Petru George Spacu, chimist român

Petru George Spacu (n. 6 iunie 1906, Charlottenburg, Germania – d. 30 martie 1995, București) a fost un chimist român, profesor de chimie anorganică la Universitatea din București și membru titular al Academiei Române. A adus contribuții importante în chimia compușilor complecși, fiind autorul unor metode analitice moderne și descoperitor al unei noi clase de combinații complexe: di- și tetracloroiodatominele.

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/laboratory-apparatus-equipment-217041/

S-a născut la Charlottenburg, Germania, fiul lui Gheorghe Spacu. A urmat liceul „Gheorghe Barițiu” din Cluj, obținând bacalaureatul în 1925 cu media 9,67. Între 1925–1929 a studiat la Facultatea de Științe a Universității din Cluj, avându-i ca profesori pe A. Ostrogovich, Gh. Spacu și I. Tănăsescu. A fost licențiat în chimie cu distincție în 1929, devenind preparator și ulterior asistent la catedra de chimie anorganică.

Cu o bursă guvernamentală a urmat studii de specializare la Universitatea din Paris (1934–1936), lucrând la Sorbona și la Institutul de Biologie Fizico-Chimică sub îndrumarea lui G. Urbain. În 1937 a efectuat un stagiu de perfecționare la Institutul Politehnic din München cu W. Hieber. A obținut titlul de doctor în 1932, cu teza „Contribuțiuni la studiul sărurilor complexe omogene și eterogene în soluții”.

A predat chimia anorganică la Institutul Politehnic din București (1937–1955), apoi la Universitatea din București, unde a fost și prorector (1966–1969). După pensionarea din 1972, a continuat ca profesor consultant.

A fost un cercetător remarcabil, inițiind direcții noi în chimia anorganică și analitică: sinteza fină anorganică, structura compușilor anorganici și chimia elementelor rare. A studiat aminele în soluție, compușii carbonilici, amoniacații metalelor, spectrele Raman și proprietățile stereoizomerilor. A elaborat procedee tehnologice utile în industria metalelor neferoase și a realizat șase brevete de invenție aplicate în industrie.

A publicat peste 350 de lucrări științifice în țară și în străinătate. Dintre cele mai importante:

• Chimia combinațiilor complexe (1969, 1974, în colaborare)
• Tratatul de chimie anorganică (1974, în colaborare)
• Ftalazinotiocianații metalici (1949)
• Tetra-cloro-iodato-metal-amminele (1950).

A fost membru corespondent al Academiei Române din 1963 și membru titular din 1990. De asemenea, a fost membru al Academiei de Științe din Göttingen, Academiei Mediteraneene din Italia, Societății Franceze de Chimie și al Uniunii Internaționale de Chimie Pură și Aplicată (IUPAC).

Distincții

• Ordinul „Steaua Republicii Populare Române” clasa a IV-a (1964)
• Alte distincții pentru contribuții în dezvoltarea învățământului superior și a științei românești.