Abdicarea lui Cuza, aducerea lui Carol

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.

În noaptea de 11/12 februarie 1866, ofiţerii complotişti au pătruns în camera domnitorului, cerându-i să abdice. Fără a se împotrivi, Alexandru Ioan Cuza a semnat abdicarea, în care se amintea „angajamentul” pe care şi-l luase la înscăunare, cu privire la retragerea sa. În ziua următoare, fostul domnitor avea să îi scrie generalului Nicolae Golescu că numai un principe străin, poate da României un viitor mai bun. În seara zilei de 8 martie 1866, Cuza, însoţit de familie şi de mica sa „curte”, părăsea Timişoara, îndreptându-se spre Viena.

Refuzul lui Filip de Flandra, care fusese propus ca domnitor după abdicarea lui Cuza, şi instituirea unei locotenenţe domneşti au determinat autorităţile române de la acea vreme să-şi îndrepte opţiunile către Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a acceptat propunerea reprezentanţilor locotenenţei domneşti, pentru a cărei negociere fusese însărcinat politicianul Ion Brătianu. Fiu al prinţului Karl Anton şi al principesei Josephine, prinţul Carol a fost nevoit să călătorească practic incognito spre România din cauza conflictului pe care ţara sa îl avea cu Imperiul Austriac. Ca să ajungă în România, principele Carol I a traversat Austria cu un paşaport fals, deghizat în om de afaceri. A venit cu trenul până la Budapesta, apoi din Baziaş a luat vaporul pe Dunăre până la Turnu-Severin, unde a ajuns la 8 mai 1866. De acolo a plecat tot cu vaporul la Giurgiu, şi apoi a venit cu trăsura la Bucureşti. La 10 mai, în faţa Adunării Deputaţilor, a depus jurământul de credinţă faţă de noua ţară, iar la 29 iunie a fost confirmat ca domnitor.

 În 10 mai 1866 principele Carol I a intrat în București, fiind primit de o mulțime entuziastă până în dealul Mitropoliei, unde a fost întâmpinat de mitropolitul Nifon, care a oficiat o slujbă religioasă, după care s-a mers la Camera Deputaților unde Carol I a depus jurământul și a fost proclamat „domnitor al tuturor românilor”. Tot în ziua de 10 mai 1877, acelaşi Principe Carol I a promulgat legea prin care s-a proclamat Independenţa de Stat a României realizându-se astfel visul de secole al românilor. Și în fine, în 10 mai 1881 România va deveni Regat, iar principele Carol I va deveni rege al românilor fiind încoronat cu coroana de oţel a unui tun turcesc cucerit în Războiul de Independență din 1877. De asemenea, timp de peste opt decenii, din 1866 şi până în decembrie 1947, ziua de 10 mai va fi şi Ziua Naţională a României și numai regimul comunist ce încerca să înlăture urmele monarhiei din ţară, a schimbat ziua națională din 10 mai în 23 august. Până la venirea regimului comunist, ziua de 10 Mai era sărbătorită de toți românii ca zi națională, iar în București mulțimea lua parte la celebra ,,bătaie de flori” de la Șosea, însă în timpul dictaturii comuniste, această sărbătoare a fost ştearsă deliberat din memoria colectivă. Manualele de istorie nu o menţionau și nu era amintită niciodată public de teamă ca românii să nu afle ceva despre rege și regalitate. Astăzi, 10 Mai este ziua Regalităţii şi este sărbătorită de familia regală şi de simpatizanţii ei, dar şi de cei ştiu cât datorează România regilor pe care i-a avut. – Sursa Lecția de Istorie