Ion Șiugariu, poet și publicist român

Ion Șiugariu (nume real: Ion Soreanu, n. 6 iunie 1914, Băița, Maramureș – d. 1 februarie 1945, Brezno, Slovacia) a fost un poet și publicist român. Absolvent al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, a publicat începând din 1934 poezie și critică literară în diverse reviste, inclusiv în publicații naționaliste. Din 1941 a condus Asociația Studenților Refugiați din Ardealul de Nord, teritoriu aflat sub ocupația horthystă. S-a căsătorit în 1943 cu Lucia Stroescu.

Mai multe detalii

Portret

Pascutiu – Operă proprie

• CC BY-SA 4.0
• Fișier:Ion Soreanu.jpg
• Creată: 27 ianuarie 2025
• Încărcată: 28 ianuarie 2025

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Șiugariu#/media/Fișier:Ion_Soreanu.jpg

Ion Șiugariu s-a născut într-o familie de mineri greco-catolici din Băița, Maramureș, fiind cel mai mare dintre cei șase copii ai lui Ion Șugar și ai Floarei (n. Griga). La naștere a primit numele Sugár János, conform politicii de maghiarizare a vremii. În 1936 a obținut, prin decizie oficială, schimbarea numelui în Ion Soreanu, nume pe care l-a adoptat și fratele său George. În literatură, a semnat cu mai multe variante: Ion Șiugariu, Ionel Șiugar, dar și pseudonime precum Sonia Mugur, Sergiu Băițan, Ion Sorescu.

Provenind dintr-o familie modestă, a lucrat încă din copilărie în minerit, muncă ce i-a afectat sănătatea, suferind toată viața de reumatism articular.

A urmat școala primară între 1924–1928 la Băița și Valea Borcutului, sprijinit de preotul Victor Băcilă. A fost admis ca bursier la Școala Normală din Oradea (1928–1932), apoi la Liceul „Emanoil Gojdu” (1932–1936), unde s-a remarcat la limba română și științele exacte. A câștigat o bursă la Oxford, dar nu a putut-o onora din motive financiare.

În 1936, după absolvirea liceului, a urmat Școala de ofițeri de rezervă din Ploiești, fiind avansat la gradul de sublocotenent. În toamna aceluiași an s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, specializarea Filologie modernă, având profesori importanți precum Mihail Ralea, Tudor Vianu sau Ion Petrovici. A absolvit în 1942 cu teza Aspectul jurnalistic în literatura modernă.

În perioada studenției a fost ales președinte al Asociației Studenților Refugiați din Ardealul ocupat (1941). În 1943 a fost mobilizat și a luptat pe frontul de est.

După 23 august 1944, a participat ca ofițer în luptele împotriva trupelor germane în zona Bucureștiului, apoi în Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia. A murit la 1 februarie 1945, la Brezno, în timpul unui atac, fiind grav rănit în timp ce conducea un convoi de muniții. A fost înmormântat inițial la Pohronská Polhora, ulterior reînhumat în 1956 în Cimitirul eroilor români din Zvolen.

Postum, a fost decorat cu Ordinul „Coroana României” și Ordinul „Steaua României” cu spade.

În 1969, mama poetului a donat casa natală pentru a fi transformată în muzeu. Gestul a fost apreciat de Uniunea Scriitorilor, prin vocea lui Zaharia Stancu. Casa Memorială Ion Șiugariu și școala din Băița îi poartă numele.

În 2015, o propunere de a-i dedica un pod în Slovacia a fost inițial respinsă de autoritățile române, din cauza unei presupuse asocieri cu Mișcarea legionară, afirmație retractată ulterior de Ministerul Afacerilor Externe.

Ion Șiugariu a debutat în 1934 cu poemul Imnul tinereții, în revista Observatorul din Beiuș. A colaborat la numeroase publicații: Familia, Gândirea, Vremea, Meșterul Manole ș.a., unde a avut și rubrici de critică literară. Debutul editorial l-a avut în 1938 cu volumul Trecere prin alba poartă, apreciat de criticul Octav Șuluțiu. Au urmat volumele Paradisul peregrinar (1942) și Țara de foc (1943).

Poezia sa evocă viața aspră a minerilor, frumusețea Maramureșului și idealurile generației sale. Postum, jurnalul său de front a fost publicat în 1968 sub titlul Carnetele unui poet căzut în război. Criticul Radu G. Țeposu considera că poezia sa pendulează între „exuberanța trăirii și nostalgia mântuirii”.

Volume publicate

• Trecere prin alba poartă, 1938
• Paradisul peregrinar, 1942
• Țara de foc, 1943
• Carnetele unui poet căzut în război, 1968
• Sete de ceruri, 1985 (ediție completă postumă)
• Țara crinilor, 1997
• Viața poeziei, 1999
• George Bacovia (studiu critic), 2002.