Alexandru Voitinovici, jurist și dramaturg român

Alexandru Voitinovici, cunoscut și sub pseudonimul literar Alexandru Voitin, s-a născut la 6 august 1915, în Pașcani, România, și a murit la 5 septembrie 1986, în București. A fost jurist, magistrat și autor dramatic român, cunoscut atât prin activitatea sa în sistemul judiciar, cât și prin piesele de teatru cu tematică istorică.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Voitin#/media/Fișier:Al._Voitin.jpg

Alexandru Voitinovici a fost fiul Iuliei Voitinovici (născută Zierhoffer), învățătoare, și al lui Adam Voitinovici, cofetar. În anul 1933 a absolvit cursurile Liceului de Aplicație din cadrul Seminarului Pedagogic din Iași, iar în 1937 a urmat studiile Facultății de Drept a Universității din Iași.

După finalizarea studiilor juridice, și-a început cariera în magistratură, ocupând diferite funcții la tribunalele din Dorohoi, Iași, Piatra Neamț, Roman, precum și în județele Prahova și Ilfov. Parcursul său profesional a fost influențat puternic de contextul politic de după cel de-al Doilea Război Mondial, când a fost numit președinte al Tribunalului Poporului din București.

După data de 23 august 1944, Alexandru Voitinovici a devenit una dintre figurile importante ale sistemului judiciar al noii administrații, conducând Tribunalul Poporului din București. În această calitate a prezidat numeroase procese politice, printre care procesul mareșalului Ion Antonescu (1946) și procesul lui Iuliu Maniu (1947).

Ulterior, a ocupat funcții importante în cadrul justiției române: secretar general al Ministerului Justiției (1948), procuror general al Republicii Populare Române (1948–1952) și președinte al Tribunalului Suprem al RPR între 1 iulie 1954 și 3 iunie 1967. În anul 1967 a fost revocat din funcție. Activitatea sa la Tribunalul Poporului a generat și unele controverse și conflicte de interpretare cu alți membri ai instituției.

Activitatea literară

Pe lângă cariera juridică, Alexandru Voitinovici a avut o activitate literară, publicând piese de teatru sub pseudonimul Alexandru Voitin. Opera sa dramatică a abordat în special teme istorice și sociale.

Printre piesele sale se numără:

• „Portretul”
• „Scrisori anonime”
• „Procesul Horia”
• „Oameni care tac”
• „Avram Iancu sau calvarul biruinței”

Decorații

Pentru activitatea sa în domeniul juridic și administrativ, Alexandru Voitinovici a primit mai multe distincții ale statului român:

• Ordinul Muncii clasa a III-a (21 august 1954), pentru merite deosebite în domeniul construcției de stat, economice, sociale și culturale;
• Ordinul „23 August” clasa a IV-a (12 august 1959), pentru merite în activitatea de construire a socialismului;
• Medalia „40 de ani de la înființarea Partidului Comunist din România” (6 mai 1961);
• Ordinul „23 August” clasa a III-a (18 august 1964);
• Ordinul „Tudor Vladimirescu” clasa a V-a (30 aprilie 1966).

Cărți și opere publicate

Alexandru Voitinovici a publicat numeroase volume de teatru, proză și poezie, printre care:

• „Oameni care tac” – piesă în trei acte (6 tablouri), Editura pentru Literatură, 1963;
• „Oameni în luptă”, Editura pentru Literatură, 1964;
• „Procesul Horia”, piesă de teatru, Editura pentru Literatură, 1967 (ediția a II-a 1977);
• „3 comedii”, Editura pentru Literatură, 1968;
• „Niciodată singuri…” – piesă într-un act, 1970;
• „Avram Iancu sau calvarul biruinței”, dramă în șase tablouri, Editura Eminescu, 1970;
• „Pahare cu fum” – volum de poezii, Editura Minerva, 1974;
• „Însemnările unui ucenic politic de odinioară”, 1975;
• „Procese istorice: teatru”, Editura Eminescu, 1976;
• „Cinema Splendid. Vol. 1: Mânzul rătăcit”, roman, Editura Eminescu, 1978;
• „Cinema Splendid. Vol. 2: Girueta”, roman, Editura Eminescu, 1981;
• „Pragul nemuririi: Horea-Cloșca-Crișan”, dramă într-un act în patru tablouri, 1985;
• „Dezbateri dramatice”, Editura Eminescu, 1986.

Opere traduse

Unele dintre scrierile sale au fost traduse în alte limbi, printre care:

• „Lûdi, kotorye molčat” („Oameni care tac”), traducere în limba rusă, București, Editura Meridiany, 1961;
• „Proščajte vaše veličestvo!”, traducere în limba rusă, 1972;
• „Emberek akik hallgatnak” („Oameni care tac”), traducere în limba maghiară, 1986.