform surselor inserate la finalul rândurilor de azi, în timpul anchetei, Vasile Luca a fost „demascat ca vechi element contrarevoluţionar, fost voluntar în divizia contrarevoluţionară secuiască şi agent informator al Siguranţei între 1924-1940“, potrivit celor scrise în „Referatul asupra învinuiţilor din lotul Vasile Luca din 20 septembrie 1954 al Tribunalului Suprem al Republicii Populare Române”. Acelaşi document mai sublinia că „s-a înconjurat de elemente descompuse, oportuniste, duşmănoase, pe care le-a susţinut şi plasat în posturi de răspundere, […] a desfăşurat activitatea de sabotaj“. El a fost condamnat la 8 octombrie 1954 pentru „subminarea economiei naţionale“ la pedeapsa capitală, iar pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare“ la muncă silnică pe viaţă. În aceeaşi zi, prin Adresa nr. 44/BS a Prezidiului Marii Adunări Naţionale, pedeapsa i-a fost comutată în „muncă silnică pe viaţă”. Din închisoare, el a trimis mai multe scrisori în care îşi recunoaşte diverse vinovăţii şi în care-şi cerea iertarea. Cel mai adesea, destinatarul scrisorilor sale era chiar Gheorghiu-Dej, căruia îi jura credinţă şi-i implora milă și iertare. Răspunsul lui Dej n-a venit niciodată, deşi se spune că acesta i-ar fi citit scrisorile. Vasile Luca a murit la 27 iulie 1963 în penitenciarul de la Aiud, decesul său fiind înregistrat la starea civilă de la Sfatul Popular cu numărul 1165/30 iulie 1963, potrivit rubricii „Ieşiri definitive“ din fişa sa matricolă penală. Diagnosticul decesului său a fost infarct miocardic, pe fond de ateroscleroză generalizată şi boală hipertonică visceralizată. Adică a murit „de inimă rea”…

În urma acestei „povești” rămân, firește, destule semne de întrebare și întrebări rămase fără răspuns. În primul rând, nu putem ști cu certitudine în ce măsură Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu au fost cu adevărat un grup, în sensul de a acționa și de a colabora ca atare. Este foarte probabil ca sintagma de „grup moscovit” să nu reprezinte altceva decât o sintagmă istoriografică ulterioară, termen fundamentat de contextul epurării împreună a celor trei. La fel de adevărat este, totodată, și faptul că miza principală a disputei consumate în  mai 1952 a fost eliminarea efectivă a Anei Pauker, în timp ce Teohari Georgescu pare să fi fost o victimă colaterală în lupta aceasta pentru putere. Odată cu „epurarea” celor trei „muschetari” de partid, se finaliza o etapă importantă din istoria partidului. Spectrul „deviatorilor” de toate felurile avea însă să bântuie asupra P.M.R.-ului de-a lungul încă unui deceniu, întruchipând „forțele distructive” care încercau încă „să dea lovitura de grație partidului”. Acești „deviatori”  aveau să fie invocați în perioada 1956-1957, în contextul „apostaziei” lui Miron Constantinescu și a lui Iosif Chișinevschi, dar și în anul 1958, în contextul epurărilor ilegaliștilor. Ulterior, abia în anul1961, Gheorghiu-Dej avea să se împace cu propriul său trecut, alungând „strigoii” care îl bântuiau, atunci când a insistat pentru publicarea totală în presă a lucrărilor ședinței plenare a C.C. al P.M.R. din decembrie, declarând sus și tare: „Să nu ne jenăm. Aşa s-au petrecut lucrurile, acesta este adevărul istoric”. Unele surse din zona de informații externe americane (CIA) au afirmat că, la un moment dat, numele Anei Pauker a „dispărut” de pe lista de acuzare a Partidului împotriva „deviaţioniştilor de dreapta” Vasile Luca şi Teohari Georgescu. Astfel, Gheorghi Malenkov, un apropiat de-al lui Stalin a intervenit şi a salvat-o pe Ana Pauker de la arestul la domiciliu, ajutând-o să se mute în Crimeea la sfârşitul lunii iunie 1952. Aceleași surse americane afirmau că demiterea Anei Pauker şi a miniştrilor Teohari Georgescu şi Vasile Luca a fost primită cu satisfacţie de români, dornici să scape cât mai repede de controlul sovietic, cu care erau asociaţi cei trei. Totodată, aceste surse mai afirmă într-o notă secretă a CIA din 1953 că „Introducerea unor măsuri nepopulare şi creşterea influenţei sovietice erau cuplate cu numele lor şi aceştia nu au fost niciodată percepuţi ca români adevăraţi, cu excepţia unei minorităţi fanatice din rândul membrilor de partid”. Referitor la cel de-al treilea membru al „triadei” date jos de Dej, putem spune că acest Teohari Georgescu a condus Ministerul de Interne în cea mai criminală perioadă a comunismului românesc.

El avea, practic, monopolul violenţei fizice, legiferate, dar nelegitime, pe care o exercita fără scrupule. Teohari Georgescu a stat şapte ani în fotoliul de ministru din care a condus Internele. A fost „piesa” principală care coordonează crimele împotriva comuniştilor, dar şi cel care le va oferi o „spuză” de cvasi-legalitate. El a fost cel care a înfiinţat, pe cadavrul fostei Siguranţe, Securitatea, „braţul armat al partidului” și a fost unul dintre cei patru secretari ai partidului, alături de Dej, Ana Pauker şi Vasile Luca.Teohari Georgescu şi-a pus în practică visul de a avea putere şi de a nu avea nicio piedică să o arate. A fost, totodată, exponentul suprem al nedreptăţii comuniste, dar și unul dintre cei mai corupţi miniştri într-un guvern în care, oricum, injustiţia  bătuse de mult vreo urmă de democraţie. Dar va miza pe zona greșită a puterii și a ales grupul „greşit” al puterii bolşevice şi va pierde tot. În 1952, după cum spuneam, a fost eliminat din viaţa publică alături de Ana Pauker şi de Vasile Luca.  La 18 februarie 1952, a fost arestat pentru „deviere de dreapta”, dar nu a fost condamnat, chiar dacă a „gustat” doar foarte puțin din „deliciile” pușcăriei. În schimb, nu a mai ocupat de atunci nici o funcție de conducere în partid și a devenit director la „Cartea Românească”, numită „Întreprinderea poligrafică13 decembrie 1918″, după venirea la putere a comuniștilor în perioada 1953-1972. Va supravieţui într-un cvasi-anonimat politic deranjant pentru cel care fusese, cândva, Teohari Georgescu. Curios este că acest Teohari Georgescu a fost reabilitat în anul1968 și a murit în patul său în 1976…Nu precum zecile de mii de victime ale sale care și-au dat sufletul în pușcăriile și lagărele comuniste! Istoria este nedreaptă câteodată!

Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Dan Drăghia, Gheorghe Gheorghiu-Dej vs. „grupul moscovit”, în Ştefan Bosomitu, Mihai Burcea (coord.), Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia şi regimul unui dictator, Editura Polirom, Iaşi, 2012

2003. Brătescu – Ce-a fost să fie – notații autobiografice , Editura Humanitas, București, 2003.

Robert Levy, Gloria și decăderea Anei Pauker, trad. de Cristina Pupeza și Ioana Gagea, Iași, Polirom, 2002,

Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Raport Final, eds. Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, București, Humanitas, 2007

Victor Frunză, Istoria comunismului în România, ediţia a III-a, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1999.

Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa (eds.), Dosarul Ana Pauker. Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961, vol. I-II, Editura Nemira, București, 2006.

Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

https://www.academia.edu/30799412/Gheorghe_Gheorghiu-Dej_vs._grupul_moscovit_în_Ștefan_Bosomitu_Mihai_Burcea_Spectrele_lui_Dej_Editura_Polirom_Iași_2012_p._145-174

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/cdandara/probatoriu2/3_1_pcr_colaboratori.pdf

https://www.iiccr.ro/epurarea-grupului-moscovit-26-27-mai-1952/

http://www.cnsas.ro/documente/caiete/Caiete_CNSAS_nr_13_2014.pdf

https://adevarul.ro/stiri-locale/hunedoara/secretele-prabusirii-anei-pauker-cea-mai-1943898.html

https://historia.ro/sectiune/portret/apostolii-lui-stalin-evanghelia-comunista-dupa-577837.html

https://historia.ro/sectiune/general/ana-pauker-stalin-cu-fusta-580026.html

https://ziare.com/nicolae-ceausescu/comunism/fete-ale-comunismului-romanesc-teohari-georgescu-1036024

https://amintiridincomunism.wordpress.com/2018/01/31/originea-lui-teohari-georgescu-sau-samuel-burah-tescovici/

https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/apostolii-lui-stalin-teohari-georgescu-1591283.html#google_vignette